SFARSIT DE SPECTACOL - Roman de Ovidiu Constantinescu. Hlaboral intre anii 1937 si 1939 (capitolul Tanti Sia apare intr-o prima forma inca in numarul din august 1937 al "Revistei Fundatiilor Regale"), este publicat, dupa doi ani de asteptare (cf. Dosarul din "Apostrof", nr. 12, 1997) si la recomandarea' expresa a lui Camil Petrescu, in decembrie 1941, intrunind aprecierea unor comentatori ca Serban Cioculescu, Pompiliu Constantinescu, Dan Petrasincu, Pericle Martineseu, ceva mai tarziu Al. Piru s. a. Uitata practic, apoi, in climatul tulbure al anilor '50, cartea debutantului de la Socec - relansat intre timp cu un nou roman, de asemenea remarcabil, Oamenii stiu sa zambeasca (1946) - a resuscitai interesul criticii (N. Balota, I. Negoitescu) indeosebi dupa 1969, anul repunerii ei in circulatie, in seria "Romane de ieri si de azi" a Editurii pentru Literatura. Ceea ce nu s-a remarcat insa, cu acest din urma prilej, este ca aceasta (nemarturisita!) editie definitiva - la care ne vom raporta cu prioritate in continuare - reprezinta, de fapt, o noua textualizare a romanului.
Autorul isi rescrie aproape in intregime cartea, facand totodata si o seama de modificari deloc neglijabile de continut.
Cele mai importante vizeaza fie raporturile, initial destul de confuze, de altfel, dintre protagonisti (Tantica si Alexandru, de pilda, nu mai apar ca soti, iar fratele naratorului, identificat in mod eronat ca persoana, de catre unii cronicari ai primei versiuni, cu Alexandru, isi defineste si el ceva mai clar individualitatea, o data cu specificarea ca se numeste Tudor), fie introducerea catorva noi figuri de plan secund, precum domnisoara Maracineanu, pitoreasca "magiciana moderna", ori, mai ales, acel eminescian Catalin, cu un prezumal rol de pandant simbolic al "studentului" misterios ce tulburase, candva, intimitatea casta a Bunicii (determinand-o, peste ani, sa nu se mai opuna acceptarii tacite, in familie, cu un rol similar, a chipesului "inspector" de la fisc). Statutul Siei, inclusiv modul de implicare a ei in conturarea deznodamantului, beneficiaza de asemenea, in noua versiune, de unele nuantari. Nu mai putin, pozitia insasi a naratorului, in legatura cu acelasi moment al conflictului. Concluziei deschise oricaror speculatii in acest sens (" nu mai intelegeam nimic"), din finalul primei redactari, i se substituie, la reluarea dezvoltata a pasajului, sugestia unei anume remuscari colective, amendata insa numaidecat de o detasare transanta a aceluiasi, ca personaj-martor al intregului "sfarsit de spectacol": "Nu sunt vinovat. Nu vreau sa fiu, nu trebuie sa fiu vinovat". Definirea "vinei tragice" ramane astfel, de fapt, tot la latitudinea cititorului. Ar mai fi de retinut, ca semnificativa, renuntarea, la definitivarea textului, la unele detalii de rezonanta proustiana (cum ar fi pseudonimul "literar" Celeste, adoptat de unul dintre personajele strict episodice ale romanului) sau "medclenista" (Danuta si Mina, "pcrsonajele"-pisici ale celei dintai versiuni); tot astfel, eliminarea, din fosta "armatura" a cartii, a epigrafului stcndhalian ("Quand un mot me vient, je vois sa gentillesse et non sa mechancete. Je suis toujours surpris de sa portee comme mechancete" - Vie de Henri Brulard), socotit, se vede, inoportun, in conditiile reeditarii operei. Structura insasi a naratiunii cunoaste, la randu-i, unele interventii de oarecare amploare.
Prozatorul nu mai mizeaza, bunaoara, pe eventuala simbolistica spatio-temporala a cifrei 12, sporind la 14 numarul de capitole al intregului. Noile diviziuni, Parfumuri vechi si Tanti Sia, succed capitolului introductiv, Prezentari, din materia initiala a caruia se si nutresc, in parte. Dezvoltarea conflictului prin insertia episoadelor cu tanarul violoncelist Catalin explica, pe de alta parte, deplasarea capitolelor Evenimente obscure si Intermezzo imediat dupa acela privind Concertul.
In fine, am mai semnala reformularea titlului initial Lirica dansului (devenit Poezia dansului) si schimbarea aceluia al capitolului final, din Complex in Noaptea, in ceafa. De asemenea, adoptarea cu consecventa a prezentului, ca punct de perspectiva si timp gramatical prioritar al relatarii. Cat priveste raportul de ansamblu dintre cele doua versiuni, cert este ca deplina maturitate artistica a prozatorului a triumfat asupra cutezantei - si ca indreptatita, altminteri - a debutantului, lasand aproape fara obiect chiar si putinele critici ce-i fusesera aduse cartii la prima ei infatisare publica.
"Scriitor realist cu identitate si psiholog cu destula malitie spre a se descurca cum se cuvine in labirintul sufletului omenesc" (I. Negoitescu), Ovidiu Constantincscu isi concepe romanul imaginand ceea ce N. Balota numeste "Spectacolul unui spectacol", respectiv "o lume a spectacolului care sfarseste". Formula ca atare ii ingaduie sa apeleze, asemeni lui Proust, la oficiile indatoritorului altcr-ego fictiv ("ce monsieur qui dit je") care este Naratorul, "constiinta privilegiata" in masura sa vada totul si sa judece, de la caz la caz, ca martor pertinent si credibil sau ca simpla "iscoada", dispusa cateodata sa mai si tradeze, de coniventa cu autorul, adevarul "spectacolului", incurcand "rolurile" sau orientand anapoda concluziile. Punand la un moment dat problema gratuitatii spectacolului, ca act in sine (cf. capitolului Siluete), romancierul nu ezita sa-si defineasca pozitia, in ipostaza de narator, ca fiind aceea a spectatorului doar "aparent" obiectiv, indicele de eroare al demersului sau depinzand, in esenta, de acel "dram de cruzime" ce rezulta din "curiozitatea deloc inocenta" cu care este necontenit tentat a-i urinari pe protagonisti. Pretextul epic al cartii este bengescian. Tanlica ("numele de alint" al celei mai tinere dintre matusile naratorului), o pianista de mare talent si cu o prezenta (respectiv, feminitate) agreabila, isi pregateste si sustine traditionalul concert anual de la Ateneu. Nepotul si confidentul ei (niciunde numit, motiv al unor firesti, la urma urmelor, suspiciuni de autobiografism!), un adolescent lucid si cultivat, devenit de catva timp un obisnuit al casei cu pian din parcul Bonapartc, profita de prilej pentru a-si exercita - mai exact, poate, a si-o revela siesi, prin scris - propria vocatie: aceea de a studia "climate" (acceptia termenului fiind evident aceea impusa de Maurois) si a descifra "resorturi sufletesti" (desigur, cu precadere ale "celorlalti", vazuti indeobste de el ca actori, cu sau tara voie, ai "spectacolului" vietii). Romanescul se coaguleaza din ansamblul evocarilor, observatiilor (veritabile "studii de caz", cateodata) si gloselor sale, ce mimeaza pe alocuri jurnalul, dar depasindu-lnet atat prin efortul acestui "Ochi" adanc scrutator de a privi totul "de dincolo de rampa", cat si prin pregnanta in sine a faptelor de viata_ ce alcatuiesc finalmente substanta operei.
In centrul atentiei acestui, asadar, "Narator" se afla cuplul Tantica Alexandru, o asociere cel putin curioasa de contrarii: ea, "o planta clorotica, sortita sa traiasca in penumbra unui salon somptuos ori la lumina artificiala a becurilor, o planta ale carei mladitc incearca sa se prinda de impalpabilul paienjenis al artei" (in viziunea unui moment de exaltare a naratorului), "o lunateca, o visatoare ce gandeste mai mult decat ii este permis unui artist" (in aceea a "domnisoarei Gigi", indrumatoarea primilor pasi ai pianistei); el, "un Parsifal incult si usor cabotin, betiv in parte prin vocatie, in parte din dorinta de a-si face suportabil sentimentul de inferioritate care il arunca mereu in afara neintelesei lumi de rafinament artistic a femeii pe care o iubeste si o detesta deopotriva" (Ioana Hm. Petrescu). Secretul acestei alaturari hibride (nicicand perfectate, de altminteri, prin casatorie) pare sa rezide intr-o nefericita manipulare a destinului, ajutat temeinic, la randu-i, in lucrarea sa, de nostalgiile si iluziile Bunicii, personaj de penumbra al intregii istorii a insolitului menaj. Pastrand, nealterata de vreme, amintirea unei ipotetice iubiri a propriei tinereti (intreaga atmosfera a casei ii apare de fapt naratorului "urzita numai din reminiscente"), aceasta incurajeaza, discret, dar "cu program", dragostea la prima vedere a fiicei, facilitand astfel constituirea insasi a cuplului si impiedicandu-i apoi destramarea chiar si dupa primele semnale majore ale inevitabilului esec. "Repriza" - in acceptia muzicala a termenului. de la Busteni, cand partenerii mai spera, totusi, sa depaseasca penibilul momentelor ce au urmat episodului grotesc de la concert, nu-si merita, din pacate, asteptarile, grabind de fapt deznodamantul.
Incapabil sa-si inteleaga si mai ales sa-si asume conditia reala, in cadrul cuplului - care este, de la un punct incolo, aceea a "drogului" necesar confortului interior al femeii, in aspiratia ei spre deplina realizare in si prin arta ("Tantica il invaluie pe iubitul ei Alexandru in valul ideal al unei muzici erotice", observa, intr-o ordine contigua de idei, N. Balota) - falsul erou wagnerian ramane un antierou prin excelenta (cf. si comentariul pe aceasta tema al lui Claudiu Groza). Indiferent de circumstantele inchipuite de autor (moartea violenta, in urma unui stupid accident de tren, prilejuit de o nu mai putin stupida escapada bahica), sfarsitul personajului nu putea fi decat lipsit de orice glorie; idee sugerata oarecum, a rebours, inca din primele pagini ale romanului, prin acea imagine, grotesca, a barbatului intins pe sofaua scunda din salonasul cu vitraliu "ca intr-un sarcofag, intruchipand propriul sau monument funerar". Copartasa doar pe jumatate inocenta Ia aventura cu final tragic, "tanti" Sia, "edec al familiei" tara nici o legatura de rudenie, diversifica substantial; indeosebi in directia pitorescului de mahala, seria existentelor de fundal ale operei. Ha este ceea ce Serban Cioculescu numeste "personajul «gras» al cartii, ratacit in atmosfera de mistic sanctuar a casei cu pian ca o pata cruda de culoare, intr-un tablou clasic de gen. Hste prototipul acelei categorii paradoxale de urati a caror slutenie, "egal distribuita tuturor liniilor fetei", devine "indefinibila si deconcertanta ca insasi frumusetea" (capitolul ce-i poarta numele poate fi socotit de altfel si o adevarata disertatie aplicata asupra conceptului insusi de uratenie, inlcsnindu-ne intr-un fel si o trimitere livresca: la "maimutoiul" ce domina fauna din Uralul lui Gib Mihaescu).
Menajul "Maimutei" (cum ii si spune Bunica, uneori) cu Nica (alias, Nicha, in rostirea cu guturale a Siei), ins "cu desavarsire sters si abulic", pe care calitatea de "functionar clasa a III-a" il inalta insa considerabil in ochii mahalalei, constituie o versiune burlcsca a ideii de cuplu. Suita insotirilor "problematice" dobandind noi valente prin infatisarea, cu aceeasi "cruzime delicata" (mai curand ca eufemism, totusi, decat ca oximoron) de care pomeneste I. Negoitescu, a ipostazei "moderne", reprezentate prin altminteri pitoreasca pereche Toto - Rcnee: el, nimic altceva decat odrasla lui Meme si a lui Nini si nepotul lui Bebe; ea, "o femeie cu adevarat perfecta" (cel putin in opinia partenerului), care, neavand nimic in plus de oferit (deoarece, dupa cum ne-o descrie acelasi, "nu e desteapta, nu e cultivata, n-are nici un talent, n-are conversatie"), si-a vandut cu o jumatate de milion virginitatea
Practicand un "psihologism pe muchie de cutit", concretizat in viziunea lui Pompiliu Constantinescu prin acel ,joc vadit al inteligentei, pe un fond mizer omenesc", romancierul nu exceleaza, in general, si prin inventie epica. Neajuns compensat insa, de buna scama, prin stiinta si dexteritatea cu care foloseste ceea ce N. Manolescu numeste (cf. Arca lui Noe, II) "tehnicile fluidului de constiinta". I-au fost unanim recunoscute, de asemenea, virtutile de creator de atmosfera (Dan Petrasincu remarca pe drept cuvant arta cu care e reconstituita, bunaoara, "acea atmosfera intima a unei case romanesti din clasa mijlocie, cu pitorescul ei special, de culise"), ca si - mai ales, poate calitatile cu totul remarcabile de stilist (probate de altminteri, intre timp - avem in vedere intervalul 194l-l969 - si prin vasta si apreciata sa activitate de traducator). Situat in critica vremii in fdiera prozatorilor formati, cum s-a tot spus, la lectura lui Marcel Proust si avand ca exemple autohtone nume precum Hortensia Papadat-Bengcscu, Camil Petrcscu ori Anton Holban, Ovidiu Constantinescu isi onoreaza, cu nedezmintit talent, prin acest Sfarsit de spectacol, ilustrele modele. Scris "cu acuitate si cu intuitii lirice, adeseori, dar de esenta cerebrala" (S. Cioculescu), romanul rezista si astazi confruntarilor, si nu numai prin ceea ce acelasi prim comentator al sau de marca numea (e adevarat, referindu-se la editia princeps, susceptibila, cum s-a vazut, de imbunatatiri), "interesul intelectual al lecturii".
