SFARSIT DE VEAC IN BUCURESTI -
Roman de Ion Marin Sadoveanu, aparut in 1944 la Editura Socec din Bucuresti. Editia a IH-a (1955) debuteaza cu o prefata a autorului -Despre inceputurile si intocmirea acestei carti - unde acesta marturiseste ca "intr-o noapte de decembrie viforos a anului 1935 s-a asternut prima pagina din ceea ce avea sa fie povestirea vietii plina de izbanda a lui Iancu Urmatecu". Totusi, anumite situatii si personaje din viitorul roman pot fi identificate deja in schita De sase luni, publicata in "Romania noua", 26 iunie . Se certifica astfel afirmatia, facuta intr-un interviu, ca gandul unei opere epice de amploare il "framanta inca din tinerete" (in "Tribuna", nr.28, 11 iulie, 1963). Prima versiune a capitolului intai a fost publicata sub titlul Din "Cartea lui Ion Santu" in "Romania literara", 11 febr. . Ulterior, primele doua capitole, refacute, au fost imprimate sub acelasi titlu (Din " Cartea lui Ion Santu" -fragment) in "Revista Fundatiilor Regale", nr. 12, . Elaborarea romanului a fost lenta si, mai ales, accidentata, intinzandu-se pe aproximativ doua decenii. intreruperile s-au datorat mai cu seama activitatii de teatrolog a lui Ion Marin Sadoveanu
Abia "din primavara pana in toamna anului 1943 /romanul - n. ns./ si-a capatat definitiva inchegare, asa ca a putut vedea lumina zilei in februarie 1944" (Despre inceputurile ) cu ajutorul lui Liviu Rebreanu, dupa ce cateva edituri "l-au parasii pe drum". Titlul i-a fost sugerat autorului de catre Tudor Vianu, caruia ii si doneaza, de altfel, manuscrisul. Conceput ca un prim volum din trilogia intitulata, intr-un proiect. Lume, romanul (numit, pe rand, Iancu Urmatecu si ai lui, Ursite si vieti. Targul lacomiilor sau Orasul Sfantului Dumitru) a fost urmat de un al doilea volum, Ion Santu (1957). Tripticul planuit a ramas neincheiat, desi audienta Sfarsitului de veac in Bucuresti a depasit asteptarile autorului, lucru confirmat de cele zece editii aparute pana in prezent. La acestea se adauga o versiune franceza (1958) si una germana (1964) a romanului, considerat opera reprezentativa a lui Ion Marin Sadoveanu
Afirmand, la trei ani dupa aparitie (1947), ca intre Ciocoii Vechi si Noi si Sfarsit de veac in Bucuresti este "distanta dintre o pledoarie, indiferent cata inventivitate risipeste avocatul si un studiu migalos, urmarit cu truda si cu tenacitate", Perpessicius fixa de fapt, in istoria literaturii noastre, locul unei opere reprezentative pentru o epoca si, mutatis mutandis, pentru un tip de sensibilitate artistica. Conceput ca o prima parte dintr-o proiectata trilogie.
Sfarsit de veac in Bucuresti intareste formula Bildungsromanului romanesc dupa Enigma Otiliei (1938), demonstrandu-se inca o data resursele acesteia si in perioada de ecloziune a realismului psihologie. Caracterul de fresca sociala este dat de tema principala (parvenitismul social), ce vertebreaza si pictura, balzaciana, a universului urban (Bucurestiul), precum si comportamentul majoritatii personajelor individualizate prin convingatoare taieturi tipologice. Ascensiunea lui .Iancu Urmatecu si, in revers, declinul abulicului boier Barbu sunt proiectate intr-un "fin de siecle" autohton. I. IM. S. reuseste performanta de a inchega intr-o tesatura epica inflexiuni redevabile romanului german - un Thomas Mann, de pilda, in descrierea, filigranata, a bolii lui Barbu - cu proza munlcana, pe filiera Ion Ghica - Mateiu Caragiale, plina de arome si culori tari in restituirea Bucurestilor de altadata, cu policromia targurilor din Calea Mosilor: "Pe dreapta si pe stanga erau numai marfuri; din ele se umpleau cu varf cosurile oltenilor, ce porneau apoi pe strazi, cu gura mare, plescaind de pietre talpile goale. Erau acolo de toate. Maldare de dovlecei cu floarea galbena, frageda si nerupta; morcovii lemnosi si caramizii, cartofii cu miros de pamant; verze infoiate, tighel ite pe frunze cu picaturi de roua, cirese sticloase; crapi cu burtile pline de icre, cu arama pe solzi si cercuri rosii imprejurul ochilor; linii pamantii cu o mireasma de iaz; plevusca buna de ciorba, bibani de saramura" etc. Poezia frusta ori muzicalizata a interioarelor de epoca (cum cstejaboraturul" conului Barbu), de asemenea, vederile panoramice "de unde Bucurestii se vedeau in departare cu bisericile si casele mai inalte, pierdute in apa bogata a verdetii" incheaga o atmosfera si restituie o lume diversificata tipologie.
Ea este marcata de clivajele sociale, dar si de procesul, istoric, de "trecere" prin orice mijloace de pe un tarm pe celalalt al fluviului. In acest cadru populat cu portrete memorabile Ion Marin Sadoveanu demonteaza si, concomitent, reface mecanismul complicat de inlocuire a unei clase (boierimea) de catre alta, la fel de rapace si inzestrata, in plus, cu energia noului venit (burghezia in formare). Paralelismul dintre cuplul clasieizat (Andronache Tuzluc/Di-nu Paturica) si tandemul Barbu/Urmatecu se sustine doar pana la un punct: tratarea manicheica si sarjarea, colorata romantic la Nicolae Filimon, sunt acum inlocuite cu examinarea obiectiva si echilibrata, astfel ca "boierul nu este funciarmenle bun, si slujitorul care vrea sa-i ia locul nu-i, cu necesitate, un misel" (Eugen Simion).
Sarjat, schematizat eslc si Tanase Scatiu din epica lui Duiliu Zamfirescu (1907), a carui evolutie abrupta din lumea rurala spre mediul urban e desenata in carbune, personajul acesta neavand unitatea de structura a eroului balzacian. Iancu Urmatecu,.
In schimb, desavarseste artistic seria parvenitului, vazut de asta data in determinarile sale complexe, economice si, mai ales, psihologice. "Atentia analitica exceptionala" (Ovid S. Croh-malniceanu) este afina, in unele episoade (precum in acela al vanzarii mosiei Pietrosita), cu aceea a Hortensiei Papadat-Bengescu, dincolo de formula estetica. Mai mult, plusul adus in tratarea problemei arivismului social de catre Ion Marin Sadoveanu rezida si in intentia, concretizata partial, a panoramarii. Oblomovianul boier Barbu este secondat de fiul sau, Bubi, care esueaza si el in afacerea cu fabrica de oglinzi, urmand sa traiasca din mila, omenoasa altfel, a lui Urmatecu. Acesta din urma il va alege pe doctorul Matei Santu drept cumnat si legatar, iar nepotul Ion Santu (ce face obiectul romanului cu acelasi titlu, insa destul de prolix, aparut in 1957) ilustreaza a treia generatie intr-o perioada marcata, si ea, de trecerea de la secolul romantic (al XTX-lea) la cel modern (al XX-lea), in care parvenitismul social va fi ' concurat de cel politic. Or, Iancu Urmatecu isi alege nu intamplator urmasul in persoana unui intelectual, Matei Santu. F.xista o scena antologica, aceea in care Urmatecu il asteapta in biblioteca pe avocatul State Iacomin. Atitudinea lui difera in chip radical de aceea a lui Gore Pirgu (Mateiu Caragialc) care se plimba in poseur cu Machiavelli la subsuoara: "Si iala-l pe Iancu pentru prima oara apropiindu-se de carti cu o presimtita si adevarata intelegere.
Ce scria in ele, el nu stia si nu putea sa deosebeasca pe cele de sus de cele de jos, si-si marturisea ca la carti nu se gandise aproape niciodata. Dar acum cand se astepta sa intre la omul din mintea caruia cerea luminarea lui, si astepta printre cartile sale, Urmatecu isi dadu seama ca ele sunt cele care ii lipsesc si ca lot ele deosebesc mult pe oameni intre ei".
Iata de ce "avea sa recomande cartea tuturor, ba, ceva mai mult, avea sa o ceara si sa o impuna urmasilor sai". Altfel, protagonistul se defineste - ca Lica Trubaduru (H. Papadat-Bengescu) sau amintitul Pirgu - prin apetitul insatiabil pentru viata traita cu toate simturile: o joie de vivre tradusa in chefuri pantagruelice sau in numeroasele legaturi cu femeile, sugestiv portretizate, din care nu lipseste o alta Kera Duduca (e vorba de Jurubita) sau frantuzoaica Helene, angajata de Iancu pe langa Amelica: "era una din acele femei care dogoresc de cum le intalnesti; te loveste, din intreaga lor fiinta, o caldura ca dintr-o gura de cuptor. inalta, bine lacuta, blonda, cu o gura carnoasa si ochi verzi, umbriti de gene dese si negre"etc. Comportamentul calculat, marturisind o rabdare extraordinara in atingerea scopului propus, prin acumulari treptate si vitalitatea debordanta a fostului arhivar si om de incredere a lui Barbu, pana la moartea acestuia scurtcircuiteaza intr-un portret de neuitat, cu valoare de referinta in galeria literara a parvenitilor de la Nicolae Filimon si Ion Ghica pana astazi.
La realizarea acestuia, precum si, in general, la realizarea arhitecturii epice cu multiple planuri si personaje tipice (de la cele istorice la estropiatii gen Lefterica) a contribuit si stiinta inscenarii dramatice a lui Ion Marin Sadoveanu Mai mult, fiecare din cele saisprezece capitole este construit dupa legea unui crescendo dramatic (I. Vartic) - o modalitate prin excelenta teatrala si prin care autorul improspateaza si, in acelasi timp, amplifica epicul bine localizat spatio-tcmporal. Opera, in egala masura, de moralist si de eseist, Sfarsit de veac in Bucuresti este unul dintre cele mai valoroase romane de critica sociala, realizat prin modalitati de factura balzaciana, din literatura noastra.
