Sertarul cu aplauze - roman de Ana Blandiana referat





SERTARUL CU APLAUZE - Roman de Ana Blandiana. Apare in 1992, la Editura Tincrama. Este in chip evident unul dintre textele facand parte din celebra si mult asteptata "literatura de sertar" ce urma sa iasa la lumina in primii ani de la inceputul deceniului noua ai secolului trecut si care, aproape exclusiv insurgenta politic, in detrimentul lileraritatii, dezamagea prin calitatea incerta si pur resentimentara a scriiturii.

Romanul Anei Blandiana scapa insa, in chip fericit, unei astfel de zone vulgare. Conform notitei auctoriale din finalul textului. Sertarul, cu aplauze este scris la Comana, intre 1983 si 1989, in afara de ultimul capitol, redactai in martie . liste evident faptul ca, datorita continutului ce debordeaza in evenimente si comentarii tinand de realitatea regimului opresiv comunist de pana in 1989, cartea ar fi avut sanse nule de aparitie in epoca scrierii ei, ba chiar si-ar fi periclitat, in chip incontestabil, autorul.

Sertarul cu aplauze c un roman al fugii. Ca idee obsesiva ce marcheaza imaginarul cartii, fuga, vazuta ca si act de lasitate, ca si semn al invinsului, face obiectul majoritatii teoretizarilor din paginile romanului. Teza este exprimata explicit prin vocea unui personaj: "Faptul ca fuga este o constanta a istoriei nu o impiedica insa sa fie un semn de infrangere.

In pofida opiniei comune, ea aduce rareori salvarea care se asteapta de la ea. Mult mai adesea, si intr-un sens mult mai profund, ca este o ars moriendi, o arta a parasirii vietii. Si in cazurile radicale, ca imbraca intr-adevar forma sinuciderii.

In acest sens, si numai in acest sens, ea este si o eliberare."

Cartea reia o suma de traditii de sorginte interbelica: a relativizarii viziunii epice prin tehnici ale fluxului constiintei, a personajului intelectual (un antierou prin excelenta, supus formelor tranzitorii ale lumii si devenit prin aceasta un cumul de reactii, consemnate narativ) si a discutiilor de idei. Romanul imbina astfel o cale regala a prozei, subiectivista, de nuanta existentialista uneori, cu o formula suprarealista, onirica, pregnant simbolica (desco-peribila in finalul cartii si ivita acolo din necesitati de deschidere a textului catre ilimitatul interpretarii, in maniera Eco).

In egala masura, tehnica narativa, venita din modernismul tarziu si curtata extrem in postmodernitatea epica, este cea a "palimpsestului la vedere", a impletirii unor discursuri paralele (aici, in numar de trei) care se nasc si se conditioneaza reciproc, unul dintre ele, in chip cu totul textualist, fiind cel al autorului (autoarei!) insusi, ce face, in paralei cu derularea romanului, jurnalul sau (al cartii, adica), ingloband intr-unui si acelasi corpus ceea ce, la un Liviu Rebreanu de pilda, reprezenta doua "planete" textuale radical diferite. Acest .jurnal" ofera chiar o schema, flagrant structuralista, a celor trei fluxuri discursive ce constituie substanta epica a cartii. Astfel, primul dintre ele este discursul interior al personajului central, scris la persoana intai, extrem subiectivizat.

Cel de-al doilea este discursul "exterior", auctorial, obiectivat si elaborat la persoana a treia si la timpul imperfect, reprezentand "cel mai literar" (dupa cum declara insasi autoarea) dintre cele trei fluxuri. Lui i se adauga din cand in cand, ca accesorii la firul rosu al subiectului, fragmente de discurs delator, cumva in maniera' Orgoliilor lui Buzura.

In sfarsit, a treia falie textuala e reprezentata prin confesiunea, redactata din nou la persoana intai, a unui narator-autor ce umple cu realitate nedisimulata si antifictionala lumea romanului.

Trama ocupa un loc secundar, in favoarea desfasurarii situatiilor psihologice. Astfel, scena de deschidere a romanului introduce personajul central al cartii, Alexandru Serban, un scriitor de succes intr-un regim totalitar romanesc, asupra caruia aparatul represiv nu intarzie sa-si declanseze presiunile, intr-o desfasurare halucinanta prin nuantele sale kafkicne, petrecerea privata din locuinta scriitorului este invadata de trei personaje care instituie un regim al terorii si arbitrarului asupra grupului de intelectuali, smulsi brutal dintr-o serie de discutii purtate tocmai asupra conceptelor de libertate, etica istorica si dialectica a culturii. Scena prilejuieste o prima intalnire cu (si descriere a) formelor fugii, incepand cu modelul lasitatii, ca fuga in sine, presupus metafizica, si pana la fuga de facto, fizica, prin care Serban se opune dezagregarii interioare pe care acceptarea sub orice forma a intruziunii ar produce-o in structura sa interna. Invitat, impreuna cu alti doi colegi, la o seric de conferinte intr-o institutie necunoscuta (o fosta manastire devenita stabiliment de "reeducare", dupa cum vor constata), personajul e retinut pentru o perioada indefinibila intr-o celula a spitalului, unde va experimenta noi forme ale retragerii din fata agresiunii. Perioada se constituie intr-o a doua etapa a initierii, in care, asaltat de discursurile alunecos mefistofelice ale doctorului Bentan si de avansurile subtile ale psiholoagei Sabina, sub controlul permanent (desi obscur, mereu banuit doar) al tovarasei Mardarc, sefa stabilimentului, Alexandru Serban isi pastreaza cu eforturi rationalitatea.



Episodul contine in sine scena si simbolul ce dau titlul cartii. Sertarul cu aplauze (de fapt, cu benzi inregistrate cu diferite tipuri de aplauze, intr-o sofisticata axiologie a actului respectiv) si pacientii institutiei, deveniti automate de produs aplauze la comanda, descriu in fond alegoria conformismului la teroare si a dezumanizarii extreme, in maniera orwelliana din . O alegorie rezolvata oniric prin tentativa de evadare a lui Scrban, care sfarseste prin a descoperi, in afara portilor spitalului, o maree de aplaudisti prin nimic deosebiti de cei dinauntru. Demolarea bisericii din perimetrul complexului devine astfel o efigie foarte transparenta a mutatiei ontologice din esenta acestei lumi "pe dos", ce inlocuieste verticalitatea metafizica, salvatoare, cu orizontalitatea conformista, iesind astfel din imperiul Adevarului etern si intrand in cel al istoriei mortificante. Al treilea loc de refugiu al personajului este bordeiul ascetic de la Plai, pe malul Dunarii, intr-un paradis arid, in vecinatatea unei uriase podgorii interzise. Alaturi de arheologul Tudor Tarnea, care administreaza, impreuna cu un grup de studenti, sapaturile din incinta unei vechi cetati bizantine de pe o insula dunareana, personajul pare a eluda realitatea, refugiindu-sc in contemplatii, discutii de idei, calatorii fantasmice in istorie si, mai presus de toate, scrierea propriei carti. Aceasta pare a capata valoarea unui codex aureus consolator, dar si proteguitor in egala masura, o ratiune de a fi, un model compensator al universului brutal din afara fiintei.

Iluzoriul paradis se destrama insa prin intruziunea totalitara a acelorasi trei personaje malefice din incipitul romanului, care desfiinteaza normele fragile ale edificiului gracil de liniste si ard paginile manuscrisului, sub ochii increduli ai scriitorului. Cartea inchide universul scufundandu-l suprarealist sub diluviul murdar al unei Dunari mitice revarsate, pasaj care topeste intr-un oniric vortex comun si cele trei falii discursive, si in care autoarea isi intalneste personajul, coborand amandoi, damnati, sub ape. Unul dintre capitolele cartii (al douazecilea), cel mai scurt, reprezentat prin doua catrene, poate functiona ca si motto generic, pe care romanul il urmeaza cu fidelitate. Caci, parc a crede autoarea, intr-un univers totalitar, concentra-tionar "Orice zbor e o fuga, / orice fuga o-nfrangere." Roman al fugii, asadar, Sertarul cu aplauze aduce aminte lectorului despre capcanele tragice ale istoriei, dar si despre formele fluide ale umanului confruntat cu sine insusi intr-o periculoasa cursa, pe muchie, a descoperirii propriilor esecuri.












Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu











Scriitori romani