SEMNE CERESTI - - Volum de rondeluri de Leonid Dimov, aparut in 1970 la Editura Cartea Romaneasca din Bucuresti. Cuprinde 40 de poezii, dintre care ultima.
Rondelul rondelurilor,, sintetizeaza oarecum viziunea poetului, oferind o "ars poetica" definitorie pentru scrisul sau: rondelul, ca fomia fixa, exploatand valorile muzicale ale cuvintelor si versurilor, apare ca un mic teritoriu perfect rotunjii - "din ronde litere, din cantilene" -autonom si gratuit, crescand si amilandu-se ca in virtutea unui automatism al asocierilor verbale si armoniilor sonore, consumat de propria ardere interioara. La o privire atenta, se poate observa ca acest text final incoroneaza, cumva, un ansamblu in care cifrele pol avea si ele o anumita valoare simbolica, sugerand aceeasi sfericitate si perfectiune precum si regimul autotelic al poemului: Rondelul rondelurilor e situat in volum dupa celelalte 39 de poezii 3x13-, continand, adica, multiplul de trei al unor numere in care treimea sacra si unitatea suprema a lumii isi gasesc ecuatia simbolica ascunsa.
Titlul cartii sugereaza deja o anumita ordine superioara, ea si astrala, a lumii de cuvinte construite de poet. Cele cate doua catrene cu rime incrucisate, carora li se adauga o strofa de cinei versuri, ce reia, in formula a-b-a-b-a, rimele din primele doua sunt, simbolic vorbind, tot atatea mici constelatii luminoase, reverberand, in fixitatea lor zodiacala, lumini dintr-o lume a inaltului spiritual.
Constrangerea formala - exersata ceva mai inainte si intr-un volum de sonete, Pe malul Styxului (1968) - c aplicata insa si aici unui discurs ce antreneaza un flux verbal foarte liber in fond, caci articulat in voia unui anumit automatism ee aminteste de cel suprarealist, al "dicteului automat". "Onirismul" profesat doctrinar de Leonid Dimov pretinde insa ca-si construieste lucid fantasmele, iar aceasta luciditate o putem identifica oarecum la nivelul "artei combinatorii" a fiecarui text, atent supravegheat ca selectie lexicala - adesea pretioasa, iubitoare de raritati si artificii - si ca resurse de armonizare melodica. Altminteri, imaginile au o mare fluenta, asociindu-se in flux continuu, pentru a propune viziuni fulgurante, de atmosfera onirica. Visul si reveria suni prezente peste lot ca lailmotivc, alaturi de somnul in care sunt surprinse frecvent fapturi fantasmatice pure, aparand si disparand ca niste himere fragile in zarea privirii mirate. Cate un "abur alb, departe" lumineaza o "strada neagra fara fund",
"inrourat, din hangare
Aduc cisternele, la rand,
Zgomote dulci din departare",
"o aratare
Iubita greu in intuneric vag",
"in toamna invelita-n fum
Usoare sfinte se-nfiripa",
"Popicele-au cazut, alcatuind
Din clinchete si ras o melodie,
Iar jucatorul, cand am vrut sa-l prind,
Ca la un semn pierise"
Spre insusi pomul biblic al cunostintei, eul liric se vede plutind ca in vis, apoi instalat spre reverie si somn. dispus mai curand sa guste "adevarul" interzis in afara oricarei drame, in paradisul artificial sugerat de cupa de absint si in "alintul" contemplatiei visatoare, ca in Rondelul marului oprit:
"Nici n-am stiut cum am plutit
Tinand o cupa de absint
In varful marului oprit
Si-am adormit in calm alint
De aripi albe, de nu mint,
Odata, cand m-am oglindit". |
De desfasurarea onirica a imaginilor tine si recurenta motivului liric al "convoiului", "panoramei", "sirului", "procesiunilor" de fapturi ivite fortuit ca din alte vremuri ("O, sfintele cu mersul lor lunatic",
"Apoi au navalii arhiducese
Mezine, si-au deschis abecedar
Cu litere in limbi neintelese",
"Vezi, demoni verzi s-au inaltat
Deasupra turlelor patrate",
,Aud cantand Ia clavecine
Mari ingerese-n catifea",
"Caci le e somn si vin incoace
Tot alte sfinte din convoi"
Redundantei la care obliga insasi formula rondelului, poetul ii confera o anumita strictete, amintind pe alocuri de disciplina sintactica barbiana. Ca si poetul Jocului secund, el se vede "iesit din timp", propunand o lume de oglindiri si umbre luminoase, suficienta siesi, euforica pana la satietate
"Purpur pus in cupe de baga
S-a revarsa! pe jos de fericire",
"Vorbil-am ieri c-un palid om ucis
S-a plans dc-o argintie fericire
Ascunsa chiar de dansul intr-un vis
Acolo, dedesubt, printre nadire".
Imaginarul dimovian este al unui estet ce-si selecteaza foarte exigent vocabulele, accentul cazand pe, latura formala, pe substanta sonora a cuvintelor, cu efecte, Ia nivelul plasticii, decorative. Nelinistea il viziteaza rar pe poetul Semnelor ceresti, care ramane estet si in sugestia spaimei: un "iris orb cu negre vine crescand de sus pana-n podea", promitand o stare de cosmar, nu face decat sa eclipseze "sublimele gradine din inima", dar face loc "marilor ingerese-n catifea" care canta la clavecine Altadata (v. Rondelul ochiului de geam), prezenta obsedanta a ochiului de geam pe care "locuitorii il omil / Dar el ramane si insista", c mai degraba un semn al miracolului persistent in "urbea egoista" si in "lumea de granit" insensibila la mister Sugestiva e si prezenta temei jocului -v. Rondelul jocului etern - ce apropie inca o data poezia lui Leonid Dimov de Jocul secund" al lui Ion Barbu, care face concurenta "Edenului", cu deosebirea, importanta totusi, ca discipolul introduce o nota de scepticism ce pune sub semnul intrebarii durabilitatea jocului propriu, intrat in concurenta cu cel divin si "pedepsit" ca atare:
"Un singur bobarnac patern
Si-ntreaga ceata androgina
S-a stins, caci, fara albumen
si fara gratie divina,
Am instalat un joc etern".
Aliajul de incredere incantat-euforica in propria "instalatie" si constiinta a efemeritatii ei isi gaseste insa expresia suprema in amintitul Rondel al rondelurilor, care incheie volumul.
"Marele delir in rond, alene", ce defineste chiar statutul speciei poetice adoptate, cu perpetua intoarcere spre sine a poemului ca spre o lume deplin rotunjita si desavarsita, intr-un nou "act pur de narcisism", traseaza o cuprindere circular-sferica, cu legi proprii, o forma pura, etern visatoare de sine: "Din ronde litere, din cantilene / De rune, lin, s-a slefuit verdict". Dar acest act narcisiac, de autocontemplare, nu poate sfarsi decat tot prin proprie decizie, ca orice perfectiune ce nu mai poale fi depasita, incat ca sa folosim o formula mai veche a lui Geo Bogza - "poezia moare de prea-poezie".
Caci "verdictul" e al autodistrugerii, dictate de chiar energia verbului care construise universul ideal:
"Rotundul gol sa piara in gheene,
Blagoslovit de sfantul Bcncdict
In marele delir, in rond, alene".
Or, zisul sfant e tocmai numele instantei discursive ce asigura deopotriva splendoarea formei si moartea ei: Bene-dictus, bine rostitul si bine rostitorul
