SFARSIT DE VEAC IN BUCURESTI de I. M. Sadoveanu - APOGEUL BALZACIANISMULUI referat





APOGEUL BALZACIANISMULUI

Este de la sine inteles ca in sociologia receptarii, critica literara reprezinta un reper fundamental. Prin functia ei propedeutica, orienteaza pe cititorul obisnuit in ierarhia, lorilor, iar prin constanta manifestarilor creeaza, ipso facto, gustul estetic. Ce ne facem insa cand se fetisizeaza o anume directie a comentariului prin punerea in evidenta numai a laturii sociale, realiste, a unei scrieri. Iar cand critici ca Serban Cioculescu sau G. Calinescu incurajeaza (in continuare) o asemenea directie, trebuie sa intelegem ca orice alta dimensiune - psihologica sa zicem, n-ar intra in orizontul de asteptare al romanului?. Iata explicata ambitia lui Calinescu de a da prin Enigma Otiliei un argument clar de perenitate a balzacianismului, infruntand (polemic), alte directii literare (din perioada interbelica), ctitorite sau statuate de Rebreanu, Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Gib Mihaescu, Anton Holban, Mircea Eliade, Matei Caragiale.
In deschiderea recenziei la romanul Sfarsit de veac in Bucuresti (aparut in februarie 1944), Serban Cioculescu constata transant: "Romanul trece de mai multi ani printr-o criza in mare parte datorita prestigiului de care se bucura subconstientul in psihologia si chiar in filosofia contemporana () Prin interesul precumpanitor, aratat duratei subiective, romancierii contemporani au pierdut cu vederea rostul principal al creatiei epice, anume de a face concurenta starii civile ; intr-ader, opera epica se lorifica tocmai prin punerea in circulatie a unor fiinte fictive, in asa fel insa angrenate realitatii, incat se incorporeaza in constiinta cititorilor cu o putere de viata mai intensa decat aceea dimprejur, a fapturilor tangibile () In momentul actual, intoarcerea la creatia obiecti, neinfluentata de false pfestigii stiintifice, e o aderata binefacere (subl. n. - M. B. Apud Aspecte literare contemporane. Buc, Edit. Miner, 1972, p.442).
In 1957, in Reflectii marunte asupra romanului, G. Calinescu scria pe acelasi ton: "Ce este pe scurt un roman ? O scriere tipic realista, demonstrarea unei idei printr-o experienta". Sau : "romanul e o opera bizuita pe fapte ca elemente de documentare a constiintei umane" (subl. LV.- in Romanul romanesc contemporan 1944-l974 - antologie epica, studiu introductiv, note, alegerea textelor de Ion Vlad, Fise bibliografice, secvente pentru autoportrete de Cornel Robu, Buc, Edit.Eminescu,1974 p.IX-X)
Am invocat doua voci critice de mare autoritate (nu numai in epoca !) pentru a vedea ce s-ar fi intamplat daca unii romancieri ar fi creat pe lungimea de unda semnalata. Nu-i mai putin aderat ca in tanara istorie a speciei, dominanta sociala incorporata fictional a reprezentat adesea imaginea unui martor fidel, de la care s-a pus piciorul in prag aspectului documentar.
In ceea ce-l priveste pe Ion Marin Sadoveanu, autorul romanului in dezbatere, trebuie luate in calcul formatia intelectuala superioara, cu dite deschideri spre literaturile franceza si germana, precum si stiinta scrierii si evolutiei in timp a teatrului (domeniu in care i s-a recunoscut competenta de neinlocuit).

Si totusi, romanul acesta - cel mai bun dintre toate prozele lui - prezinta cate "curiozitati", sa le zicem de procedura :

1. Apare in 1944, cand o istorie vie controversata era in plina desfasurare. Efectele celui de al doilea razboi mondial vor fi eluate abia dupa 1945. Majoritatea scriitorilor interbelici, afirmati pe deplin atunci, traversau anemic (biografic si literar) perioada razboiului : Camil Petrescu, Cezar Petrescu, Eusebiu Camilar, Mihail Sadoveanu, L. Blaga, T. Arghezi, Ion Barbu s.a.

2.1. M. Sadoveanu a coborat in lumea care l-a inspirat prin 1924, iar "intr-o noapte de decembrie viforos a anului 1935, s-a asternut prima ina din ceea ce avea sa fie povestirea vietii plina de izbanda a lui Iancu Urmatecu" (Detalii in Despre inceputurile si intocmirea acestei carti, marturisiri ale autorului la editia romanului din febr. 1955, Buc).

3. Substanta inspiratiei o reprezinta sfarsitul de veac XIX si o benefica deschidere spre sec. XX. Toate, in primul rand, si in cea mai mare parte din actiune desfasurandu-se intr-un Bucuresti marcat de-un balcanism teoretizam. (Multe vor fi fost sugestiile pe care scrierea i le-a oferit lui Eugen Barbu, cel care a dat trei capodopere : Groapa, Principele, Saptamana nebunilor - ultimele doua romane plasandu-si actiunea in sec. al XVIII-lea).

Aceste trei "curiozitati" invocate se raporteaza la ceea ce se numeste biografia operei. Pana la un punct -si intr-un mod rapid-ele nici nu trebuie luate in calcul. Dar cand romanul este de un balzacianism izbitor; cand Iancu Urmatecu procedeaza ba ca Dinu Paturica, Tanase Scatiu, ori Stanica Ratiu, nu te poti abtine sa te-ntrebi retoric cui prodest ? Ba chiar sa diluezi vizibil doua sublinieri ale lui Serban Cioculescu (din recenzia citata) : "N-am citit poate de la Ion, de Liviu Rebreanu, un roman romanesc asa de obiectiv ca Sfarsit de veac in Bucuresti. Si tot asa, de la Ion incoace, n-am mai intalnit la noi un alt romancier cu atata putere de creatie obiecti ca Ion Marin Sadoveanu".in concluzie, "Sfarsit de veac in Bucuresti e un monumental roman social obiectiv, relend la maturitate aderata vocatie a scriitorului".
Accentuarea deliberata a cuntului obiectiv schimba datele problemei si inlatura definitiv literatura subiecti (sa-i zicem astfel romanului orientat pe o problematica de psihologie sau constiinta)>Norocul a fost - nu numai in acest caz - ca mari scriitori romani, de dupa 1944 n-au cantonat numai in obiectivitate, ci, largind tematica inspiratiei, au folosit si alte tehnici de lucru artistic (unele dintre acestea le-am semnalat inAspecte ale romanului, voi. I). ,
Revenind, se cuvine sa depunem marturie ca intoarcerea noastra spre un asemenea roman - Sfarsit de veac in Bucuresti - se explica nu doar din ratiuni de cronologie, ci si de loare. Fiindca acest roman incheie admirabil un stil balzacian de a concepe tipologia si actiunea in care sunt implicate personajele. Mai precis - de la Neagu Bolboaca (Mistere din Bucuresti -l862, de I. M. Bujoreanu) si Dinu Paturica (Ciocoii vechi si noi -l863, de N. Filimon), pana la Tanase Scatiu (din Romanul Comanestenilor - Viata la [ara si Tanase Scatiu -l894-l896, de Duliu Zamfirescu) si Stanica Ratiu (Enigma Otiliei -l938, de G. Calinescu)
Contaminarea balzacianismului cu metode stendhaliene in realizarea tipologiei o obserse G. Calinescu demult, atunci cand il definea pe Dinu Paturica un Julien Sorel lah. Ceea ce nu s-a obsert nu numai de G. Calinescu (indiferenta ?, invidie ?, orgoliu ?), dar si de doi avizati atisti ca Dan Grigorcscu si Sorin Alexandrescu (Romanulrealist in secolul al XlX-lea, Buc, Ed. Enciclopedica romana, 1971) este loarea in sine a scrierii lui I. M. Sadoveanu si sinteza de mare rigoare a parvenitului pe care o intruchipeaza altfel Iancu Urmatecu. Cum vom demonstra mai incolo, el aduna ca-ntr-un focar de lentila tot ceea ce avusesera inaintasii lui, fie ca au exagerat, fie ca au diminuat din viabilitatea fiintei personajului. Pe de alta parte, Iancu Urmatecu nu mai trece ca ,un invins, ori, ca un paria in ochii contemporanilor sai.
Si inca un detaliu, extrem de semnificativ - substanta inspiratiei lui Filimon poate fi plasata la inceputul veacului al XlX-lea, mai precis dupa 1814, sfarsind in miscarea revolutionara a lui Tudor Vladimirescu (1821). Deci, intr-un moment cand domniile fanariote si sustinatorii lor imperiali erau zguduite din temelii. Pe cand Ion Marin Sadoveanu surprinde efectele intarziate ale acestora, prin reverberatie, tendinta de imbogatire se realizeaza cu tact, in timp, si fara fast, ca la Duiliu Zamfirescu, ori fara calcul (primitiv) ca la G. Calinescu. lancu Urmatecu nu mai poate trece transant, ca in basme si ca la scriitorii citati, in randul personajelor bune sau rele. El are o complexitate psihologica uluitoare si un comportament caruia nu-i sunt straine protocolul si diplomatia. Rareori, vulgaritatea ii da arama pe fata, tradandu-i nu caracterul, josnicia, ci calculul, aproape de cel al unui spadasin mediel. Cu toate ca autorul nu apasa pe pregatirea intelectuala a personajului -Filimon ii silea momentul stiintei de sectiune, e drept sumara si superficiala, dirijandu-i-o mai mult pentru insusirea artei machiavelice a comportamentului, iar G. Calinescu facea din Stanica Ratiu, "un avocat fara procese", deci, un om la panda pentru a pune mana pe averea lichida a lui Giurgiuveanu - lancu Urmatecu are in doua randuri revelatia sectiunii si a culturii in general. Odata, cand zand ca fiica lui, Amelica, inta limba franceza, tresare cuprins de o mandrie fara seaman, stiind ca are pentru cine trai (amintind parca de Afara lui Slavici). De altfel, romanul se incheie tocmai in acest modus vivendi al existentei sale, cand, casatorindu-si odrasla cu un medic (Sasa Comanesteanu nu procedase la fel, dupa impulsurile facute de Dinu Murgulet ?), lancu Urmatecu -omul de lume -exclama tulburator:

" - Drepti! Ce-ati adormit ? Toata lumea dupa mine !
Si coborand scara cea mare, iesi la poarta, unde astepta brecul lui Frit. Nuntasii se apropiau sfiosi.
- Hai.' Ce-mi stati ? Vreau, ma nemtilor, s-o lungim cum stim noi, ca odata se marita Amelica !
Si pocnind din bici, el o lua inspre Herastrau sa scoata soarele din lac de fericit ce era!"

Dupa principiile clasice ale realismului, protagonistului ii este deschisa biografia de-a lungul a peste cinci decenii de viata, nu in putine cazuri prin ramificatiile de familie care intaresc gandirea si comportamentul lui lancu. Numele sau ascunde atat o voinicie haiduceasca, rezultanta a unui individ masiv, darz, cu o sete de dreptate vizibila (unilaterala, numai in folosu-i), cat si o urmare, o continuare a unei clase, a unor demnitari. Pana la un punct, personajul este imaginea cui care nu vrea nici sa se imbogateasca (expres si in mod rapid), dar nici sa coboare din treapta socio-profesionala pe care a atins-o. Cu toate ca saracia sta la panda ca o hiena, el stie sa-i ocoleasca metodic coltii si spatiul de actiune. Se preleaza de bruma cunostintelor sale de arhir ("vrednic si viclean"), imitand chiar si in imbracaminte pe avocatii si boierii intalniti la tribunal.

Dintrodata, hainele ii dadeau alta dimensiune a gandurilor si a urilor sale. Iar dupa ce vede biblioteca avocatului State Iacomin, isi da seama ca pe lumea aceasta sunt si altfel de bogatii decat casele si banii. Scriitorul noteaza clar:

"De-acum incolo, Urmatecu avea sa recomande sectiunea tuturor, ba, ce mai mult. avea sa o ceara si s-o impuna urmasilor sai".
Aflat intr-o stare de reflectie imediata, uimit, lancu Urmatecu
"isi dadu seama ca ele sunt cele care ii lipsesc si ca tot ele deosebesc mult pe oameni intre ei".

Si astfel i-au aparut in memorie imaginile baronului Barbu si ale avocatului Iacomin. Iluminarea ramane declansata de intatul avocat care, printr-un tertip de procedura, inceta urmarirea sa in justitie privind cumpararea unei mosii intinse. Din nou romancierul (de fata !) noteaza :

"Si multumind frumos in numele baronului, caruia avocatul ii trimitea multa sanatate, lancu a plecat alt om, linistit, fagaduindu- si sa creasca pe copin Amelicai in dorul si puterea carpi, in care de-acum credea mai presus de orice" (subl.n. - M.B.)

Cu aceste sublinieri si cu faptul ca baronul Barbu devenit ministru de justitie il ia pe lancu Urmatecu sef de cabinet, autorul mareste doza de intelegere diplomatica si prin cultura, prin intuirea ei, daca nu prin cultirea sistematica. Sa mai adaugam ca ascensiunea lui Urmatecu in ul vietii socio-profesionale, la inceput pe cai ilicite, dar acceptate tacit de stapanul sau, ultimul nabab baron din literatura noastra, este recunoscuta deschis, ca benefica de Bubi, urmasul saracit al defunctului. El nu numai ca i se confeseaza ca unui apropiat, dar chiar ii propune sa preia cat mai curand cu putinta administrarea intregii averi, salnd-o de la dezastru, de la pieire:

" - Daca nu mai pot scapa bruma ce mi-a ramas, in trei luni de zile, sunt sarac! Pierd si casele parintesti!
- Aici ai ajuns ?, facu Urmatecu ingrozit. De ce n-ai trimis dupa mine ? Acum, de cand ai ramas singur, te asteptam.
- N-am indraznit. Credeam ca ma urasti, stii pentru ce
- Dar, coane Bubi, cum se poate sa te pierzi in asemenea copilarii ? Nici o femeie nu merita atata jertfa, si ea mai putin decat toate !
Si Urmatecu il lua in brate pe Bubi si-l imbratisa.
- De maine trec eu la carma ! Ma primesti ?, zise el.
- Nene Iancule, cum sa-ti multumesc ?
Si cu ochii inlacrimati de bucurie si recunostinta, Bubi isi gasi zambetul tarziu, strangand cu prietenie mana lui Urmatecu".

Casatoria Amelicai incheiata cu medicul Matei Santu are nu numai ratiuni practice, de prosperitate materiala, cat si impliniri intelectuale nobiliare. Trecerea pragului in lumea buna a sectiunii sporeste aura familiei si-i consolideaza, implicit, latura materiala. Ba chiar mai mult - aceasta nu mai reprezinta prilej de disputa sau interpretare in randul lumii obisnuite.

..Iancu a simtii cum, mai darz, mai puternic, cu jertfa mai marc, si de aceea poate mai bun, doctorul Matei Santu seamana totusi cu el si ii sta aproape. A zut cum, fiecare cu pacatele lui (caci auzise despre doctor ca, asa tanar cum era, strangea banii, isi omora de multe ori poftele si era inclinat spre zgarcenie), amandoi fac parte din aceeasi spita de oameni de nadejde, si s-a bucurai si s-a gandit tot mai mult sa-si altoiasca sangele razbatator si dornic de a se ridica prin puterea omului asta din alta parte, cu alte apucaturi, dar cu ravne asemanatoare () Zi cu zi, si gandurile lui se prefaceau langa tanarul doctor, care si el cauta ce in preajma casei Iui Urmatecu".

Ion Marin Sadoveanu, uimit parca de armonia cuplului, nu se poate abtine sa nu consemneze:

"Iancu parca inta tarziu la o scoala de pe urma careia profita repede. Si nu numai cunostinte noua a aflat, ci a inceput sa-si simta in alt chip si sa se rosteasca in treburi la care niciodata nu s-ar fi gandit inainte. Astfel, s-a pomenit spunand cate odata vorbe ce pareau copilaroase in nestiinta sau naivitatea lor, dar care dovedeau o framantare si o noua munca a mintii ()" (subLn.- M.B.)

Prima subliniere din textul de mai sus tradeaza o idee a lui Liviu Rebreanu din romanul Ciuleandra, unde Puiu Faranga este indemnat de tatal sau, Policarp - fost ministru de justitie - sa se insoare cu o taranca pentru a revigora spita neamului. Altfel spus, Puiu este indemnat sa se lanseze intr-o casnicie printr-un calcul, a carui bataie lunga putea sa fie benefica in mod sigur.Dupa Rebreanu se vor inspira si I. M. Sadoveanu si Augustin Buzura. in secventa romanului Fetele tacerii (1974) Carol, fiul batranului Magureanu, este obligat sa stea ascuns intr-un loc subteran, pentru a fugi din fata istoriei (comuniste) nalnice. Cand apele timpului se mai linistesc, batranul, ca ultimul mare reprezentant al unei stirpe de ctitori ai asezariilor rurale, ii forteaza destinul fiului pentru a procrea. Dar este prea tarziu, intunericul si umezeala secatuisera vlaga si dorinta barbateasca a tanarului. Psihologia lui, aflata in deri, face din el un ratat de notorietate. Ca sa extindem pentru o clipa ideea unui astfel de subiect, sa reamintim atistilor ca in romanul gotic englez, de la sfarsitul veacului al XVIII-lea, dam peste o proza rotunda la Horace Walpole (1717-l797). Este vorba de romanul Castelul din Otranto, a carei actiune este plasata la hotarul dintre sec. al XII-lea si al XIII-lea. Secventa care ne-ar interesa pentru deschiderile ei in timp vizeaza gestul categoric al bogatului Manfred de a se casatori cu nora sa- Isabela, dupa uciderea misterioasa a fiului, numai si numai de a putea avea mostenitori in linie barbateasca. Astfel, castelul, putred si bogat, ramane vesnic in proprietatea sa. Dar Si scrierea engleza descrie urmarile nefaste ale gestului.

Punctarea pe care am facut-o are menirea de a evidentia - la diverse nivele ale ramificatiei ideii - ca I. M. Sadoveanu era un autor cult, un prozator venit din spatiul unei culturi universale care i-a fost recunoscuta deschis in timpul vietii. De fapt, in tendita sa de a da o istorie a dramei si teatrului, a publicat in 1942 Drama si teatrul religios in Evul Mediu. O mistica a devenirii fiintei umane, prin procreatie sau prin interferente calculate de sange isi are obarsia in Biblie si in teatrul care a fost derit de aci prin subiecte preluate, prelucrate si jucate. Circulatia lor a devenit legendara pana in literatura existentiala, la care Aug. Buzura face apel. Cat il priveste pe I. M. Sadoveanu, ideea s-ar fi putut sa-i parvina dintr-o conceptie taraneasca la care Iancu Urmatecu este aliniat in foarte multe imprejurari. Poate ca aceasta, in mod deosebit, sa-l fi distins in ochii stapanului sau, baronul Barbu. Deci, intr-un al lorilor de clasa nobiliara, in care se afla baronul, titrat in Austria si traind ca un nabab, deci pe picior mare, datorita pozitiei sale sociale si intinselor sale mosii, prezenta slugarnica, dar calculata a parvenitului Urmatecu, ne apare ca un act de acceptare generoasa - unul printre altele. Dar scanteia odata declansata, focul se intinde mocnit, cu o supraveghere convenita de ambele parti, pana cand pe esichierul relatiilor paterne apar copin. intors de la Viena, Bubi, la inceput naiv, da crezare spuselor din stanga sau din dreapta, unele venite chiar din partea amantei tatalui sau, dar cand descopera furtul cu acte din averea baronului, se trezeste in el simtul de dreptate al mostenitorului frustrat. Se indeparteaza de Iancu Urmatecu, administratorul oficializat al bogatiilor tatalui sau, vrand sa dea alta folosinta investitiilor ificate - nu in agricultura, ci in industrie. Pune la cale proiectul unei fabrici de oglinzi, unde sub poalele carpatilor meridionali. Dariar un dar, fiindca omul de aleasa cultura, adica autorul, aduce in naratiune cate lovituri de teatru ! Cea mai puternica si cea mai ingrata vine din partea unei amante profesioniste cum este Jurubita. Numele ei fiind imprumutat din industria textila - deci flexibila, mica, alcatuita din multe "spire". Ea a crescut in casa lui Urmatecu, fiindu-i cumnata apoi, dupa decesul sotului, a ramas in libera intelegere cu bogata ei ruda. intr-una din zile, Iancu Urmatecu, fiind chemat de baron sa plece la Giurgiu pentru a-l intampina pe Bubi, intors cu porul de la Viena, Jurubita il insoteste strengareste, in aceeasi postura - de cocheta nesatioasa, ca o Chera Duduca. Scriitorul are grija sa transmita fiorul intelegerii din ochi a Jurubitei si a lui Bubi inca de la descinderea pe pamantul tarii. Relatiile se amplifica, in ciuda altor atractii feminine ale Bucurestiului, si Bubi este in pragul falimentului si cu fabrica de oglinzi si cu starea lui familiala. Femeia il dezonoreaza cu un altul, Licureanu, (un fel de Gore Pirgu) cu care il si jefuieste, apoi paraseste tara, trecand in imperiul habsburgic pe la Sinaia-Predeal. Amantul inselat este urmarit de autor cu meticulozitate realista, mai rar cu notatii psihologice.Intr-un asemenea moment - cand baronul murise, fiul dezonorat si derutat - reapare Iancu Urmatecu, care-i propune salrea a ceea ce ii mai ramasese.In contrast cu decaderea familiei baronului Barbu, scriitorul aduce in atentie cresterea familiei Iancu Urmatecu. America; prin casatorie cu doctorul Matei Santu, este imaginea alba, poziti, cealalta fata a timpului, care devine pilduitoare pentru ceea ce inseamna mostenirea si intarirea stirpei Urmatecu.
Ar mai fi ce, pentru care I. M. Sadoveanu lasa textul deschis. Este vorba de fabrica de oglinzi - proiectata si pusa cat de cat pe picioare. Oglinda, ca simbol literar, dincolo de aspectul practic si modern pe care il reprezinta, creeaza multiple semnificatii. intai prin ceea ce am numi deschiderea in fata a dosarului social (si familial), nu numai a baronului, ci a lumii din care provenea. Apoi, prin oglindirea directa se destrama (sub privirile tuturor) un regim, un sistem, nu numai un . Ea, oglinda, ar avea nu numai functie retrovizoare, dar si terapeutica pentru prezent, dar mai ales pentru viitor. In al treilea rand, fabrica de oglinzi fiind asezata in apropierea unui spatiu montan, intotdeauna obiectele realizate vor pastra neintinata taria aerului curat, limpezimea acestuia. in al patrulea rand, faptul ca Urmatecu se angajeaza ferm sa re-administreze ceea ce mai ramasese din averea baronului, inclusiv fabrica de oglinzi, deducem ca in dialectica devenirii lumii materiale, noul niciodata nu poate incepe (sau sa se instaleze) fara sprijinul elementelor vechi. Tot in cadrul acestei ultimei explicatii, sa ne luminam mai bine si cu aranjamentul lui Urmatecu de a-si aduce in familie - ca urmas ! - un medic.

Este momentul sa punctam in discutie un alt aspect de concepere a tipologiei. Fata de toti comilitonii sai - mai rasariti fiind Paturica, Scatiu, Stanica Ratiu -care erau in relatii de ruptura sau glaciale cu cei pe care-i silisera a-i uzurpa - Iancu Urmatecu se afla in excelente relatii, de cordialitate si parteneriat (atat cat ii permite stapanul sau, intr-un mod elegant, decent, civilizat). Iata de ce ziceam ca protagonistul romanului Sfarsit de veac in Bucuresti se constituie ca un superior purtator de cunt al intregii tipologii de parveniti pe care ii reprezinta. El nu mai este unilateral, rapace fara masura, inlaturat de la masa si binefacerile istoriei. Dimpotri, I. M. Sadoveanu face din el un pion care pe masa de sah a vietii - cand fanariotismul inca mai vibra, intarziat, dar lasand urme ! - inainteaza cu pasi mici pana in spatiul de atac al aderului. Aci, calculul devine meticulos, aproape infinetezimal, pana cand i se recunoaste calitatea de manager al jocului, desi nu este nici rege, nici cal, nici nebun.

Uzurpatii din romanele realiste romanesti sunt de fiecare data creduli, pana cand, constatand topoganul pe care vor aluneca iremediabil, gasesc cu cale sa se razbune. Uneori este prea tarziu - cazul lui Andronache Tuzluc. Desi amendarea faradelegilor lui Paturica vine din partea multimii de tarani, nemultumiti de jafurile facute.
Cat il priveste pe Dinu Murgulet, faptele sunt mai numeroase, dar disparitia lui Scatiu (atentie la nume!) este realizata tot de numerosi tarani, revoltati de comportamentul arendasului nu numai fata de ei, ci si de boierul Dinu Murgulet, om bun si de vita veche, cum ne lasa a intelege Duiliu Zamfirescu. Conditia sociala a parvenitului se apropie de cea a lui Neagu Bolboaca (cel din Misterele lui I. M. Bujoreanu). Ambii scriitori pornesc de la prejudecata ca boierii de vita, alesi de timp, si, deci, apropiati de necazurile taranilor, sunt atasati, blanzi si neexploatatori. Raul ar veni, chipurile, din afara. Vataful de curte al lui Stamate Dangescu, scos de la ocna pe cautiune numai servicii administrative nu face. El este zut ca un Hopa Mitica al stapanului sau care il trimite ca emisar pentru tot felul de matrapazlacuri amoroase. De aceea si sfarsi omorat chiar de propriu-i stapan.

Conditia modesta a parintilor lui Iancu Urmatecu - tatal, macelar, mama, moasa - pare sa-si fi gasit rezolrea contradictiilor in echilibrul supravegheat de vointa al fiului. sectiunea se deschide cu descrierea bunei stari a lui Urmatecu, incepand cu infatisarea caselor din inima Bucurestiului. Prin aceasta prisma, autorul da de inteles ca relatarea care urmeaza nu este decat un segment dintr-o biografie mult mai complicata, mult mai ampla. Trebuie aratat faptul, in aceasta ordine de idei, ca stapanul lui Iancu ramane mare personalitate, niciodata clatinata in profesionalismul ei, chiar daca la putere au fost liberalii sau consertorii. Atata numai ca din "pacatele tineretelor" a rezultat un baiat, dat spre educatie fratelui sau din Austria. Dupa moartea acestuia, fiul risipitor de bani (niciodata tatal n-a stiut ce-a intat sau cu ce s-a ocupat Bubi la Viena, dar nici nu s-a interesat !) s-a intors cu o bogata experienta de viata, devenind in curand un mostenitor de invidiat. Numai ca socoteala de la Viena nu s-a potrivit cu cea din Bucuresti!

De felul cum este prezentat baronul ("Nimeni nu avea voie sa intre in laboratorul lui conu Barbu"), scriitorul deschide gandul unei replici (sau poate o continuare !) data Crailor lui Matei Caragiale.
Trimiterea la aceasta ne este indreptatita si de limbajele despre heraldica, despre blazoane, despre mobilierul gen din casa baronului :


"Blazonul sau, compus cu atentie in birourile imperiale dupa toate regulile heraldice, avea in cartiere frumos colorate : o licorna, un trident, un snop de grau si un curs de apa, toate sub tufis bogat de pene de strut, care inflorea printre spinii coroanei dc baron".



Baronul ramane izolat, mai mult dintr-un calcul de clasa, fiindca isi simte sfarsitul nobiliar, odata cu sfarsitul de veac, decat dintr-o astutie, caci caracterul lui ciuruit de atatea ale vietii pare sa fie prins intr-o deri iremediabila.
Viata lui particulara nu cunoaste nici un indreptar in afara de iubirea tacita, eleganta fata de domnita Natalia. Iar dupa venirea fiului in tara, baronul nu se oboseste cat de cat sa-i ofere un manual de perspective practice Deducem limpede ca, aflat in apusul vietii, nici politica nu-l mai interesa in mod expres. Ca lucrurile stau asa, o vedem si din faptul ca autorul nu ni-l prezinta ca pe unul preocupat de noua functie - ministru de justitie. Ba, dimpotri, 1. M. Sadoveanu ii surprinde cealalalta latura a fiintei sale -degradarea biologica si imbolnavirea de cancer. Baronul sigur este cuprins de o zaceala balcanica pe care si-o asuma, cunoscandu-i riscurile pana la detalii. (Iata un alt mod de rezolre realista a personajelor !)
Asadar, baronul Barbu este zut de scriitor ca un personaj fara profunzimi, egal cu sine insusi, indatoritor celor din preajma sa, pana la a-i lasa sa-l fure. Traind intr-o lume a utopiilor, dictata poate si de rangul sau de baron, obtinut in Viena, nu poate adera la inzia concretului administrativ, care i se pare ca l-ar depersonaliza, i-ar pune sub semnul intrebarii insasi existenta sa. Dar daca ne raportam la timpul pe care istoria i l-a acordat rangului, intelegem ca baronul traieste in scapatatul vietii implinirea maxima a inaltarii sale profesionale -ministru de justitie. De la inaltimea acestei functii, viata terestra i se pare desarta si numai genereozitatea insotita de indeferenta cotidiana il mai poate mentine ca fiinta superioara.Odata cu apusul lui, boala de cancer fiind neiertatoare, s-ar cuveni, conform regulii "jocului", sa se ridice un vlastar (mostenitor) puternic care sa refaca nu numai timpul pierdut in galanterii de veac si breasla, ci si spatiul adect pentru acesta. Din pacate, Bubi, Barbu. B. Barbu, este ridicat "la verticala" tot de cel care-i doborase tatal. Pe scurt, elementul autohton, cu toate ca este supus modelului strain -oferit de marea boierime, de latifundiari - poate sa-i dea acestuia revigorarea necesara daca fi sincer devotat "cauzei".
Complexitatea lui Iancu Urmatecu se canalizeaza cand oficial si protocolar, cand inregistreaza un stil al omului de societate cautata, impusa, dar si histrionic. Aceasta dimensiune se reveleaza mai cu seama in familie, unde in stilul caselor mari isi primeste rudele la masa, oferindu-le ca unor saraci mancare si atentie. Nu de putine ori, ele devin slugi credincioase care se sacrifica pentru binele familiei. Este cazul cumnatului sau Lefterica, un docil notoriu, pentru ca se ocupa de impletituri. Din pricina aceasta, Urmatecu il si poreclise "Trei picioruse-si-o-gaura". Cand Amelica pare sa fie prinsa de flacarile din podul casei, Lefterica isi risca viata, salndu-si nepoata fara a se gandi ca el nu mai trai. Cuplul unchi-nepoata este realizat de prozator in tuse de mare pictor realist, "Tabloul" comportamental ni-i prezinta pe cei doi bucurandu-se de viata numai dupa ce au iesit din capcanele casei. I. M. Sadoveanu scrie:


"in afara de slujba de copist in biroul lui Urmatecu, indatorirea de capetenie a lui Lefterica era sa o duca pe Amelica la scoala. Porneau amandoi pe drumul cel mai lung, fara grije de intarziere, caci fata se ducea la scoala cand vrea.. Pe strada tsi dadeau coate si pufneau in ras in nasul trecatorilor, dar nu pentru ca ar fi vrut sa-i jicneasca, ci pentru ca vroiau sa petreaca si se simteau mai liberi: unul de puterea, celalalt de batjocura lui Urmatecu".


Pluteste peste clipele lor de plimbare spre pension aerul de tinerete al indragostitilor ("ei se tineau stransi unul de celalalt"): pentru Lefterica de 30 de ani, frustrat (genetic) de bucuriile rstei, iar pentru Amelica adulmecarea departelui, fara griji si fara suspine. Romancierul este un mare scriitor al nuantelor si al descrierilor liniare care, adunate, silesc un stil, un limbaj, irepeil, original.


Tot in cadrul seratelor, Urmatecu isi plaseaza siret afaceri, isi motiveaza deruta, coruptia. Unul dintre zarafii targului este unchiul sotiei sale Mita, boier Lefter. Pictura de gen infatiseaza un lou balcanic pe spatiul caruia se misca un ar en titre

"uscativ, vesnic cu o broboada in spinare, cu ochii mici si sireti, rati prea tare sub nas, si maini mari osoase, vorbea in soapta, neprivind niciodata in ochii vorbitorului sau, ci facand privirea suveica de la un rf de ureche la celalalt".

Sa recunoastem in acest portret marea arta a omului de teatru care pune-n scena oameni vii, chemati sa impuna modele. Ca in cazul oricarui camatar, boier Lefter este atent descris in spatiul de miscare al afacerilor sale:
"o dugheana scunda, cu ziduri groase, mai sus de Piata Mare, inir- un fund de ulita, unde nici in toiul verii soarele nu strabatea".

Dupa tehnica balzaciana a descrierilor de spatii si oameni (principiul realismului - personaje tipice si imprejurari tipice - este reglat ireprosabil), boier Lefter este zut in intimitatea banilor si a bijuteriilor de tot soiul pe care le folosea in schimburile sale lutare. Din nou cunoscatorul in arta orfevrariei iese la iveala cu un talent demn de invidiat. Se gaseste aici o ina antologica in domeniu, cum mai sunt cate ce le vom semnala mai incolo. Iar pentru fixarea in bronz a imaginii, autorul ne atrage atentia numaidecat :

"Mult a ajutat la cresterea Amelicai si un fel de ritual cu care se sfarseau vizitele din zarafie. Niciodata fnainte de a pleca, nu uita coana Mita sa-i spuna, pe un acelasi glas, deprins demult, unchiului sau :
- Arata-ne si amaneturile, nene!
Pe acest "si" nu l-a inteles niciodata bine Amelica. Si tocmai el dadea farmecul pe care nu-l uita niciodata coana Mita".

Intre personajele invitate la domiciliu si exploatate metodic la timpul potrivit, se afla si bulgarul Inciu. Specializat in fiziologii, o cerea doar realismul din perioada balzaciana !, prozatorul ii traseaza portretul intr-o prima runda a venirii "in scena":

"De neam bulgaresc, de prin partile Giurgiului, desi nascut si crescut la jara, Inciu mai avea tnca un accent care punea un fel de greutate in vorbirea lui. Era mic de stat, supt si span. Obrajii, gauriti si galbeni, se intindeau si se mototoleau la loc cand vorbea. Ochii cenusii, aproape albi, insangerati, pluteau intr-o apa tulbure. La slabiciunea lui, doar o burtica tuguiata il umfla caraghios".

Tendinta spre caricatura, spre sarja este vizibila. in finalul romanului, cand autorul descrie momentul nuntii Amelicai cu doctorul Matei Santu. I. M. Sadoveanu reface lista celor din anturajul lui Urmatecu, din care lipseste Inciu:

"De la logodna, n-a mai dat prin casa lui Urmatecu si nici nu a fost poftit. Se sfarsise cu el".

Deci, in aceeasi traditie a regulilor estetice realiste, scriitorul ia personajul de la si-I duce pana la , motindu-i aproape tot comportamentul sau, colaborand indirect cu cititorul prezumtiv, incheindu-i intr-un fel fisa biografica. S-ar putea spune ca scriitorul realist descopera pentru prima data in sociologia receptarii pe cititor. Ceea ce cu emfaza s-a numit in modernism st postmodemism in triada emitator - mesaj - receptor era de mult statuat de scriitorii realisti. Ba unii foiletonisti de la Eugene Sue pana la Nicolae Filimon chiar incercau sa ia pe cititor de mana si sa-l plimbe la cutare fapta sau actiune. Scriitorul nu se dorea un insingurat. De aceea fiziologiile de epoca au durat zeci de ani in proza europeana (in cea franceza si romana cu precadere) pana cand a aparut portretul sau mai incolo sugerarea lui. Adica veridicitatea a presupus in epoca moderna nu descoperirea prototipului, ci difuziunea lui si intruchiparea sa in "n" fatete, dupa numarul cititorilor si cercetatorilor care si-i doresc viabil.

Contemporani cu mari romancieri analisti, romani si straini, Ion Marin Sadoveanu si-a asimilat excelent linia realismului psihologic. Dincolo de aspectul bland, calm, aparent monoton in cazul lui Iancu Urmatecu, acesta ia aspecte antologice in situatii limita, in cazuri de degenerescenta sau degradare psihica. Este vorba de secventele in care preotul Gose, de la Biserica din Dusumea, saraceste zand cu ochii. Imbolnavindu-i-se sotia, se imprumuta de bani la cumnatul sau Chifla, pentru a-i cumpara medicamente. Dupa ingroparea acesteia, preotul se vede intrat intr-un labirint al datoriilor din care iesi numai prin moarte. Cei trei copii ramasi - Ionica, Maritica si Vasilica - (purtatorii unei boli "mostenita cine stie de la cine") - ii pun la grea incercare in cresterea si ingrijirea lor. Cumnatul vine sa-i ceara banii imprumutati, iar Inciu refuza sa-i dea vreun ans, ramanand ca de piatra, cu toate ca "S-a rugat popa, s-a tanguit, s-a jurat pe copii ca o sa plateasca din capete si cu dobanda, la vreme". Chemat in instanta de cumnat, dupa o judecata in fata nezuta a lui Dumnezeu, "popa Gose jura ca n-a primit niciodata nici un ban".

Ei, de aici incolo, mustrarile de constiinta sub paza neadormita a credintei ca a mintit in fata Iui Dumnezeu, preotului nu-i mai iese nimic bine in biserica, nici slujba, nici rugaciunea si nici nu se marturiseste. Muncit de chinurile remuscarii ca n-a rostit aderul, de prezenta cumnatului sau in biserica, preotul se prabuseste sub privirile enoriasilor, trecand la cele vesnice.

Pentru a incorona apoteoza caderii preotului, ca-ntr-o tragedie antica, scriitorul strecoara in toiul slujbei nalirea bezmeticilor sai copii :

"Popa Gose, din usile imparatesti, privea dus de pe lume. In fata ochilor sai plutea, ca purtata de apa, crucea mica si neagra pe care jurase stramb, intinse mana s-o prinda si s-o tina pe loc. Dar crucea fugea de degetele lui.
Zamfir Dascalul, crezand ca popa vrea sa intrebe ce, se apropie de el si-i sopti la ureche:
- Sunt copin sfintiei-tale, apucati de duca-se-pe-pustii ! Iar dintr-un colt, Chifla urla cat putu :
- Mai juri stramb, popo ? Ca Dumnezeu nu-i pisica si le vede pe toate.
Gose simti cum se inrteste pamantul cu el. Sub policandru i se paru ca plesneste o lumina, dupa care se facu intuneric. Si popa se prabusi".

Momentele prezente (si altele necitate) ofera tensiunea crescanda a unei psihologii aflate la capatul drumului vietii. Se limpezeste aici ca la Mircea Eliade, Vasile Voiculescu ori Gala Galaction un fantastic crescand nu inspre imaginar, ci spre inlauntru, pana la suflet si constiinta. Halucinatia preotului este picatura care a umplut paharul rabdarii. Drama lui, neputand fi comunicata si contradictia poate rezolta, se coboara in firidele sinelui, unde intunericul leaga definitiv pe vinot, conducandu-l la sinucidere.

Dar daca acesta este aspectul metamorfozei psihologice a preotului, situatia copiilor sai starneste mila si dispret. Cum dintotdeauna lumea a avut pete negre (paduri fara uscaturi nu exista, iar omul numai prin asceza se regaseste pe sine pur) si in romanul Sfarsit de veac in Bucuresti consemnam cate. Cea mai deosebita vizeaza comportamentul anormal, refulat, al celor trei copii, ajunsi cu timpul niste mascarici in casele oamenilor sau la petrecerile publice. Cantecele lor, zbenguielile harsite sunt degradeuri lacrimogene ale unor fiinte care au degenerat din lumea inteligenta a bufonilor in cea clovneasca, de circ. I. M. Sadoveanu ii impinge ca prin existenta lor publica sa arate grotesc, ca niste milogi. Aflandu-se la periferia interesului tuturor, ei cersesc un ban pentru viata lor larra jucand si chiotind pe infundate in spectacole improvizate sau in suete politice, pe tonalitatea romantelor ("Domnul Bratianu / Strange numai voturi, / Strange cu toptanul 7)

Aflati la picioarele lui Urmatecu, cei trei suporta dispretul celui care se coboara pentru a-i milui cu cate o bancuta, nu inainte de a-i sugruma criminal cu cizma peste grumaji.

Portretele trioului sunt lucrate in carbune, nuantele sunt derite ale uratului -incepand de la mers si fizionomie, pana la imbracaminte, aducand aminte de cohorta mizerilor spanioli sau mexicani care traverseaza desertul vietii, uitati sub caldura torida a campurilor uscate ca o Sahara.
Realismul psihologic, de data aceasta, tinde spre concretul netrucat, primitiv, adica spre in jos. Trasaturile realismului psihologic se definesc acum foarte bine:

. obiectivitatea reflectarii are deja punct de plecare intr-o realitate psihologica.
. prozatorul ca prezenta se exclude programatic din realitate. Adica parerea lui nici nu mai conteaza in analiza intreprinsa. El nu-si mai pastreaza functia de omniprezent
. mereu in urma personajelor, romancierul isi reduce chiar functia de omniscienta, fiindca trairea psihologica a indivizilor din microgrupul uman este unilaterala.
In romanul psihologic, scriitorul, in principiu, "refuza sa mai fie o prezenta tutelara, omniscienta si-i cedeaza intreaga sa autoritate personajului, care devine un reprezentant al sau in inile sectiunii, un reprezentant and asupra sa toate scrisurile de acreditare. Lumea, natura, istoria se vor oglindi in existenta concreta a acestui ambasador, care este et insusi o realitate psihologica vie". (Dana Dumitriu -Ambasadorii sau despre realismul psihologic, Buc, Edit.sectiunea Romaneasca, 1976, p. 6).

Cand intreaga scriere este una numai de analiza (ca la H. James, Proust, Joyce.pana la Camil Petrescu, H. Papadat-Bengescu s.a.), viata interioara a personajelor poate fi nu numai o platforma de sosire literara, ci si una de zbor, de interpretare sociala pe o distanta de timp data.
In ceea ce-l priveste pe I. M. Sadoveanu, trebuie notat ca secventa popa Gose este doar episodica; dar atata cata este ramane memorabila, nu numai de mare vigoare sociala, cat mai ales literara, evidentiind talent si stiinta adanca a punctarii compozitiei unui roman.
Interesat de picanteriile lui Urmatecu in viata lui sloboda, cand ii place spectacolul, pe care in cele mai multe cazuri il provoaca diabolic si orgolios, scriitorul il prezinta in toiul nuntii fiicei sale, cand asmute pe copin desucheati ai lui popa Gose asupra lui Inciu, care nu fusese invitat. Cuntul de indemn este zbughie! Scena este filmica, autorul, ca un operator cunoscator de arta si tehnica, ia cand prim-uri, cand ansamble, cadre, dar mai ales detalii. Acestea alterneaza intr-o panorama de modern cine-verile :

"intr-o clipa, bulgarul a fost trantit la pamant, iar nebunii au arat pe el ca o haita. ii carau cu pumnii in cap, il muscau, nechezau, latrau, se zgaraiau intre ei. Inciu se pierduse sub mainile si picioarele lor. Din cand in cand, scoteau numai cate un urlet scurt si un strigat de ajutor. Se stransese toata curtea".

Dupa ce Iancu le sparge zbanghiilor de fartati ai deznadejdii doua sticle in crestetul capului, panorama zguduitoare este prezentata astfel:

"Inciu lesinase de mult. Ramasese sub pom un morman de oameni amestecati, la care Pupaza [lautarul n.n.] se uita cu groaza dintre crengi.
- Sa vina doctorul sa-i ia, ca d-aia mi-am maritat fata cu un doctor ! striga Urmatecu, incercand sa rada".

Scena de ebrietate a lui Iancu Urmatecu pare a fi asemanatoare cu cea a lui Zorba Grecu, celebrul personaj a lui Nikos Kazantzakis.

Cu secventa Gose (s-o numim pe ansamblu asa), scriitorul abdica in mod constient de la orizontalitatea descrierii realiste, incercand sa impuna o verticalitate a textului, adica o descoperire de catre cititor a nivelelor de subtilitate care se degaja prin semnificatii. Bresa psihologica implineste ambitia de totalitate pe care in repetate randuri au afisat-o realistii notorii. De aici determinanti ca .fresca, fluviu, cronica adaugati termenului deroman. Din acest punct de vedere, asertiunea lui Stendhal ca "romanul este o oglinda purtata de-a lungul unei sosele", reflectand nu numai cerul albastru, dar si noroiul ori baltoacele intalnite, a devenit celebra peste timp. Secolul al XlX-lea ramane prin excelenta, din punct de vedere al romanului, supravegheat si impregnat de complexitatea socialului. Timidele iesiri narative in spatiul fantasticului sunt controlate tot de la o baza de lansare prin social (vezi Eminescu, Hasdeu - doua rfuri literare, cu alt statut de referinta in epoca si dupa aceea).
In concluzie, pictura psihologica a romanului este pusa in slujba aceluiasi ideal realist, intarind nu numai complexitatea tipologica, dar si atmosfera intima sau publica a unui segment uman.
Prin prisma acestei concluzii, atasam si ideea prezentei peisajului in roman. Se stie ca fastul romantic s-a contrapus rigorii realiste, tocmai in tendinta de a se sparge limite si dogme, oferind libertate si democratie in descrieri. La I. M. Sadoveanu conotatiile peisajului de natura sunt limitate. Functia lor nu este tutelara, si nici in sine, par lui meme, ci mai degraba se constituie ca liant sau comunicare a aceluiasi sentiment, dar in alt . Luam, spre edificare, urmatorul pasaj:

"Era toamna. Un soare sters si fara raze, scapat o clipa printre nouri, lumina calea lunga, pana acasa, a preotului".

Perceperea starii de deruta a preotului se infatiseaza printr-un peisaj stilizat, trist, cenusiu in consonanta cu cainta si degradarea sa.
Parcimonia descrierii nu capata ghirlande lirice nici atunci cand lirismul tineretii Amelicai le-ar fi solicitat. Ori in cazul prezentarii asezarii rustice din Balasoieni. Gandul ca a doua zi fi logodna fiicei sale, o facea pe Mita Urmatecu reflexi, retorica :

"Pana noaptea tarziu s-a lasat dusa de ganduri si a robotit. Apoi s-a culcat putin, ca sa-si capete linistea inainte de inviere si impartasire".

Exuberantei din proza altui scriitor ii ia locul un calm al relatarii aproape soldatesti ca si cum s-ar raporta sec: "in timpul serviciului meu nu s-a intamplat nimic deosebit". Iata ce vede coana Mita, in afara de biserica :

"Margelele cerului palpaiau aprinse, ca in fiecare seara; damburile erau incremenite ; cainii latrau, departe ; frunza noua din plopi fosnea, si doar oamenii vegheau. Hristos invia numai intre ei. Padurile si apele nu voiau sa stie de bucuria aceasta, si coana Mita, prinzandu-se cu astfel de cuget, se scutura ca de un l de fierbinteala necurata. Ca niciodata, grija logodnei Amelicai o lega de oamnni, si numai de ei, si-i dadea ganduri pamantesti, din care nu putea sa se ru ja".

Prin ultima subliniere ii trezarim si un crez literar (nu zicem estetic!) al autorului care isi redefineste c inceptia realista cand este vorba de probleme sociale cu un grad vizibil de problematizare.

Un modul bogat ilustrat in roman vizeaza imaginea Bucurestiului, orasul capitala care a retinut atentia, in mod firesc, atat a literaturii populare, cat si a celei culte. Referintele sunt de ordinul sutelor (vezi detalii intr-o prima antologie, din ultimii 50 de ani - Bucurestii in literatura, Texte alese si adnotate, cu un cunt de Radu Albala, Buc, E.P.L., 1962). De fapt, de la legenda la ader istoric se impune o multime de documente si fictiuni similare cu cele vizand Parisul, Roma sau Atena.

O identificare a istoriei prin literatura este o practica mai veche, obisnuita - de la Iliada, lui Homer, pana la T. Arghezi, Matei Caragiale, Z. Stancu, G. Calinescu, E. Barbu etc. Dar in cazul lui I. M. Sadoveanu, capitala se vede prin prisma unor transformari lente, initiate mai mult de persoane individuale si nu in sistem, de catre stat. De aici o amplasare dezordonata a cladirilor si a spatiilor de folosinta publica. Ceea ce s-a numit cand balcanism apare in romanul lui I. M. Sadoveanu extrem de bine descris in privinta locuintelor. intre cele


"scunde si soldii, se inalta de curand casa lui Iancu Urmatecu, alba si noua, patrata, cu acoperis de tinichea rosie, cu geamuri mari in catul de sus, trei trepte de piatra slefuita la intrare si fiare pantecite la ferestrele subsolului. Abia de cate luni fusese lasata din mistrie".


Dupa modelul baronului Barbu, la randu-i, dupa modelele curtii imperiale de la Viena, si Iancu Urmatecu avea agatate pe pereti louri de familie, reprezentand rangul, rsta si relatia cu stapanul casei. in ceea ce-l priveste pe marele boier, prozatorul, deschizandu-i gustul pentru frumos, scrie ca

"era un pasionat fotograf. Intase mestesugul la Viena, unde se mai ducea regulat de doua ori pe an, sa-si da unicul fiu, pe Barbu B. Barbu, si prietenii. Viena a ramas intotdeauna una din slabiciunile vietii sale, mai ales dupa innobilare. Caci conu Barbu era autentic baron austriac".

Cum treburile ministeriale ramaneau preocuparea de baza pentru baron, scriitorul zaboveste in descrieri de interioare ale cladirilor in care-si duce personajul sau in propria-i casa. Peste tot pluteste un aer si o preocupare occidentala. Drumurile, strazile, carciumile, spatiile modeste sau luxoase de pe Soseaua Pantelimon sau cele care duceau la Podul Mogosoaiei sunt mai mult zute prin prisma protagonistului lancu Urmatecu. Un exemplu de spatii aglomerate, turcite, asteptand parca pe muezin sa anunte ora rugaciunii sau ce oficial de la vizir sau de la mai marele sultan:

"Gazarii, intarziati In amurg, tipau departe, taraganat. Prin curtile lungi, se strangeau rufele de pe franghii si lucrurile puse la aerisit. Portile de lemn scartaiau prelung, iar in geamlacuri, bateau cu degetul musafirii".

Daca asa arata o capitala de Tara, la sfarsitul veacului al XlX-lea, se intelege de ce in finalul romanului perspecti incheierii unei casnicii are loc la sat - intr-un alt peisaj, si unde, prin medicul Matei Santu, se deschide instituirea unei alte gandiri si conceperi a vietii. Chiar lancu Urmatecu, cum am aratat mai-nainte, se ocupa din nou, dar altfel, de administrarea mosiilor baronului, inclusiv a relansarii construirii fabricii de oglinzi.

Cel de al doilea roman, Ion Santu (1957), de departe un Bildungsroman, intreprinde o cronica a lumii si evenimentelor de la inceputul sec. XX-lea, and in centru atat rascoala din 1907, cat si inceputul primului razboi mondial. Un al treilea volum -Desarsirea lui Ion Santu - menit sa incheie o trilogie, a ramas doar un ingenios proiect.
Scrutat prin prisma romanelor din secolul trecut, semnate de N. Filimon si D. Zamfirescu (and in vedere prezenta tutelara a parvenitului), modelul ultimului romancier este izbitor. Numai asa s-ar impune o atie, o paralela, o analogie a romanelor Viata la tara / Sfarsit de veac in Bucuresti, Tahase Scatiu I Ion Santu. Scopul demersului interpretativ ar fi chemat sa constate nu atat tratamente literare diferite ale subiectului comun, ci conceptia diferita de a gandi lumea si sensul ei, precum si natura complexa a devenirii speciei epice de la 1894 pana la 1944 (A doua editie a romanului, a aparut in 1946, iar cea rezuta, in 1955, deci sub supravegherea autorului. Alte editii 1985, 1987, 1994 - toate folosind nu editia princeps din 1944, aparuta la "Socec", ci pe ultima, careia autorul i-a atasat o nota explicati) in studiul citat, Serban Cioculescu vorbeste de intreprinderea narati a lui I. M. Sadoveanu ca de o ancheta, care ar fi mai obiecti fata de cea a inaintasilor in filiera Iui Filimon. Judecand insa dupa rezultatul epic propriu-zis, sectiunezi lui I. M. Sadoveanu se distanteaza si de alte (multe de fapt) scrieri in formula balzaciana. La a doua si a treia lectura, fluenta relatarii, rareori a dezbaterii, se regaseste in calmul frazei, in nota lenta a obsertiei. In putine cazuri ritmul devine sacadat, precipitat. Este fraza carturarului, colindator si in alte culturi, romanul aducand mai mult a stil grav, supravegheat in maniera germana sau engleza. De aici absenta ostentati a satirei, intalnita la Bujoreanu, Filimon, D. Zamfirescu. Dupa cum nici melancolia sau regretul pentru marii latifundiari. Marea proprietate rurala, detinuta intre altii si de baronul Barbu, nu este desa elegiac. Dimpotri, din felul cum autorul resileste relatiile dintre Bubi, fiul baronului disparut, si lancu Urmatecu, noul administrator al intregii averi mobiliare si imobiliare (!), intelegem ca autorul ia ca firesc cursul istoriei aderate. Pentru realisti, trimiterile (posibile) ale cititorului la experienta sa de viata si informatie reprezinta respect pentru ader. Ori la 1944 cand vulcanul istoriei irumpea nici dupa un sfert de veac, nu se cuvenea sa devii fantast intr-o proza cu subiect social.
Tot lui Serban Cioculescu ii datoram o obsertie de mare patrundere cum ca toti parvenitii literari inaintasi ne erau antipatici, dar de felul ingenios cum autorul il prezinta pe lancu Urmatecu, acesta ne devine "oarecum simpatic". Deci, un critic literar avizat al vremii, pus in situatia cititorului cinstit, colaboreaza sau cocheteaza cu forma narati a scrierii, ca si cu fericita lui rezultanta. El o raporteaza la un model presilit, gasindu-l pe protagonist ca rasturnandu-i orizontul de asteptare. Asa se poate intelege de ce in primele randuri ale comentariului nostru vorbeam de incadrarea (anchetarea) in sociologia receptarii si a criticului literar (protagonistului).
Fiindca Serban Cioculescu - cred cel mai patrunzator comentator de pana acum al romanului - impresionat de Urmatecu, nota ca "are preci-ziunea unei masini de calculat, preciziune din fericire sadita pe un trunchi uman sanatos, exuberant, de o neobisnuita vitalitate ; din familia spirituala a lui Rastignac, Hulot, si Falstaff, e personajul cel mai viguros al romanului, pe langa care celelalte par pe nedrept mai sterse, desi fiecare e excelent schitat si viu in felul sau".
Interesant de zut ar fi si daca alt cititor - cel obisnuit, ar sesiza "indicatiile scenografice" ale omului de teatru I. M. Sadoveanu care -caz rar in proza de dupa cel de al doilea razboi-surprinde "sincretismul" prezentei unui personaj sub lumina reflectoarelor epice. Este o aderata osmoza intre cunt rostit (sau gandit), fata, miscare, gesticulatie. Am selectat din zeci de situatii, una singura - pe cea a batranului Dorodan, care, fiind alungat dintr-o casa silita pentru a fi daramata, refuza in sinea lui sa plece. in cele din urma, se hotaraste sa infrunte direct dusmanul, pe lancu Urmatecu, cel care il inlocuise ca vechil al baronului.

Deci:

"Dorodan gemu singur cat timp. Apoi coborand din pat, la lumina slaba, incepu sa se imbrace () si luandu-si bastonul cu maner de os, in care era sculptata o femeie dormind intr-o scoica prelunga, cobori pe scara. Jos, sufla in lumanare si trase usa dupa el. Cheie n-a intors, ca n-avea ()"

Urmarindu-I scenic, autorul ni-l descrie apoi haituit de cainele lui Urmatecu, pana cand, descoperit tarziu de ai casei, i se mai incearca salrea, insa totul ramane zadarnic. I se face o inmormantare cu fast ca pentru o sluga credincioasa.

De retinut ca pe parcursul a peste 12 ini nu se consemneaza nici o replica a personajului Dorodan. Si totusi cel mai bine identificat ramane Dorodan. Omul de bine, care a trait o viata intreaga intru slujirea aderului si a baronului, sfarseste anonim, nestiind nimeni "cauza cauzelor"! Si astfel, I. M. Sadoveanu infatiseaza din nou alt mod de realizare a unei situatii realiste, dar mai cu seama a unui personaj. De aceea ramanem cu triste nedumeriri atunci cand personalitati ale vietii noastre literare (G. Calinescu, Al. Piru), fiind prea grabite trateaza acest roman nu din elicopter, ci dintr-un avion supersonic, de la inaltimea caruia se d "lectiunile" sau lecturile infidele. Pacat! Altii mai apropiati de sfarsitul veacului al XX-lea il trec cu vederea intr-o enumerare larga, ori, dimpotri, silindu-si aprioric canoane, dogme, clasificari a la Mendeleev il burdusesc acolo pilduitor ! O, sfanta istorie literara ce vicleana devii pentru unii muritori care se cred ca au rang de zei ! Atunci insa cand orgoliile sunt inlocuite cu analize lucide, cu aplicare la obiect, profilul scriitorului I. M. Sadoveanu ramane cel aderat. Asa a procedat Eugen Simion in Scriitori romani de azi, II, Buc, Edit sectiunea Romaneasca, 1976, p.265-279. Nu lipsesc trimiterile nici la H. Balzac, Flaubert sau Th. Mann, dar nici la Gide, Proust, Joyce. Cu primii inrudindu-se, cu ceilalti despartindu-se, ei fiind ctitori de analize si ambiante psihologice.
And in vedere profesiunea de arhir la un tribunal a lui lancu Urmatecu (desi romancierul nu-i da prea mare atentie in inile sectiunii, intindere nici atat!), Eugen Simion descopera functia literara a anticamerei si in ierarhia sociala. relatiile lui cu baronul Barbu. De fapt prezenta arhivei ca pretext literar o descoperise Nicolae Filimon. Apoi B. P. Hasdeu, devenit si director al Arhivelor Statului din Bucuresti.

Sa luam in calcul gandirea lui Marin Preda care l-a determinat pe Ilie Moromete sa-si pastreze pozitia de taran mijlocas ; asadar, nici de a-se imbogati, precum Balosu, dar nici de a ajunge in sapa de lemn. Criticul Simion scria : "Problema, pentru el, (Urmatecu -n.n.) nu este de a intra numaidecat intr-o clasa noua, cat de a-si consolida pozitia castigata. Locul Iui este tot intr-o tinda (anticamera), dar la alt etaj al ierarhiei sociale".In principiu, sec. al XX-lea, prin tarile Europei occidentale - Franta, Anglia, Elvetia, Germania -sau ale U.S.A, a instaurat un soi de existentialism, manevrat, ca si in teatru, de situatii sociale insolite sau precare, pe fondul unei demagogii accentuate despre democratie si libertate. Conceptele filosofice clasice timp, spatiu, viata, moarte - au fost supraeluate, teoretic si practic, pana acolo, incat s-a lasat impresia ca noua lor interpretare este cea mai fericita si definiti optiune. Cu toate ca la 1944,1. M. Sadoveanu era bine informat, el strecoara in romanul de fata obsertii multe la numar despre viata. in primele ini sunt prezentate seratele Urmatecu, unde mancarea si bautura curg rau. Chiar daca ele depasesc nota de caritate, impun setea nepotolita de a trai a lui Urmatecu.
Tot cu descrierea unui chef se incheie romanul - nunta Amelicai. Speculand, deci totul in privinta vietii, Rebreanu, ctitor de dimensiuni monumentale pentru realismul romanesc, a dat romane inchise. I. M. Sadoveanu contemporanul lui creeaza prin Sfarsit de veac in Bucuresti o opera deschisa. Cum chiar optimista, moderna, prin destinul protagonistului, dar si prin scriitura limpida, cu subtilitati de interpretare numeroase.In schimb, moartea e zuta ca un pandant firesc al existentei umane. O secventa cu batranul Dorodan am semnalat-o deja. Chiar si pentru Urmatecu, moartea este perceputa nu ca o stingere a universului, ci ca o petrecere in care fastul sa troneze dimpreuna cu voia buna, sustinute de fostele lui amante, si de bautura adusa din belsug. Oricum, si din acest punct de vedere, lectia narati din roman i-a servit ca inspiratie sau provocare lui Eugen Barbu. in primul rand, cel din romanul Groapa (1957).
Pe scurt, moartea provocata ii produce scriitorului dezgust si se calmeaza in fata anomaliei, pe cand cea naturala o intrevede ca pe un joc de-a viata. De aceea si stilurile despre acelasi fenomen sunt diferite, de la grav pana la simplu, acesta din urma impanat cu vorbe de duh, vorbe de lume.
Rezandu-si romanul, in 1955; I. M. Sadoveanu i-a imprimat textului mai multa subtilitate, mai multe nivele de intelegere a calitatilor sale literare. Doda o face si micsorarea modulelor (acum sunt 16, fata de 17, in editia din 1944), tonul scrierii nu mai are aerul foiletonistic, autorul inmultind simtitor si numarul personajelor. Ramane limpede ca tendinta de fresca l-a stapanit in permanenta.

Oricum, in evolutia speciei - de pana la 1994 /1995, romanul Sfarsit de veac in Bucuresti incheie superior un mod de a gandi si scrie balzacian (in literatura noastra) si da tonul (din pacate neurmat!) ca subiectele clasice n-au nevoie de conjuncturi sociale ori politice speciale.
Asimilandu-si exceptional o traditie a inspiratiei si a tehnicii de a o transmite, Sfarsit de veac in Bucuresti ramane un cap de serie nu numai pentru biografia autorului. Scrierea este grea de descrieri exterioare si interioare, de se de argint si ceramica, de habitudini nobiliare si de mizerii umane, incat seamana cu un brocart oriental asezat simbolic in 1944 la intretaierea a doua lumi: a celei feudale, pentru care timpul nu mai avea rabdare, si a celei moderne, al carei statut de existenta se contura, in occident, dupa razboi.











Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu











Scriitori romani