SOMNUL VAMESULUI - Trilogie de Bujor Nedelcovici, aparuta in aceasta forma si sub acest titlu la Bucuresti, Editura Eminescu, 1981, fiind compusa din romanele Fara vasle (Bucuresti, Editura Eminescu, 1972), Noaptea (Bucuresti, Editura Eminescu, 1974) si Gradina Icoanei (Bucuresti, Editura Eminescu, 1977).

In elaborarea romanului (care se intinde pe o durata de opt ani), Bujor Nedelcovici foloseste un bogat material autobiografic, in special in construirea personajului principal, Iustin Arghir (care, asemenea autorului, este exclus din barou dupa condamnarea politica a tatalui si obligai, pentru mai mult de un deceniu, sa ocupe locuri de munca sub calificarea sa, la marginea societatii), si a tatalui acestuia, colonelul Andrei Arghir, cu o identitate mult indatorata tatalui real al autorului, trilogia fiind, de altfel, si un omagiu adus acestuia din urma: ofiter de cariera, decorat in primul razboi mondial la Oituz, condamnat politic la sfarsitul anilor '50, fiind eliberat - cu mintile pierdute - dupa patru ani (vezi Prima scrisoare adresata Ministrului Justitiei de catre Bujor Nedelcovici

In decembrie 1991, cuprinsa in volumul Aici si acum, 1996). La fel ca Paul Goma, care intotdeauna si explicit foloseste in proza sa numele reale ale calailor din inchisorile politice, Bujor Nedelcovici face in Noaptea o referinta la Maromcte, unul dintre gardienii cei mai cumpliti din coloniile de munca fortata din Delta.

Somnul vamesului se inscrie in asa-numita proza a obsedantului deceniu, o orientare foarte activa in anii '70, care isi propune sa dezvaluie si sa recupereze un trecut recent (anii '50), tabuizat si mistificat de puterea comunista, datorita abuzurilor si atrocitatilor comise.

In postfata editiei din 1981, Bujor Nedelcovici subliniaza tocmai calitatea de marturie a trilogiei: "Am fost martorul unei epoci, eram obligat sa-mi depun marturia. Nu am dreptul sa uit sau sa tac". Subsumata unei motivatii prioritar etice, aceasta proza se revendica - cum se intampla destul de frecvent in romanele obsedantului deceniu de la o poetica a adevarului.

Nu o data, de altfel, personajele isi expun sau isi confrunta opiniile despre adevar. Daca pentru Aron, un personaj neincrezator in aceasta valoare, "Singurul adevar este cel pe care il impui cu pumnul", iar pentru matusa Liz adevarul ascuns putrezeste si "miroase urat", pentru reprezentantii puterii "Adevarurile sunt in miscare dialectica", adica "Un adevar nu traieste cat lumea douazeci-douazeci si cinci de ani, apoi se destrama, o panza care nu mai cuprinde o realitate mult prea mare peste marginile ei". Acestei conceptii, care face din adevar variabila unei istorii capricioase (si care, in consecinta, il descarca pe individ de orice responsabilitate, indepartandu-l de principiile morale). Iustin Arghir ii opune o conceptie tare si inalta, despre adevarul ca valoare durabila: "Stiam ca este adevar tocmai pentru ca rezista in timp". Nu o data labil si oscilant, Iustin devine inflexibil si intransigent (prezentand clare afinitati cu personajele camilpetresciene care au vazut idei) cand este in cauza adevarul si, in general, justitia, propunandu-si - cu febrilitate si patetism - sa restituie "tot adevarul acelui trecut si al acestui prezent". Aflat el insusi intre condamnatii istoriei ("Am fost condamnat chiar daca n-am stat in spatele unor gratii. inchis in libertate!"), Iustin se gaseste - la inceputul romanului - in momentul in care, dupa noua ani de la excluderea din barou (ca urmare a condamnarii politice a tatalui), incearca sa-si recastige pozitia sociala. Traseul se dovedeste extrem de anevoios si de abia in cel de al Ueilea volum, gratie interventiei unor influenti oameni politici, eroul reuseste sa ocupe - si nu pentru multa vreme - un post de judecator.

Personajul se situeaza, asadar, in clasa marginalilor, a inadaptatilor, dar o marginalitate care - dincolo de aspectele sale negative din punct de vedere psihologic si social este in masura sa ii asigure o buna constiinta a superioritatii sale ("Un esec care este in fond un castig al meu o victorie'") si sa-i garanteze o anumita libertate, greu de gasit in sistemul uniformizant al dictaturii. indeplinind munci de o conditie inferioara (sofer, functionar, obscur contabil, "constructor de nasturi lucitori" etc), Iustin traverseaza medii sociale diferite si se inconjoara de insi bizari, care au insa calitatea de a li, asemenea lui, liberi si autentici: nomadul prin vocatie Aron, Florica, un nebun benign si generos, Roventa, ins bantuit de o mare pasiune amoroasa, suspectat, mai apoi, de crima (celor doi din urma, Iustin oferindu-Ie gazduire). Schema narativa esentiala a romanului o constituie ancheta (un alt topos al prozei obsedantului deceniu). Declansate cu scopuri diferite, fiind, uneori, o forma de intimidare, declasare sau de excludere, iar, in alte cazuri, dimpotriva, o modalitate de revenire, ascensiune sau restaurare a adevarului, mai multe anchete se desfasoara, intersectandu-se si intretinand un potential conlliclual pe parcursul romanului. Iustin Arghir, in primul rand, face obiectul catorva investigatii: in cea dintai, propriu-zis politieneasca, personajul este suspectat de a fi ucigasul doamnei Roventa, vecina sa, moarta in imprejurari timp indelungat ncclucidate.

Cea de a doua investigatie, desfasurata mai degraba clandestin, comandata de Runcanu, un foarte important personaj politic, incearca sa stranga probe in contra judecatorului, la acea data. Iustin Arghir (pretextul il ofera sinuciderea prietenei sale), devenit incomod si periculos. Aceasta inseamna ca ajuns in magistratura, in Gradina Icoanei, in pozitia favorabila a unui presedinte de tribunal, Iustin comanda sau conduce el insusi anchete ce vizeaza - in special personaje cu o inalta pozitie sociala sau politica. La fel ca si adevarul, ideca de justitie se dovedeste, in practica judecatoreasca de mare labilitate. In general, personajele cu functii insemnate se situeaza dincolo de justitie, atunci cand nu o transforma intr-un instrument de razbunare politica. Astfel, Runcanu, un ideolog de frunte in aparatul comunist, figura ascetica si interpret al lui Marx, reuseste sa-si pedepseasca un adversar politic din tinerete (care il umilise foarte tare), implicandu-l -printr-un complicat joc de culise politice, in care se pastreaza mereu in umbra - intr-un proces de drept comun. Ramanand pana la capat deasupra legii, Runcanu il indeparteaza pe Iustin din functia de judecator, impingandu-l intr-un neinsemnat rol de notar, ceea ce intareste ideca ca justitia nu inceteaza sa fie o parghie oarba in mainile puterii politice, iar nu un instrument al magistratilor. Toata aceasta retea de anchete nu da o dimensiune politista naratiunii, in schimb creeaza, cu destula pregnanta, imaginea unei societati politienesti, in care indivizii traiesc mereu in tensiunea de a fi potential vinovati, neincetat amenintati de o posibila condamnare.

Mai interesanta, insa, decat ancheta oficiala (fie ea juridica sau politieneasca) este - in termenii lui Ion Negoitcscu - "ancheta familiala" pe care eroul o intreprinde in particular, investigand trecutul familiei sale. Daca "marea infrangere este sa uiti", atunci este de inteles ca imperativul constant sub care traieste personajul este "Nu am dreptul sa uit nimic din ce a fost". Tema majora a trilogiei devine, astfel, memoria. Deoarece tatal a murit agresat nu doar de sistem, ci si parasit de familie, Iustin incearca sa descifreze aceasta foarte complicata zona.

In numele unei datorii filiale (un "legamant facut fara cuvant in fata tatalui meu"), Iustin reface legatura eu ceea ce uneori ii apare ca o "haita hamesita" si, prin diferite modalitati de persuasiune, reuseste sa-i aduca pe numerosii membri ai familiei sale in pozitia de destainuitori. Se creeaza, astfel, un puzzle de povesti, spuse din perspective narative diferite (cu privilegierea, defel intamplatoare, a doi martori, Trifon si Liz, care - asemenea lui Iustin sunt marginali in familie, o garantie suplimentara a credibilitatii), ce dau rememorarii si trilogiei, deopotriva, aspectul de roman mozaic, despre care vorbeste autorul in postfata editiei din 1981, disociindu-I de alte forme narative de amploare: "Un roman-mozaic.

Am vrut ca fiecare «fragment» sa reprezinte o trasatura, alteori un profil sau numai un gest care impreuna sa se integreze intr-un desen general.

Un desen in miscare". Reconstituirea (la care mai contribuie pe langa evocarile celorlalti amintirile lui Iustin, in special cele din copilarie si adolescenta, constituind, de altfel, unele din cele mai bune pagini ale romanului) merge pana la generatia bunicilor, Stefan Orleanu-Fier si Ion Arghir, personaje memorabile. Istoria mare (in calitatea sa - intotdeauna cu majuscule - de mecanism major, pus in miscare cu cruzime de fortele politice) se confrunta aici cu istoriile minore, personale, pe care adeseori le-a distorsionat sau le-a distrus.

In termeni ce par inspirati de eseistica lui Mircea Eliade (mai ales din Mitul eternei reintoarceri), interzisa, la acea dala, in tara, personajele ajung sa se intrebe: "Care este sensul istoriei? De ce suportam teroarea istoriei si cum ne putem elibera? () Esti liber doar sa renunti la propria ta istorie! Spre ce duce drumul? Care este sensul? Cum se poate trai?" Acestei Istorii implacabile, Iustin ii contrapune, de pe un prag al revoltei, o definitie mai personalizata si mai responsabila:

"Dar istoria suntem noi cei care au fost, dumneavoastra, eu, ceilalti Nu sunt o scandura pe care s-o ajustezi mereu, ii bati cateva cuie si o faci ori mai lunga, ori mai scurta! Cateodata am senzatia ca traiesc intr-un vartejO storcatoare de facut struguri in care sunt azvarliti de-a valma, la intamplare, pentru a pregati bautura unui Ciclop care stapaneste si distruge!" Distrugerea si risipirea familiei nu se datoreaza, insa, numai raului istoric, ci si unui germene spre decadere care exista in sine, provocat de greselile intemeietorilor clanului ("cadere/a/ noastra care incepuse nu datorita unui strain, nici evenimentelor, () ci noua, celor care am alergat prin iarba din curte si ne-am bucurat de toi ce rodise acel pamant care ne refuza"), ceea ce face ca trilogia lui Bujor Nedelcovici sa-si afle o buna vecinatate intr-o proza a decadentei ce exploateaza tematic fatalitatea biologica si degradarea morala. Mozaicul familial dezvaluie, de altfel, multe taine si nu putine tare sau pacate, de la orgolii vane, avaritii formidabile, pasiuni devastatoare si iubiri vinovate la adultere, copii bastarzi, devieri sexuale sau tradari fratricide.

In mic, biografia lui Iustin reface acelasi tipar. Ratarea sa nu e datorata doar opresiunii si obtuzitatii politice, ci si propriului trecut - "ratat «din motive familiale»", cum singur se ia in deradere -, conflictelor familiale, nepotrivirii fundamentale dintre mama si tata, precum si unei intensitati emotionale (mostenite pe linie paterna) care ia uneori forma paradoxala a absentei, a retragerii din lume.

Pentru a intari anumite semnificatii, Bujor Nedelcovici intrebuinteaza o veritabila retea de imagini si simboluri, care reusesc sa fie cu atat mai eficiente (si mai artistice, in fond) cu cat se paslreaza in ambiguitate. Spre exemplu, atunci cand personajul primeste de la matusa sa Liz vechea pendula din Casa cu Lei (casa straveche a familiei), comentariul care urmeaza face un deserviciu pentru ca sugestia era indeajuns de evidenta si de graitoare, tara sa mai necesite o traducere: "eu trebuie sa duc timpul mai departe, pentru mine, pentru ei".

In schimb, darul pe care i-l face Trifon, ramas necomental, isi pastreaza valoarea de sugestie si castiga in profunzime, contribuind la luminarea sensului. Trifon ii daruieste un leanc de vechi coduri juridice, nefolositoare, si colectia completa a ziarului Universul din anii 1939-l944 (din care romanul citeaza diverse titluri), ceea ce poate sa insemne - intre altele ca justitia trebuie sa fie unica, in vreme ce opiniile traiesc din diversitate. Lucrata pe teme curente in proza epocii (memoria, puterea, injustitia sociala, istoria etc), centrata pe un personaj el insusi frecvent (inadaptalul ce isi prezerva, astfel, printr-o aparenta ratare, inautenticitatea si libertatea), cu radacini nu doar in viata societatii romanesti, ci si in existentialismul occidental, trilogia lui Bujor Nedelcovici se situeaza in partea superioara valorica a clasei pe care o reprezinta.

Desi exista personaje conventionale (in general, comunistii par compusi, mai degraba, din clisee) si replici lozincarde ("Acum putem spune cinstit ce gandim despre timpurile de atunci si asta, recunosc, nu e putin!"), din cele menite sa atenueze libertatile luate fata de dogma oficiala a regimului, trilogia nu se numara intre cartile datate. Partea buna este de gasit in romanul de familie, cu pagini de mare forta epica, in viziunea care, profitabil literar, este de partea celor infranti (de partea individului, iar nu de cea a Istoriei), intr-o anumita complexitate tehnica a naratiunii si in amprenta stilistica (propozitii scurte, intrebuintarea timpului prezent, ritmul sacadat, intretaiat, cu indicatii de tip regizoral etc.) ce in Somnul se fixeaza definitiv. Conceputa ca o marturie, trilogia lui Bujor Nedelcovici nu ignora sursele artisticului, singurele in masura sa-i asigure, in literatura, rezistenta pe termen lung.

Scriitori romani