SOLSTITIU TULBURAT - Roman de Paul Georgescu, aparut la Editura Eminescu in 1982.
"Poate ca o bucurie mai mare decat a scrisului nu e", spune Paul Georgescu "coborand" in literatura incarcat de imaginarul comprimat in rafturile bibliotecii. Livrescul se dovedeste mod de existenta, autorul, fascinat de mecanismul alcatuirii cartilor, il deconspira construind o alta, dar cu ironia ce disimuleaza povara lecturilor acumulate in rastimpul unei vieti. Si in roman adica scriitorul rataceste "printre carti" supunandu-se unei conventii asumata inca in Polivalenta necesara: "romanul romanului romanesc" fixeaza programul prozatorului marcat de cultura, inscriind unul dintre cele mai spectaculoase experimente din romanul deceniului trecut. inregistram, mai corect spus, un fenomen de alexandrinizare specific pentru o perioada cand din creatoare literatura devine mai mult comentatoare.
Nu e vorba numai de inlocuirea epicului cu structurile eseului sau de coexistenta inventiei cu raeditapa asupra procesului de creatie intr-o poetica sui-generis, asa cum e cazul paginilor lasate de Radu Petrescu, bunaoara, ci si de creatia privita ca produsul unui mimetism superior. Solstifiu tulburat, de pilda, se hraneste si creste direct din substanta unor prestigioase romane. Pascalopol, Felix, Otilia, Tanase Scatiu etc. constituie "lumea" pe care ochiul lectorului n-o accepta decat in cazul in care poseda, ca si autorul, constiinta conventiei; e conditia prealabila a receptarii acestei formule epice destinata asa-numitului cititor avizat si mai putin, evident, celui care nu l-a citit pe Calinescu ori Duiliu Zamfirescu.
Comerciantul Leonida are o valoare referentiala trimitand la Pascalopol, adica la o alta fictiune, Otilia de aici e identica cu aceea din romanul calinescian numai ca, e locul sa nuantam, rezistenta cititorului mediu in fata textului astfel conceput nu se datoreaza numai nerecunoasterii, eventual, a cutarui personaj "coborat" din alt spatiu epic. Sa observam mai intai ca scriitorul e obligat sa-l preia, sa-i imprumute o data cu c o d u 1 ce i-a dat nastere: apelul la o anumita atmosfera, regasibila in proza lui Ghica sau Filimon, rememorarea clasicei biografii a parvenitismului "pe malul namolos al Dunarii galbene" ofera indicii pentru desenul tipologic, realizat aproape integral in cazul boierului Dinu Seitan.
In rest. procesul se reitereaza doar pana la un punct, in conformitate cu principiul ca "toate basmele se repeta, dar altfel mereu, cosmar reluat cu modificari in text". Substitutia romanului cu basmul (Leonida este echivalat la un moment dat cu Fat-Frumos) este de fapt o falsa pista, obisnuita la acest autor cu gustul inscenarilor dialogicc, chiar daca ele sufera de o dilatatie "baroca". Nu o substitutie, deci, cat o analogic cu basmul functioneaza in Solstitiu tulburat, ce se construieste parca sons nosyeiix. "Spune, poveste, ca-nainte mult mar este" denunta in realitate iluzia, nu_ si caracterul demonstrativ al comentariului. "inaintam incet in aceasta povestire. Bajbaim, dezorientati, prin ceata vremurilor", cu toate ca viitorul Ia care se gandeste orfanul Daniel "pentru noi este un trecut destul de indepartat" si cunoscut, am adauga noi, din Enigma Otiliei.
E adevarat, "repetitia inseamna modificare", de asemenea, "micile schimbari dau impresia celor in cauza ca traiesc ceva inedit". Ultima formulare a axiomei e destul de ambigua: schimbarile sunt mici si dau impresia, pe de o parte, cei in cauza traiesc un lucru nou, inedit, pe de alta. Lectura textului ca fictiune intareste prima parte a axiomei ("repetitia"), mai putin ceea ce ar fi trebuit sa primeze, adica modificarea. Peste Daniel pica din senin o avere, proiectul de a termina medicina "s-a anulat", in intregul sau insa aceasta evolutie spre un final anume lasat deschis pare neconvingatoare. Eroarea rezida in aceea ca, operand "micile schimbari", autorul lasa neatins codul generator, unde aerul vetust si lumea localizata ca mentalitate - in veacul (recut divagheaza despre "agricultura intensiva" si noul comert fluvial. Or, "micile schimbari" nu se pot rezuma Ia asimilari mai mult sau mai putin mecanice, ele vizeaza insasi structura conventiei romanesti. De aici, desigur, senzatia de prolixitate pe care ne-o lasa aceasta proza rellexiva, de fapt un melange dialogic de evocari si fictiuni. B vorba, cu alte cuvinte, de o ruptura intre tiparele imprumutate si problematizarea acestora din ratiuni demonstrative ("repetitie inseamna modificare"). Faptul acesta se repercuteaza vizibil in statutul personajului -esentiala categorie a formelor epicii. Pascalo-pol, ca sa dam un exemplu, ne ofera gratie procedeelor realiste posibilitatea de a ni-l reprezenta volumetric, fiind o "creatie" prin excelenta, in Icrmenii lui Ibraileanu.
E. M. Forster il numea "personajul rotund", probabil tocmai din pricina valorii sale referentiale. Ipostaza lui din Solstitiu tulburat. Leonida, este "plata", ca sa utili/am termenul aceluiasi Forster. Autorul ezita in a-l investi, in a-l structura tipologic, Leonida devine un semn iterativ prin gesturi, ticuri verbale, ca si "noul" Felix Sima ori Tanasc Scatiu. Ceea ce se pierde, semantic vorbind, se castiga din punct de vedere pragmatic, nivel ce coaguleaza si organizeaza naratiunea. Paradoxul e ca se ajunge la performanta atinsa, de regula, de* poezia moderna, aceea de a fi alcatuita din tensiuni pure. Pregatiti si introdusi in fictiune, ii observam amuzati si mai ales detasati derularea. Paul Georgescu stie construi, e indiscutabil.
Condeiul sau joaca parca pe imensa claviatura a cuvintelor, in spatiul carora expresii intalnite aiurea au functie polarizatoare. Autorul le foloseste cu placere neistovita, in acelasi timp demistificandu-le, insotindu-le, deci, cu zambetul corosiv in care citim futilitatea jocului.
Abil regizata, tensiunea de mai sus salveaza, in parte, cartea nu ca roman, ci pur si simplu ca fictiune in proza. Sa mai amintim, aici, ca totul se desfasoara (e un fel de-a spune!) la Platonesti, ca o aluzie la un spatiu spiritual prezent (inca!) intr-o degradata, devalorizata agora? F, un spectacol maimult al cuvintelor si mult mai putin al ideilor. In acest sens, Solstitiu tulburat face pereche cu Vara baroca (1980). Juxtapunerile, constructiile arborescente, predilectia pentru formele aflate in continua miscare si imaginea polimorfa justifica intr-adevar barochismul prozei lui P. G, Doua motive comentate la modul obisnuit, adica hipertrofie, structureaza "romanul", ele contribuind in aceeasi masura si la o adevarata mise en scene: dansul focului (a carui "pedagogie" ramane, pana la capat, ambigua) si cadrul hibernal, cu ceturi si ploaie tarzie. "Ploua. Un cer vanat, fieros, compact astupa totul Materia se lichefiase.
Duhul Baltii razvratit; apele amestecate cu pamantul bolboroseau in indeterminare. Geneza nu avusese, inca, loc - aici -, vremea se opintea in goluri, dai' pe deasupra extinsei Balti nu se purta duhul sfant, ci unul teluric, morocanos, sanchiu aflat in tanla dezlantuire. Dincolo de geam zacea desertul rebegit, un pustiu cu ape si noroi nesfintit de verb, nici de fapta umana, un fel de Nimica murdar si rau, devastator in cascat si prostie intoarsa". Conturele se sterg, personajele se aplatizeaza, devin voci (nici ele distincte) in acest efort singular de realizare a unui "roman al romanului romanesc". Ramane, in final, intrebarea ridicata cu luciditate critica - in prologul acestei carti: "Facem noi bine ajungand de-a'ndaratclea la radacina unui veac acum pe sfarsite, acolo unde toate semnele ne sunt nesigure? Siluetele fumega, maniile lor nu ne privesc, goluri ne pandesc peste tot, iar indarjirile se opintesc in dam ruginit. F, potrivit sa conectam inceputurile dibuite ale secolului cu vibrarea finalului sau ambiguu?"
