SFARSIT DE SPECTACOL - Roman de Ovidiu Constantinescu. Hlaboral intre anii 1937 si 1939 (capitolul Tanti Sia apare intr-o prima forma inca in numarul din august 1937 al "Revistei Fundatiilor Regale"), este publicat, dupa doi ani de asteptare (cf. Dosarul din "Apostrof", nr. 12, 1997) si la recomandarea' expresa a lui Camil Petrescu, in decembrie 1941, intrunind aprecierea unor comentatori ca Serban Cioculescu, Pompiliu Constantinescu, Dan Petrasincu, Pericle Martineseu, ceva mai tarziu Al. Piru s. a. Uitata practic, apoi, in climatul tulbure al anilor '50, cartea debutantului de la Socec - relansat intre timp cu un nou roman, de asemenea remarcabil, Oamenii stiu sa zambeasca (1946) - a resuscitai interesul criticii (N. Balota, I. Negoitescu) indeosebi dupa 1969, anul repunerii ei in circulatie, in seria "Romane de ieri si de azi" a Editurii pentru Literatura. Ceea ce nu s-a remarcat insa, cu acest din urma prilej, este ca aceasta (nemarturisita!) editie definitiva - la care ne vom raporta cu prioritate in continuare - reprezinta, de fapt, o noua textualizare a romanului.
Autorul isi rescrie aproape in intregime cartea, facand totodata si o seama de modificari deloc neglijabile de continut.
Cele mai importante vizeaza fie raporturile, initial destul de confuze, de altfel, dintre protagonisti (Tantica si Alexandru, de pilda, nu mai apar ca soti, iar fratele naratorului, identificat in mod eronat ca persoana, de catre unii cronicari ai primei versiuni, cu Alexandru, isi defineste si el ceva mai clar individualitatea, o data cu specificarea ca se numeste Tudor), fie introducerea catorva noi figuri de plan secund, precum domnisoara Maracineanu, pitoreasca "magiciana moderna", ori, mai ales, acel eminescian Catalin, cu un prezumal rol de pandant simbolic al "studentului" misterios ce tulburase, candva, intimitatea casta a Bunicii (determinand-o, peste ani, sa nu se mai opuna acceptarii tacite, in familie, cu un rol similar, a chipesului "inspector" de la fisc). Statutul Siei, inclusiv modul de implicare a ei in conturarea deznodamantului, beneficiaza de asemenea, in noua versiune, de unele nuantari. Nu mai putin, pozitia insasi a naratorului, in legatura cu acelasi moment al conflictului. Concluziei deschise oricaror speculatii in acest sens (" nu mai intelegeam nimic"), din finalul primei redactari, i se substituie, la reluarea dezvoltata a pasajului, sugestia unei anume remuscari colective, amendata insa numaidecat de o detasare transanta a aceluiasi, ca personaj-martor al intregului "sfarsit de spectacol": "Nu sunt vinovat. Nu vreau sa fiu, nu trebuie sa fiu vinovat". Definirea "vinei tragice" ramane astfel, de fapt, tot la latitudinea cititorului. Ar mai fi de retinut, ca semnificativa, renuntarea, la definitivarea textului, la unele detalii de rezonanta proustiana (cum ar fi pseudonimul "literar" Celeste, adoptat de unul dintre personajele strict episodice ale romanului) sau "medclenista" (Danuta si Mina, "pcrsonajele"-pisici ale celei dintai versiuni); tot astfel, eliminarea, din fosta "armatura" a cartii, a epigrafului stcndhalian ("Quand un mot me vient, je vois sa gentillesse et non sa mechancete. Je suis toujours surpris de sa portee comme mechancete" - Vie de Henri Brulard), socotit, se vede, inoportun, in conditiile reeditarii operei. Structura insasi a naratiunii cunoaste, la randu-i, unele interventii de oarecare amploare.
Prozatorul nu mai mizeaza, bunaoara, pe eventuala simbolistica spatio-temporala a cifrei 12, sporind la 14 numarul de capitole al intregului. Noile diviziuni, Parfumuri vechi si Tanti Sia, succed capitolului introductiv, Prezentari, din materia initiala a caruia se si nutresc, in parte. Dezvoltarea conflictului prin insertia episoadelor cu tanarul violoncelist Catalin explica, pe de alta parte, deplasarea capitolelor Evenimente obscure si Intermezzo imediat dupa acela privind Concertul.
In fine, am mai semnala reformularea titlului initial Lirica dansului (devenit Poezia dansului) si schimbarea aceluia al capitolului final, din Complex in Noaptea, in ceafa. De asemenea, adoptarea cu consecventa a prezentului, ca punct de perspectiva si timp gramatical prioritar al relatarii. Cat priveste raportul de ansamblu dintre cele doua versiuni, cert este ca deplina maturitate artistica a prozatorului a triumfat asupra cutezantei - si ca indreptatita, altminteri - a debutantului, lasand aproape fara obiect chiar si putinele critici ce-i fusesera aduse cartii la prima ei infatisare publica.
"Scriitor realist cu identitate si psiholog cu destula malitie spre a se descurca cum se cuvine in labirintul sufletului omenesc" (I. Negoitescu), Ovidiu Constantincscu isi concepe romanul imaginand ceea ce N. Balota numeste "Spectacolul unui spectacol", respectiv "o lume a spectacolului care sfarseste". Formula ca atare ii ingaduie sa apeleze, asemeni lui Proust, la oficiile indatoritorului altcr-ego fictiv ("ce monsieur qui dit je") care este Naratorul, "constiinta privilegiata" in masura sa vada totul si sa judece, de la caz la caz, ca martor pertinent si credibil sau ca simpla "iscoada", dispusa cateodata sa mai si tradeze, de coniventa cu autorul, adevarul "spectacolului", incurcand "rolurile" sau orientand anapoda concluziile. Punand la un moment dat problema gratuitatii spectacolului, ca act in sine (cf. capitolului Siluete), romancierul nu ezita sa-si defineasca pozitia, in ipostaza de narator, ca fiind aceea a spectatorului doar "aparent" obiectiv, indicele de eroare al demersului sau depinzand, in esenta, de acel "dram de cruzime" ce rezulta din "curiozitatea deloc inocenta" cu care este necontenit tentat a-i urinari pe protagonisti. Pretextul epic al cartii este bengescian. Tanlica ("numele de alint" al celei mai tinere dintre matusile naratorului), o pianista de mare talent si cu o prezenta (respectiv, feminitate) agreabila, isi pregateste si sustine traditionalul concert anual de la Ateneu. Nepotul si confidentul ei (niciunde numit, motiv al unor firesti, la urma urmelor, suspiciuni de autobiografism!), un adolescent lucid si cultivat, devenit de catva timp un obisnuit al casei cu pian din parcul Bonapartc, profita de prilej pentru a-si exercita - mai exact, poate, a si-o revela siesi, prin scris - propria vocatie: aceea de a studia "climate" (acceptia termenului fiind evident aceea impusa de Maurois) si a descifra "resorturi sufletesti" (desigur, cu precadere ale "celorlalti", vazuti indeobste de el ca actori, cu sau tara voie, ai "spectacolului" vietii). Romanescul se coaguleaza din ansamblul evocarilor, observatiilor (veritabile "studii de caz", cateodata) si gloselor sale, ce mimeaza pe alocuri jurnalul, dar depasindu-lnet atat prin efortul acestui "Ochi" adanc scrutator de a privi totul "de dincolo de rampa", cat si prin pregnanta in sine a faptelor de viata_ ce alcatuiesc finalmente substanta operei.