SERTARUL CU APLAUZE - Roman de Ana Blandiana. Apare in 1992, la Editura Tincrama. Este in chip evident unul dintre textele facand parte din celebra si mult asteptata "literatura de sertar" ce urma sa iasa la lumina in primii ani de la inceputul deceniului noua ai secolului trecut si care, aproape exclusiv insurgenta politic, in detrimentul lileraritatii, dezamagea prin calitatea incerta si pur resentimentara a scriiturii.
Romanul Anei Blandiana scapa insa, in chip fericit, unei astfel de zone vulgare. Conform notitei auctoriale din finalul textului. Sertarul, cu aplauze este scris la Comana, intre 1983 si 1989, in afara de ultimul capitol, redactai in martie . liste evident faptul ca, datorita continutului ce debordeaza in evenimente si comentarii tinand de realitatea regimului opresiv comunist de pana in 1989, cartea ar fi avut sanse nule de aparitie in epoca scrierii ei, ba chiar si-ar fi periclitat, in chip incontestabil, autorul.
Sertarul cu aplauze c un roman al fugii. Ca idee obsesiva ce marcheaza imaginarul cartii, fuga, vazuta ca si act de lasitate, ca si semn al invinsului, face obiectul majoritatii teoretizarilor din paginile romanului. Teza este exprimata explicit prin vocea unui personaj: "Faptul ca fuga este o constanta a istoriei nu o impiedica insa sa fie un semn de infrangere.
In pofida opiniei comune, ea aduce rareori salvarea care se asteapta de la ea. Mult mai adesea, si intr-un sens mult mai profund, ca este o ars moriendi, o arta a parasirii vietii. Si in cazurile radicale, ca imbraca intr-adevar forma sinuciderii.
In acest sens, si numai in acest sens, ea este si o eliberare."
Cartea reia o suma de traditii de sorginte interbelica: a relativizarii viziunii epice prin tehnici ale fluxului constiintei, a personajului intelectual (un antierou prin excelenta, supus formelor tranzitorii ale lumii si devenit prin aceasta un cumul de reactii, consemnate narativ) si a discutiilor de idei. Romanul imbina astfel o cale regala a prozei, subiectivista, de nuanta existentialista uneori, cu o formula suprarealista, onirica, pregnant simbolica (desco-peribila in finalul cartii si ivita acolo din necesitati de deschidere a textului catre ilimitatul interpretarii, in maniera Eco).
In egala masura, tehnica narativa, venita din modernismul tarziu si curtata extrem in postmodernitatea epica, este cea a "palimpsestului la vedere", a impletirii unor discursuri paralele (aici, in numar de trei) care se nasc si se conditioneaza reciproc, unul dintre ele, in chip cu totul textualist, fiind cel al autorului (autoarei!) insusi, ce face, in paralei cu derularea romanului, jurnalul sau (al cartii, adica), ingloband intr-unui si acelasi corpus ceea ce, la un Liviu Rebreanu de pilda, reprezenta doua "planete" textuale radical diferite. Acest .jurnal" ofera chiar o schema, flagrant structuralista, a celor trei fluxuri discursive ce constituie substanta epica a cartii. Astfel, primul dintre ele este discursul interior al personajului central, scris la persoana intai, extrem subiectivizat.
Cel de-al doilea este discursul "exterior", auctorial, obiectivat si elaborat la persoana a treia si la timpul imperfect, reprezentand "cel mai literar" (dupa cum declara insasi autoarea) dintre cele trei fluxuri. Lui i se adauga din cand in cand, ca accesorii la firul rosu al subiectului, fragmente de discurs delator, cumva in maniera' Orgoliilor lui Buzura.
In sfarsit, a treia falie textuala e reprezentata prin confesiunea, redactata din nou la persoana intai, a unui narator-autor ce umple cu realitate nedisimulata si antifictionala lumea romanului.
Trama ocupa un loc secundar, in favoarea desfasurarii situatiilor psihologice. Astfel, scena de deschidere a romanului introduce personajul central al cartii, Alexandru Serban, un scriitor de succes intr-un regim totalitar romanesc, asupra caruia aparatul represiv nu intarzie sa-si declanseze presiunile, intr-o desfasurare halucinanta prin nuantele sale kafkicne, petrecerea privata din locuinta scriitorului este invadata de trei personaje care instituie un regim al terorii si arbitrarului asupra grupului de intelectuali, smulsi brutal dintr-o serie de discutii purtate tocmai asupra conceptelor de libertate, etica istorica si dialectica a culturii. Scena prilejuieste o prima intalnire cu (si descriere a) formelor fugii, incepand cu modelul lasitatii, ca fuga in sine, presupus metafizica, si pana la fuga de facto, fizica, prin care Serban se opune dezagregarii interioare pe care acceptarea sub orice forma a intruziunii ar produce-o in structura sa interna. Invitat, impreuna cu alti doi colegi, la o seric de conferinte intr-o institutie necunoscuta (o fosta manastire devenita stabiliment de "reeducare", dupa cum vor constata), personajul e retinut pentru o perioada indefinibila intr-o celula a spitalului, unde va experimenta noi forme ale retragerii din fata agresiunii. Perioada se constituie intr-o a doua etapa a initierii, in care, asaltat de discursurile alunecos mefistofelice ale doctorului Bentan si de avansurile subtile ale psiholoagei Sabina, sub controlul permanent (desi obscur, mereu banuit doar) al tovarasei Mardarc, sefa stabilimentului, Alexandru Serban isi pastreaza cu eforturi rationalitatea.