SOCUL OXIGENULUI - Volum de versuri de Ion Mircea.
A fost publicat la Editura Vinea din Bucuresti in anul 200. Se deschide cu o nota bio-bibliografica. Doua texte cu caracter confesiv inaugureaza si inchid cartea: Auditie de pe discul de aur si, respectiv, Poezia.
Cele doua texte ce incadreaza poemele contureaza o definitie a poeziei situabila in linia modernismului inalt, in evident si programatic contrast cu practica generatiei mai recente, interesate de "impactul cu realitatea", cu "viata imediata" in dimensiunile ei concrete, cu limbajul comun, cotidian, "prozaic".
Dimpotriva, Ion Mircea reabiliteaza asa-numita "poezie pura" caci ea "este si imagerie, 'gandire prin imagini', si gandire inefabila, rationament si rugaciune, muzica
beethoveninana si plans al balenelor", mizand pe o tehnica a sugestiei:
"e vorba aici de a recepta ceva inexprimabil cu mijloacele intraductibilului si ceva intraductibil cu mijloacele inexprimabilului".
Identificata cu "ora de geneza a fiintei poetului", nasterea poeziei e si act de recapitulare si de reinstaurare, ce reaseaza in contacte privilegiate mica lume a omului cu creatia universala profanul cu sacrul:
"F,a (poezia) e ambasada etimologica a Creatiei si insoteste peste lot in spirit drumul de la profan la sacru", "pune un 'si' intre incompatibilitati" si urmareste, precum Orl'eu, "sa-l recomande pe om nestematelor"; Acest foarte exigent program vizand un fel de transparentizare a fiintei privite in lumina spiritului se regaseste deplin in universul imaginar propriu-zis al cartii de fata. Fantezismul de factura estetizanta, remarcat in legatura cu un volum precedent, precum Piramida impadurita (1989), ar putea caracteriza si Socul oxigenului. Multe dintre poeme sunt, astfel, un fel de parabole ale transcenderii faptului comun catre orizonturi mai pure, actul cotidian cel mai obisnuit putand ti pretextul unor asemenea mutatii majore, intre, bunaoara, pamatuful si "lighenasul de arama" al celui care se barbiereste in fata oglinzii, arc loc o adevarata descoperire de sine, cu urcusuri pe "scara de fonta a sinelui" si coborari atestand maturizarea ("si cel care coboara este tatal tau deci tot tu") si cu finala revelatie a unui continent necunoscut:
"o alta lumina irumpe din petele de rugina ale oglinzii
si Dumnezeu ca un Columb isi pune steagurile pe fiinta ta"
(Departe de America. Descoperiea sinelui).
Marea tema cu varatiuni a poemelor este, de fapt, acest proces al oglindirii ca esentializare a lumii fenomenale. "Mi-am vazut urletul in oglinda" ar putea fi versul emblematic, rezumativ, al acestei viziuni purificatoare. Este de adaugat, insa, imediat ca acest regim nu e totusi unul al rupturii categorice de exteriorul mundan. ci vizeaza mai curand permeabil izarea frontierelor dintre cu si lume, asigurarea unui satut de vase comunicante intre cele doua entitati. Caci deschiderile spre exterior ale imaginarului sunt dublate, simetric, de imagini ale descinderii spre radacinile fiintei, pana la aproximarea cvasi-indclinitului, a "increatului", a latentelor originare. Marea traditie a acestor impulsuri imaginare e reperabila, in lirica romaneasca, mai ales pe traseul Ion Barbu (din Oul dogmat ic)-Nichila Slancscu (din
elegii), Ion Mircea atingand adevarate performante in ordinea sugestiei unor astfel de stari inefabile, pre-genetice, cand Duhul Sfant parc a se purta din nou deasupra apelor biblice. Poemul ce da titlul cartii ofera asemenea esantioane de "lume privita din afara ei", cum ar zice N. Stanescu:
"Un rozar de picaturi
cu iris,
un curcubeu purtat prin cer de pesti
inaripati, minusculi,
bule de oxigen cat nuca se inalta
din afluentul
mainii fagaduite: e chiar Timpul
citit de sus dc-un ochi
de pretutindeni si de nicaieri".
Asadar
m-am uitat la ceas
si m-am nascut".
Faptura nou-ivita ce intampina "socul oxigenului", al lumii fenomenale, conserva in sine memoria lichidului amniotic matern, prelungind, oarecum blagian, intunericul matricei originare (,Am vazut lumina zilei intr-o noapte") si regretul parasirii apelor de demult amniotice", in tipatul noului nascut se aude vocea mamei, iar acomodarea cu exteriorul mundan echivaleaza cu un dublu proces de comunicare-transfigurare. .ii: ordinul iluminarii si al muzicalizarii, al unei osmoze depline, ea si paradisiace, dintre termeni:
"Si-apoi armonia.
Fatul locuieste-n aceeasi incapere
cu toate limbile Pamantului
si e in permanenta strabatut
de un cantec alcatuit din
toate cuvintele lumii. La nastere
si la moarte,
cantecul il urmeaza fara un cuvant".
Mai mult inca, finalul poemului propune miscarea de intoarcere a noului nascut in "matricea nascatoarei", "in valea vie a mamei lui", incal cercul se inchide sub semnul totalei identificari, acum in sens invers, a zilei aflate abia la inceput si a noptii de obarsie, ca si a celor doua voci reciproc preluate:
"M-am uitat la ceas
si i-am zis,
cu vocea ei: Buna seara.
Buna dimineata,
mi-a raspuns,
absenta,
cu vocea mea".
Asemenea viziuni ambigue, in care se aproximeaza stadiul increatului sunt numeroase in textele cartii, si ele imprumuta, pentru a le conferi o nota de necesara solemnitale, dictiunea textelor sapientiale, mimand citarea unor ziceri din cartile inceputurilor si propunand mereu reunirea contrariilor, a regimului nocturn al imaginarului cu cel diurn:
"El inca nu s-a nascut
un fel de nor un fel de plasma un fel de albus de ou il inconjoara
si un fel de seara ii tine loc de oase.
pe drept cuvant se crede ca e orb si pe drept cuvant el vede cu tot trupul de parca ar fi apa.
adevar zic voua: celui care plange
Dumnezeu ii umbla pe pleoape"
(Lumea neagra sau Cat de frumoasa e femeia care a nascut un orb).
Intre "nenascut" si "nascut", puntile sunt intotdeauna intinse, aproximand indicibilul sau, mai degraba, tensiunea permanenta spre o expresie care sa-si conserve misterul si polisemia.
