SPITALUL - Roman al lui Gheorghe Schwartz (prenumele la naslere, Gheorghe Iosif). publicat la Editura Emincscu, Bucuresti, in . Romanul face parte dintr-un ciclu romanesc mai larg care continua in structuri epice disparate biografiile unor personaje recurente, initiat cu Martorul (1972) si continuat mai apoi cu Pietrele (1978). Lazar, protagonistul romanului de fala este preluat din Pietrele.

Un roman lipsit de virtuozitati stilistice, o scriere redusa la o simpla succesiune alerta de evenimente surprinse in prezentul continuu al desfasurarii lor, dinamizat de un neintrerupt schimb de replici, un scenariu oricand dramalizabil pare a fi Spitalul, scrierea cea mai provocatoare a lui Gheorghe Schwartz Amintind in articulatia sa de Martorul, prima proza a scriitorului, care valorifica din plin recuzita romanului politist, dublata de o investigatie psihologica a personajelor, volumul de fata continua tema cautarii detectiviste a iesirii dintr-un sistem social enclavizat, functionand entropie.

Chesta se reduce, insa, in acest caz, enorm de mult, fabula derivand, parca, dintr-o simpla anecdota bufa in care accentele comice, initial, se contureaza in tuse de grotesc si absurd atingand limitele unui fantastic neokafkian. Prima pagina a romanului se deschide tocmai printr-un motiv care revine obsesiv in prozele kafkiene, si anume fereastra deschisa, promisiunea unei virtuale deschideri, dintr-un spatiu claustrai. Internat in spitalul unui oras de provincie, probabil acelasi Lugoj care era spatiul romanului anterior, Pietrele, Lazar, protagonistul, se izoleaza astfel, intr-o recluziune aparent salvatoare, dincolo de realitatea unui moment istoric tensionam, rebeliunea legionara. Solutia diagnosticului fals obtinut prin mituirea medicilor locali si simularea bolii care il scuteste de o posibila mobilizare devin in foarte scurt timp scenariul la care recurge o parte lot mai mare a populatiei orasului, astfel incat, in mod previzibil, absurdul se instaureaza.

Echivaland vechiului spatiu de refugiu pe care il ofereau manastirile in timpul razboaielor, spitalul sau balamucul se constituie ea o micro-comunitate monaslico-militara, in curs de expansiune, in care ierarhiile initiale precum si datele realului sunt rasturnate. Prima constatare a protagonistului, dincolo de puternica senzatie de claustro-fobie instaurata de la bun inceput, este tocmai o bizara inversare a topografici si a relatiei dintre exterior si interior. O invazie a realitatii lasate in urma, afara, se realizeaza prin intrarea in spital, in aceeasi rezerva cu Lazar, a legionarului Luca, fapt care va determina perceperea brutala a limitelor: odata internati, pacientii nu mai pot pleca. Premisele sunt suficiente pentru crearea unui pretext narativ cu totul inedit, care sa sustina un denunt alegoric al unei societati ce functioneaza dictatorial, referinta fiind, desigur, ambivalenta, vizand intr-o prima instanta legionarismul, dar si societatea comunista a vremii. Micro-socictatea creata va functiona dupa legile clasice ale unei anti-utopii, antrenand in mecanismul ei o multime de functionari prinsi in plasa unei ierarhii corupte, o tipologie a omului masifical, dezindividualizat, situatii reprezentative, precum si insusi procesul de rinocerizare surprins intr-o desfasurare uimitor de alerta. Astfel, curand dupa internarea lui Luca, o "rebeliune legionara" are loc in chiar incinta spitalului, doctorii fiind destituiti din functie, iar autoritatea suprema asupra institutiei revenind Comandantului, nimeni altul decat Luca insusi, devenit peste noapte dictatorul unei lumi create din bolnavi reali sau figuranti.

Daca, pana acum, plecarea ar fi contraveni! unor absurde regulamente birocratice, de aceasta data iesirea in oras echivaleaza cu o noua dezertare a societatii create. Spitalul, configurat ca un stat izolat de restul orasului prin bariere pazite militare se transforma intr-un univers carceral, o lume administrativ birocratica ale carei ierarhii si trepte sociale atrag enorm de multi oportunisti. Tema culpei morale si a macularii constiintei printr-un compromis cu puterea este centrala in desfasurarea firului narativ alegoric; stupefactiei initiale a protagonistului in fata usurintei cu care noul regim-enclava este acceptat, ii va lua locul o forma de luciditate, constiinta unei generale lipse de principii morale si totodata a unei disponibilitati unanime la conformism si alianta politica servilista.

Singura posibilitate de a evada din sistem va fi pentru Lazar intrarea inauntrul lui, cautarea unei fisuri in geografia mereu mobila a acestuia. Numit administrator sef al spitalului, personajul este nevoit sa isi creeze noi repere intr-un spatiu social, in esenta necartografiabil, deoarece personajele se schimba mereu, fiind retrogradate sau avansate spectaculos, unele evadand sau disparand fara nici o explicatie. Treptat, figura comandantului Luca va coagula mistica politica a unei unice vointe ce coordoneaza in ascuns, prin resorturi secrete ale autoritatii politice, destinele tuturor. Impresia generala care se creeaza e ca istoria se scrie instantaneu, noile decizii de importanta capitala fiind comunicate telefonic, la intervale scurte, mesajele urmarind programatic sa inoculeze in indivizi o stare psihica de nesiguranta, care sa-i mentina in dependenta fidela fata de certitudinea pe care o ofera puterea.

Lazar insusi este sechestrat o vreme in inchisoarea improvizata in subsol, fara ca explicatiile primite ulterior, descriind un complot organizat de doi tradatori. Duma si Dimitrovici, sa fie suficient de convingatoare. Rasturnarile de situatii, amenintarile anonime si angoasa intretinuta difuz, chiar si paradoxala aparitie a opozitiei, Partidul Liberal al Bolnavilor si Partidul National al Internatilor, par a fi toate concertate de la centru. Puterea incepe sa se extinda radial, centrifug, acaparand noi personaje si iesind chiar din limitele teritoriale ale spitalului, amenintarea pe care o reprezinta noua forta politica determinand autoritatile orasului sa cedeze cateva strazi cu cladirile aferente. O data cu extinderea interiorului si a barierelor acestora, nu mai exista un "afara" inspre care s-ar putea evada; fuga din final a lui Lazar este, in acest sens, un scenariu cosmaresc, personajul invartindu-se in cerc, revenind sau, dimpotriva, regasind peste tot aceleasi insemne ale noii puteri. Imposibila iesire din labirintul inchis al puterii in care protagonistul ramane captiv alaturi de celelalte personaje capata in scena finala o conotatie soteriologica. "Ici colo cate un crucificat il facea sa ocoleasca in cercuri largi.

Ei acolo Nu-si termina gandul, fugea mai departe, franturile de idei se sfaramau tot mai mult, va trebui sa mai treaca o istorie peste el desi nu se sfarsise inca nici cel de al doilea razboi mondial, deocamdata gandurile sale nu mai erau decat un praf care-l urma, un colb care nu se dizolva nici in ploaie, o pulbere care gonea un barbat alergand." Imaginea diseminarii finale in cenusa secondata de prezenta, neasteptata, in finalul acestei proze, a lui Iisus revalorifica in termeni crestini semnificatia numelui pe care il poarta protagonistul. Lazar, captiv in propria lume de pulbere, ce il urmareste, este, de aceasta data, cel pentru care invierea nu mai e posibila. Lumea anti-utopica a celui de al doilea razboi mondial va fi urmata de "o alta istorie", construita pe acelasi tipar alegoric, definitivand vidarea ontologica in termenii unui peisaj apocaliptic al putreziciunii si al destramarii.

Scriitori romani