APOGEUL BALZACIANISMULUI
Este de la sine inteles ca in sociologia receptarii, critica literara reprezinta un reper fundamental. Prin functia ei propedeutica, orienteaza pe cititorul obisnuit in ierarhia, lorilor, iar prin constanta manifestarilor creeaza, ipso facto, gustul estetic. Ce ne facem insa cand se fetisizeaza o anume directie a comentariului prin punerea in evidenta numai a laturii sociale, realiste, a unei scrieri. Iar cand critici ca Serban Cioculescu sau G. Calinescu incurajeaza (in continuare) o asemenea directie, trebuie sa intelegem ca orice alta dimensiune - psihologica sa zicem, n-ar intra in orizontul de asteptare al romanului?. Iata explicata ambitia lui Calinescu de a da prin Enigma Otiliei un argument clar de perenitate a balzacianismului, infruntand (polemic), alte directii literare (din perioada interbelica), ctitorite sau statuate de Rebreanu, Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Gib Mihaescu, Anton Holban, Mircea Eliade, Matei Caragiale.
In deschiderea recenziei la romanul Sfarsit de veac in Bucuresti (aparut in februarie 1944), Serban Cioculescu constata transant: "Romanul trece de mai multi ani printr-o criza in mare parte datorita prestigiului de care se bucura subconstientul in psihologia si chiar in filosofia contemporana () Prin interesul precumpanitor, aratat duratei subiective, romancierii contemporani au pierdut cu vederea rostul principal al creatiei epice, anume de a face concurenta starii civile ; intr-ader, opera epica se lorifica tocmai prin punerea in circulatie a unor fiinte fictive, in asa fel insa angrenate realitatii, incat se incorporeaza in constiinta cititorilor cu o putere de viata mai intensa decat aceea dimprejur, a fapturilor tangibile () In momentul actual, intoarcerea la creatia obiecti, neinfluentata de false pfestigii stiintifice, e o aderata binefacere (subl. n. - M. B. Apud Aspecte literare contemporane. Buc, Edit. Miner, 1972, p.442).
In 1957, in Reflectii marunte asupra romanului, G. Calinescu scria pe acelasi ton: "Ce este pe scurt un roman ? O scriere tipic realista, demonstrarea unei idei printr-o experienta". Sau : "romanul e o opera bizuita pe fapte ca elemente de documentare a constiintei umane" (subl. LV.- in Romanul romanesc contemporan 1944-l974 - antologie epica, studiu introductiv, note, alegerea textelor de Ion Vlad, Fise bibliografice, secvente pentru autoportrete de Cornel Robu, Buc, Edit.Eminescu,1974 p.IX-X)
Am invocat doua voci critice de mare autoritate (nu numai in epoca !) pentru a vedea ce s-ar fi intamplat daca unii romancieri ar fi creat pe lungimea de unda semnalata. Nu-i mai putin aderat ca in tanara istorie a speciei, dominanta sociala incorporata fictional a reprezentat adesea imaginea unui martor fidel, de la care s-a pus piciorul in prag aspectului documentar.
In ceea ce-l priveste pe Ion Marin Sadoveanu, autorul romanului in dezbatere, trebuie luate in calcul formatia intelectuala superioara, cu dite deschideri spre literaturile franceza si germana, precum si stiinta scrierii si evolutiei in timp a teatrului (domeniu in care i s-a recunoscut competenta de neinlocuit).
Si totusi, romanul acesta - cel mai bun dintre toate prozele lui - prezinta cate "curiozitati", sa le zicem de procedura :
1. Apare in 1944, cand o istorie vie controversata era in plina desfasurare. Efectele celui de al doilea razboi mondial vor fi eluate abia dupa 1945. Majoritatea scriitorilor interbelici, afirmati pe deplin atunci, traversau anemic (biografic si literar) perioada razboiului : Camil Petrescu, Cezar Petrescu, Eusebiu Camilar, Mihail Sadoveanu, L. Blaga, T. Arghezi, Ion Barbu s.a.
2.1. M. Sadoveanu a coborat in lumea care l-a inspirat prin 1924, iar "intr-o noapte de decembrie viforos a anului 1935, s-a asternut prima ina din ceea ce avea sa fie povestirea vietii plina de izbanda a lui Iancu Urmatecu" (Detalii in Despre inceputurile si intocmirea acestei carti, marturisiri ale autorului la editia romanului din febr. 1955, Buc).
3. Substanta inspiratiei o reprezinta sfarsitul de veac XIX si o benefica deschidere spre sec. XX. Toate, in primul rand, si in cea mai mare parte din actiune desfasurandu-se intr-un Bucuresti marcat de-un balcanism teoretizam. (Multe vor fi fost sugestiile pe care scrierea i le-a oferit lui Eugen Barbu, cel care a dat trei capodopere : Groapa, Principele, Saptamana nebunilor - ultimele doua romane plasandu-si actiunea in sec. al XVIII-lea).
Aceste trei "curiozitati" invocate se raporteaza la ceea ce se numeste biografia operei. Pana la un punct -si intr-un mod rapid-ele nici nu trebuie luate in calcul. Dar cand romanul este de un balzacianism izbitor; cand Iancu Urmatecu procedeaza ba ca Dinu Paturica, Tanase Scatiu, ori Stanica Ratiu, nu te poti abtine sa te-ntrebi retoric cui prodest ? Ba chiar sa diluezi vizibil doua sublinieri ale lui Serban Cioculescu (din recenzia citata) : "N-am citit poate de la Ion, de Liviu Rebreanu, un roman romanesc asa de obiectiv ca Sfarsit de veac in Bucuresti. Si tot asa, de la Ion incoace, n-am mai intalnit la noi un alt romancier cu atata putere de creatie obiecti ca Ion Marin Sadoveanu".in concluzie, "Sfarsit de veac in Bucuresti e un monumental roman social obiectiv, relend la maturitate aderata vocatie a scriitorului".
Accentuarea deliberata a cuntului obiectiv schimba datele problemei si inlatura definitiv literatura subiecti (sa-i zicem astfel romanului orientat pe o problematica de psihologie sau constiinta)>Norocul a fost - nu numai in acest caz - ca mari scriitori romani, de dupa 1944 n-au cantonat numai in obiectivitate, ci, largind tematica inspiratiei, au folosit si alte tehnici de lucru artistic (unele dintre acestea le-am semnalat inAspecte ale romanului, voi. I). ,
Revenind, se cuvine sa depunem marturie ca intoarcerea noastra spre un asemenea roman - Sfarsit de veac in Bucuresti - se explica nu doar din ratiuni de cronologie, ci si de loare. Fiindca acest roman incheie admirabil un stil balzacian de a concepe tipologia si actiunea in care sunt implicate personajele. Mai precis - de la Neagu Bolboaca (Mistere din Bucuresti -l862, de I. M. Bujoreanu) si Dinu Paturica (Ciocoii vechi si noi -l863, de N. Filimon), pana la Tanase Scatiu (din Romanul Comanestenilor - Viata la [ara si Tanase Scatiu -l894-l896, de Duliu Zamfirescu) si Stanica Ratiu (Enigma Otiliei -l938, de G. Calinescu)
Contaminarea balzacianismului cu metode stendhaliene in realizarea tipologiei o obserse G. Calinescu demult, atunci cand il definea pe Dinu Paturica un Julien Sorel lah. Ceea ce nu s-a obsert nu numai de G. Calinescu (indiferenta ?, invidie ?, orgoliu ?), dar si de doi avizati atisti ca Dan Grigorcscu si Sorin Alexandrescu (Romanulrealist in secolul al XlX-lea, Buc, Ed. Enciclopedica romana, 1971) este loarea in sine a scrierii lui I. M. Sadoveanu si sinteza de mare rigoare a parvenitului pe care o intruchipeaza altfel Iancu Urmatecu. Cum vom demonstra mai incolo, el aduna ca-ntr-un focar de lentila tot ceea ce avusesera inaintasii lui, fie ca au exagerat, fie ca au diminuat din viabilitatea fiintei personajului. Pe de alta parte, Iancu Urmatecu nu mai trece ca ,un invins, ori, ca un paria in ochii contemporanilor sai.
Si inca un detaliu, extrem de semnificativ - substanta inspiratiei lui Filimon poate fi plasata la inceputul veacului al XlX-lea, mai precis dupa 1814, sfarsind in miscarea revolutionara a lui Tudor Vladimirescu (1821). Deci, intr-un moment cand domniile fanariote si sustinatorii lor imperiali erau zguduite din temelii. Pe cand Ion Marin Sadoveanu surprinde efectele intarziate ale acestora, prin reverberatie, tendinta de imbogatire se realizeaza cu tact, in timp, si fara fast, ca la Duiliu Zamfirescu, ori fara calcul (primitiv) ca la G. Calinescu. lancu Urmatecu nu mai poate trece transant, ca in basme si ca la scriitorii citati, in randul personajelor bune sau rele. El are o complexitate psihologica uluitoare si un comportament caruia nu-i sunt straine protocolul si diplomatia. Rareori, vulgaritatea ii da arama pe fata, tradandu-i nu caracterul, josnicia, ci calculul, aproape de cel al unui spadasin mediel. Cu toate ca autorul nu apasa pe pregatirea intelectuala a personajului -Filimon ii silea momentul stiintei de sectiune, e drept sumara si superficiala, dirijandu-i-o mai mult pentru insusirea artei machiavelice a comportamentului, iar G. Calinescu facea din Stanica Ratiu, "un avocat fara procese", deci, un om la panda pentru a pune mana pe averea lichida a lui Giurgiuveanu - lancu Urmatecu are in doua randuri revelatia sectiunii si a culturii in general. Odata, cand zand ca fiica lui, Amelica, inta limba franceza, tresare cuprins de o mandrie fara seaman, stiind ca are pentru cine trai (amintind parca de Afara lui Slavici). De altfel, romanul se incheie tocmai in acest modus vivendi al existentei sale, cand, casatorindu-si odrasla cu un medic (Sasa Comanesteanu nu procedase la fel, dupa impulsurile facute de Dinu Murgulet ?), lancu Urmatecu -omul de lume -exclama tulburator:
" - Drepti! Ce-ati adormit ? Toata lumea dupa mine !
Si coborand scara cea mare, iesi la poarta, unde astepta brecul lui Frit. Nuntasii se apropiau sfiosi.
- Hai.' Ce-mi stati ? Vreau, ma nemtilor, s-o lungim cum stim noi, ca odata se marita Amelica !
Si pocnind din bici, el o lua inspre Herastrau sa scoata soarele din lac de fericit ce era!"
Dupa principiile clasice ale realismului, protagonistului ii este deschisa biografia de-a lungul a peste cinci decenii de viata, nu in putine cazuri prin ramificatiile de familie care intaresc gandirea si comportamentul lui lancu. Numele sau ascunde atat o voinicie haiduceasca, rezultanta a unui individ masiv, darz, cu o sete de dreptate vizibila (unilaterala, numai in folosu-i), cat si o urmare, o continuare a unei clase, a unor demnitari. Pana la un punct, personajul este imaginea cui care nu vrea nici sa se imbogateasca (expres si in mod rapid), dar nici sa coboare din treapta socio-profesionala pe care a atins-o. Cu toate ca saracia sta la panda ca o hiena, el stie sa-i ocoleasca metodic coltii si spatiul de actiune. Se preleaza de bruma cunostintelor sale de arhir ("vrednic si viclean"), imitand chiar si in imbracaminte pe avocatii si boierii intalniti la tribunal.
Dintrodata, hainele ii dadeau alta dimensiune a gandurilor si a urilor sale. Iar dupa ce vede biblioteca avocatului State Iacomin, isi da seama ca pe lumea aceasta sunt si altfel de bogatii decat casele si banii. Scriitorul noteaza clar:
"De-acum incolo, Urmatecu avea sa recomande sectiunea tuturor, ba, ce mai mult. avea sa o ceara si s-o impuna urmasilor sai".
Aflat intr-o stare de reflectie imediata, uimit, lancu Urmatecu
"isi dadu seama ca ele sunt cele care ii lipsesc si ca tot ele deosebesc mult pe oameni intre ei".
Si astfel i-au aparut in memorie imaginile baronului Barbu si ale avocatului Iacomin. Iluminarea ramane declansata de intatul avocat care, printr-un tertip de procedura, inceta urmarirea sa in justitie privind cumpararea unei mosii intinse. Din nou romancierul (de fata !) noteaza :
"Si multumind frumos in numele baronului, caruia avocatul ii trimitea multa sanatate, lancu a plecat alt om, linistit, fagaduindu- si sa creasca pe copin Amelicai in dorul si puterea carpi, in care de-acum credea mai presus de orice" (subl.n. - M.B.)
Cu aceste sublinieri si cu faptul ca baronul Barbu devenit ministru de justitie il ia pe lancu Urmatecu sef de cabinet, autorul mareste doza de intelegere diplomatica si prin cultura, prin intuirea ei, daca nu prin cultirea sistematica. Sa mai adaugam ca ascensiunea lui Urmatecu in ul vietii socio-profesionale, la inceput pe cai ilicite, dar acceptate tacit de stapanul sau, ultimul nabab baron din literatura noastra, este recunoscuta deschis, ca benefica de Bubi, urmasul saracit al defunctului. El nu numai ca i se confeseaza ca unui apropiat, dar chiar ii propune sa preia cat mai curand cu putinta administrarea intregii averi, salnd-o de la dezastru, de la pieire:
" - Daca nu mai pot scapa bruma ce mi-a ramas, in trei luni de zile, sunt sarac! Pierd si casele parintesti!
- Aici ai ajuns ?, facu Urmatecu ingrozit. De ce n-ai trimis dupa mine ? Acum, de cand ai ramas singur, te asteptam.
- N-am indraznit. Credeam ca ma urasti, stii pentru ce
- Dar, coane Bubi, cum se poate sa te pierzi in asemenea copilarii ? Nici o femeie nu merita atata jertfa, si ea mai putin decat toate !
Si Urmatecu il lua in brate pe Bubi si-l imbratisa.
- De maine trec eu la carma ! Ma primesti ?, zise el.
- Nene Iancule, cum sa-ti multumesc ?
Si cu ochii inlacrimati de bucurie si recunostinta, Bubi isi gasi zambetul tarziu, strangand cu prietenie mana lui Urmatecu".
Casatoria Amelicai incheiata cu medicul Matei Santu are nu numai ratiuni practice, de prosperitate materiala, cat si impliniri intelectuale nobiliare. Trecerea pragului in lumea buna a sectiunii sporeste aura familiei si-i consolideaza, implicit, latura materiala. Ba chiar mai mult - aceasta nu mai reprezinta prilej de disputa sau interpretare in randul lumii obisnuite.
..Iancu a simtii cum, mai darz, mai puternic, cu jertfa mai marc, si de aceea poate mai bun, doctorul Matei Santu seamana totusi cu el si ii sta aproape. A zut cum, fiecare cu pacatele lui (caci auzise despre doctor ca, asa tanar cum era, strangea banii, isi omora de multe ori poftele si era inclinat spre zgarcenie), amandoi fac parte din aceeasi spita de oameni de nadejde, si s-a bucurai si s-a gandit tot mai mult sa-si altoiasca sangele razbatator si dornic de a se ridica prin puterea omului asta din alta parte, cu alte apucaturi, dar cu ravne asemanatoare () Zi cu zi, si gandurile lui se prefaceau langa tanarul doctor, care si el cauta ce in preajma casei Iui Urmatecu".
Ion Marin Sadoveanu, uimit parca de armonia cuplului, nu se poate abtine sa nu consemneze:
"Iancu parca inta tarziu la o scoala de pe urma careia profita repede. Si nu numai cunostinte noua a aflat, ci a inceput sa-si simta in alt chip si sa se rosteasca in treburi la care niciodata nu s-ar fi gandit inainte. Astfel, s-a pomenit spunand cate odata vorbe ce pareau copilaroase in nestiinta sau naivitatea lor, dar care dovedeau o framantare si o noua munca a mintii ()" (subLn.- M.B.)
Prima subliniere din textul de mai sus tradeaza o idee a lui Liviu Rebreanu din romanul Ciuleandra, unde Puiu Faranga este indemnat de tatal sau, Policarp - fost ministru de justitie - sa se insoare cu o taranca pentru a revigora spita neamului. Altfel spus, Puiu este indemnat sa se lanseze intr-o casnicie printr-un calcul, a carui bataie lunga putea sa fie benefica in mod sigur.Dupa Rebreanu se vor inspira si I. M. Sadoveanu si Augustin Buzura. in secventa romanului Fetele tacerii (1974) Carol, fiul batranului Magureanu, este obligat sa stea ascuns intr-un loc subteran, pentru a fugi din fata istoriei (comuniste) nalnice. Cand apele timpului se mai linistesc, batranul, ca ultimul mare reprezentant al unei stirpe de ctitori ai asezariilor rurale, ii forteaza destinul fiului pentru a procrea. Dar este prea tarziu, intunericul si umezeala secatuisera vlaga si dorinta barbateasca a tanarului. Psihologia lui, aflata in deri, face din el un ratat de notorietate. Ca sa extindem pentru o clipa ideea unui astfel de subiect, sa reamintim atistilor ca in romanul gotic englez, de la sfarsitul veacului al XVIII-lea, dam peste o proza rotunda la Horace Walpole (1717-l797). Este vorba de romanul Castelul din Otranto, a carei actiune este plasata la hotarul dintre sec. al XII-lea si al XIII-lea. Secventa care ne-ar interesa pentru deschiderile ei in timp vizeaza gestul categoric al bogatului Manfred de a se casatori cu nora sa- Isabela, dupa uciderea misterioasa a fiului, numai si numai de a putea avea mostenitori in linie barbateasca. Astfel, castelul, putred si bogat, ramane vesnic in proprietatea sa. Dar Si scrierea engleza descrie urmarile nefaste ale gestului.
Punctarea pe care am facut-o are menirea de a evidentia - la diverse nivele ale ramificatiei ideii - ca I. M. Sadoveanu era un autor cult, un prozator venit din spatiul unei culturi universale care i-a fost recunoscuta deschis in timpul vietii. De fapt, in tendita sa de a da o istorie a dramei si teatrului, a publicat in 1942 Drama si teatrul religios in Evul Mediu. O mistica a devenirii fiintei umane, prin procreatie sau prin interferente calculate de sange isi are obarsia in Biblie si in teatrul care a fost derit de aci prin subiecte preluate, prelucrate si jucate. Circulatia lor a devenit legendara pana in literatura existentiala, la care Aug. Buzura face apel. Cat il priveste pe I. M. Sadoveanu, ideea s-ar fi putut sa-i parvina dintr-o conceptie taraneasca la care Iancu Urmatecu este aliniat in foarte multe imprejurari. Poate ca aceasta, in mod deosebit, sa-l fi distins in ochii stapanului sau, baronul Barbu. Deci, intr-un al lorilor de clasa nobiliara, in care se afla baronul, titrat in Austria si traind ca un nabab, deci pe picior mare, datorita pozitiei sale sociale si intinselor sale mosii, prezenta slugarnica, dar calculata a parvenitului Urmatecu, ne apare ca un act de acceptare generoasa - unul printre altele. Dar scanteia odata declansata, focul se intinde mocnit, cu o supraveghere convenita de ambele parti, pana cand pe esichierul relatiilor paterne apar copin. intors de la Viena, Bubi, la inceput naiv, da crezare spuselor din stanga sau din dreapta, unele venite chiar din partea amantei tatalui sau, dar cand descopera furtul cu acte din averea baronului, se trezeste in el simtul de dreptate al mostenitorului frustrat. Se indeparteaza de Iancu Urmatecu, administratorul oficializat al bogatiilor tatalui sau, vrand sa dea alta folosinta investitiilor ificate - nu in agricultura, ci in industrie. Pune la cale proiectul unei fabrici de oglinzi, unde sub poalele carpatilor meridionali. Dariar un dar, fiindca omul de aleasa cultura, adica autorul, aduce in naratiune cate lovituri de teatru ! Cea mai puternica si cea mai ingrata vine din partea unei amante profesioniste cum este Jurubita. Numele ei fiind imprumutat din industria textila - deci flexibila, mica, alcatuita din multe "spire". Ea a crescut in casa lui Urmatecu, fiindu-i cumnata apoi, dupa decesul sotului, a ramas in libera intelegere cu bogata ei ruda. intr-una din zile, Iancu Urmatecu, fiind chemat de baron sa plece la Giurgiu pentru a-l intampina pe Bubi, intors cu porul de la Viena, Jurubita il insoteste strengareste, in aceeasi postura - de cocheta nesatioasa, ca o Chera Duduca. Scriitorul are grija sa transmita fiorul intelegerii din ochi a Jurubitei si a lui Bubi inca de la descinderea pe pamantul tarii. Relatiile se amplifica, in ciuda altor atractii feminine ale Bucurestiului, si Bubi este in pragul falimentului si cu fabrica de oglinzi si cu starea lui familiala. Femeia il dezonoreaza cu un altul, Licureanu, (un fel de Gore Pirgu) cu care il si jefuieste, apoi paraseste tara, trecand in imperiul habsburgic pe la Sinaia-Predeal. Amantul inselat este urmarit de autor cu meticulozitate realista, mai rar cu notatii psihologice.Intr-un asemenea moment - cand baronul murise, fiul dezonorat si derutat - reapare Iancu Urmatecu, care-i propune salrea a ceea ce ii mai ramasese.In contrast cu decaderea familiei baronului Barbu, scriitorul aduce in atentie cresterea familiei Iancu Urmatecu. America; prin casatorie cu doctorul Matei Santu, este imaginea alba, poziti, cealalta fata a timpului, care devine pilduitoare pentru ceea ce inseamna mostenirea si intarirea stirpei Urmatecu.
Ar mai fi ce, pentru care I. M. Sadoveanu lasa textul deschis. Este vorba de fabrica de oglinzi - proiectata si pusa cat de cat pe picioare. Oglinda, ca simbol literar, dincolo de aspectul practic si modern pe care il reprezinta, creeaza multiple semnificatii. intai prin ceea ce am numi deschiderea in fata a dosarului social (si familial), nu numai a baronului, ci a lumii din care provenea. Apoi, prin oglindirea directa se destrama (sub privirile tuturor) un regim, un sistem, nu numai un . Ea, oglinda, ar avea nu numai functie retrovizoare, dar si terapeutica pentru prezent, dar mai ales pentru viitor. In al treilea rand, fabrica de oglinzi fiind asezata in apropierea unui spatiu montan, intotdeauna obiectele realizate vor pastra neintinata taria aerului curat, limpezimea acestuia. in al patrulea rand, faptul ca Urmatecu se angajeaza ferm sa re-administreze ceea ce mai ramasese din averea baronului, inclusiv fabrica de oglinzi, deducem ca in dialectica devenirii lumii materiale, noul niciodata nu poate incepe (sau sa se instaleze) fara sprijinul elementelor vechi. Tot in cadrul acestei ultimei explicatii, sa ne luminam mai bine si cu aranjamentul lui Urmatecu de a-si aduce in familie - ca urmas ! - un medic.
Este momentul sa punctam in discutie un alt aspect de concepere a tipologiei. Fata de toti comilitonii sai - mai rasariti fiind Paturica, Scatiu, Stanica Ratiu -care erau in relatii de ruptura sau glaciale cu cei pe care-i silisera a-i uzurpa - Iancu Urmatecu se afla in excelente relatii, de cordialitate si parteneriat (atat cat ii permite stapanul sau, intr-un mod elegant, decent, civilizat). Iata de ce ziceam ca protagonistul romanului Sfarsit de veac in Bucuresti se constituie ca un superior purtator de cunt al intregii tipologii de parveniti pe care ii reprezinta. El nu mai este unilateral, rapace fara masura, inlaturat de la masa si binefacerile istoriei. Dimpotri, I. M. Sadoveanu face din el un pion care pe masa de sah a vietii - cand fanariotismul inca mai vibra, intarziat, dar lasand urme ! - inainteaza cu pasi mici pana in spatiul de atac al aderului. Aci, calculul devine meticulos, aproape infinetezimal, pana cand i se recunoaste calitatea de manager al jocului, desi nu este nici rege, nici cal, nici nebun.
Uzurpatii din romanele realiste romanesti sunt de fiecare data creduli, pana cand, constatand topoganul pe care vor aluneca iremediabil, gasesc cu cale sa se razbune. Uneori este prea tarziu - cazul lui Andronache Tuzluc. Desi amendarea faradelegilor lui Paturica vine din partea multimii de tarani, nemultumiti de jafurile facute.
Cat il priveste pe Dinu Murgulet, faptele sunt mai numeroase, dar disparitia lui Scatiu (atentie la nume!) este realizata tot de numerosi tarani, revoltati de comportamentul arendasului nu numai fata de ei, ci si de boierul Dinu Murgulet, om bun si de vita veche, cum ne lasa a intelege Duiliu Zamfirescu. Conditia sociala a parvenitului se apropie de cea a lui Neagu Bolboaca (cel din Misterele lui I. M. Bujoreanu). Ambii scriitori pornesc de la prejudecata ca boierii de vita, alesi de timp, si, deci, apropiati de necazurile taranilor, sunt atasati, blanzi si neexploatatori. Raul ar veni, chipurile, din afara. Vataful de curte al lui Stamate Dangescu, scos de la ocna pe cautiune numai servicii administrative nu face. El este zut ca un Hopa Mitica al stapanului sau care il trimite ca emisar pentru tot felul de matrapazlacuri amoroase. De aceea si sfarsi omorat chiar de propriu-i stapan.
Conditia modesta a parintilor lui Iancu Urmatecu - tatal, macelar, mama, moasa - pare sa-si fi gasit rezolrea contradictiilor in echilibrul supravegheat de vointa al fiului. sectiunea se deschide cu descrierea bunei stari a lui Urmatecu, incepand cu infatisarea caselor din inima Bucurestiului. Prin aceasta prisma, autorul da de inteles ca relatarea care urmeaza nu este decat un segment dintr-o biografie mult mai complicata, mult mai ampla. Trebuie aratat faptul, in aceasta ordine de idei, ca stapanul lui Iancu ramane mare personalitate, niciodata clatinata in profesionalismul ei, chiar daca la putere au fost liberalii sau consertorii. Atata numai ca din "pacatele tineretelor" a rezultat un baiat, dat spre educatie fratelui sau din Austria. Dupa moartea acestuia, fiul risipitor de bani (niciodata tatal n-a stiut ce-a intat sau cu ce s-a ocupat Bubi la Viena, dar nici nu s-a interesat !) s-a intors cu o bogata experienta de viata, devenind in curand un mostenitor de invidiat. Numai ca socoteala de la Viena nu s-a potrivit cu cea din Bucuresti!
De felul cum este prezentat baronul ("Nimeni nu avea voie sa intre in laboratorul lui conu Barbu"), scriitorul deschide gandul unei replici (sau poate o continuare !) data Crailor lui Matei Caragiale.
Trimiterea la aceasta ne este indreptatita si de limbajele despre heraldica, despre blazoane, despre mobilierul gen din casa baronului :
"Blazonul sau, compus cu atentie in birourile imperiale dupa toate regulile heraldice, avea in cartiere frumos colorate : o licorna, un trident, un snop de grau si un curs de apa, toate sub tufis bogat de pene de strut, care inflorea printre spinii coroanei dc baron".
Baronul ramane izolat, mai mult dintr-un calcul de clasa, fiindca isi simte sfarsitul nobiliar, odata cu sfarsitul de veac, decat dintr-o astutie, caci caracterul lui ciuruit de atatea ale vietii pare sa fie prins intr-o deri iremediabila.
Viata lui particulara nu cunoaste nici un indreptar in afara de iubirea tacita, eleganta fata de domnita Natalia. Iar dupa venirea fiului in tara, baronul nu se oboseste cat de cat sa-i ofere un manual de perspective practice Deducem limpede ca, aflat in apusul vietii, nici politica nu-l mai interesa in mod expres. Ca lucrurile stau asa, o vedem si din faptul ca autorul nu ni-l prezinta ca pe unul preocupat de noua functie - ministru de justitie. Ba, dimpotri, 1. M. Sadoveanu ii surprinde cealalalta latura a fiintei sale -degradarea biologica si imbolnavirea de cancer. Baronul sigur este cuprins de o zaceala balcanica pe care si-o asuma, cunoscandu-i riscurile pana la detalii. (Iata un alt mod de rezolre realista a personajelor !)
Asadar, baronul Barbu este zut de scriitor ca un personaj fara profunzimi, egal cu sine insusi, indatoritor celor din preajma sa, pana la a-i lasa sa-l fure. Traind intr-o lume a utopiilor, dictata poate si de rangul sau de baron, obtinut in Viena, nu poate adera la inzia concretului administrativ, care i se pare ca l-ar depersonaliza, i-ar pune sub semnul intrebarii insasi existenta sa. Dar daca ne raportam la timpul pe care istoria i l-a acordat rangului, intelegem ca baronul traieste in scapatatul vietii implinirea maxima a inaltarii sale profesionale -ministru de justitie. De la inaltimea acestei functii, viata terestra i se pare desarta si numai genereozitatea insotita de indeferenta cotidiana il mai poate mentine ca fiinta superioara.Odata cu apusul lui, boala de cancer fiind neiertatoare, s-ar cuveni, conform regulii "jocului", sa se ridice un vlastar (mostenitor) puternic care sa refaca nu numai timpul pierdut in galanterii de veac si breasla, ci si spatiul adect pentru acesta. Din pacate, Bubi, Barbu. B. Barbu, este ridicat "la verticala" tot de cel care-i doborase tatal. Pe scurt, elementul autohton, cu toate ca este supus modelului strain -oferit de marea boierime, de latifundiari - poate sa-i dea acestuia revigorarea necesara daca fi sincer devotat "cauzei".
Complexitatea lui Iancu Urmatecu se canalizeaza cand oficial si protocolar, cand inregistreaza un stil al omului de societate cautata, impusa, dar si histrionic. Aceasta dimensiune se reveleaza mai cu seama in familie, unde in stilul caselor mari isi primeste rudele la masa, oferindu-le ca unor saraci mancare si atentie. Nu de putine ori, ele devin slugi credincioase care se sacrifica pentru binele familiei. Este cazul cumnatului sau Lefterica, un docil notoriu, pentru ca se ocupa de impletituri. Din pricina aceasta, Urmatecu il si poreclise "Trei picioruse-si-o-gaura". Cand Amelica pare sa fie prinsa de flacarile din podul casei, Lefterica isi risca viata, salndu-si nepoata fara a se gandi ca el nu mai trai. Cuplul unchi-nepoata este realizat de prozator in tuse de mare pictor realist, "Tabloul" comportamental ni-i prezinta pe cei doi bucurandu-se de viata numai dupa ce au iesit din capcanele casei. I. M. Sadoveanu scrie:
"in afara de slujba de copist in biroul lui Urmatecu, indatorirea de capetenie a lui Lefterica era sa o duca pe Amelica la scoala. Porneau amandoi pe drumul cel mai lung, fara grije de intarziere, caci fata se ducea la scoala cand vrea.. Pe strada tsi dadeau coate si pufneau in ras in nasul trecatorilor, dar nu pentru ca ar fi vrut sa-i jicneasca, ci pentru ca vroiau sa petreaca si se simteau mai liberi: unul de puterea, celalalt de batjocura lui Urmatecu".
Pluteste peste clipele lor de plimbare spre pension aerul de tinerete al indragostitilor ("ei se tineau stransi unul de celalalt"): pentru Lefterica de 30 de ani, frustrat (genetic) de bucuriile rstei, iar pentru Amelica adulmecarea departelui, fara griji si fara suspine. Romancierul este un mare scriitor al nuantelor si al descrierilor liniare care, adunate, silesc un stil, un limbaj, irepeil, original.