Scriitor italian preocupat indeosebi de metamorfozarea aproape insesizabila a realului in fantastic,
Dino Buzzati s-a nascut la Belluno (Veneto, Italia) la 16 octombrie 1906, intr-un mediu de aleasa traditie morala si intelectuala, si a decedat in anul . Dupa studii clasice si licenta in drept, devine in 1928 ziarist al prestigiosului cotidian "Corriere della Serra".
Debuteaza in 1933 cu micro-romanul Bdrnabo, omul muntilor, scriere in care se anunta cateva din temele predilecte ale creatiei sale: asteptarea indelungata, resemnarea, irevocabila scurgere a timpului, elementul magic. Publica apoi, in 1935, povestirea Secretul Padurii Batrane, iar in 1940 ii apare romanul Desertul tatarilor, care-i va aduce consacrarea pe plan european.
Se vorbeste tot mai mult de filiatiile creatiei sale cu scrierile lui Poe si Kaflca. Opera sa mai include numeroase culegeri de nuvele, povestiri si piese de teatru. Prin deschiderea catre fantastic si realism magic, opera lui Buzzati este singulara intr-o epoca in care in literatura italiana domina realismul.
Prezentarea textului - Secretul Padurii Batrane de Dino BUZZATI
SEMNE CIUDATE |
Desi debuteaza intr-o maniera cat se poate de realista, Secretul Padurii Batrane este in fond o poveste despre magia universului. Personajele ei principale sunt colonelul Sebastiano Procolo, stabilit la Valle di Fondo in primavara Iui 1925, nepotul sau orfan de mama Benvenuto Procolo si "ii Bosco Vecchio", Padurea Batrana, poate cel mai frumos codru din lume, a carui varsta ajungea la sute de ani.
"Sebastiano Procolo era un om inalt si slab, cu doua mustati aratoase, albe, de o vigoare iesita din comun, incat se povesteste ca ar fi fost in stare sa sparga o nuca intre aratatorul si degetul mare al mainii stangi. () Cand el isi dadu demisia din armata soldatii sai rasuflara usurati, pentru ca greu se putea imagina un comandant mai rigid si mai meticulos." inca din ziua sosirii pe noile sale proprietati, colonelul Procolo este intampinat de semne ciudate, ce anunta intrarea in fantastic (batrana cotofana-paznic ce sta zi si noapte in copac, anuntand printr-un strigat de alarma venirea unui strain). O expeditie impreuna cu membrii Comisiei Silvice il lamureste pe Procolo despre originea veneratiei fata de codru. Padurea fusese sadita de banditul Giacomo, a carui intoarcere era asteptata:
"() putem fi siguri, nu va mai avea un ban si niciun soldat. Va fi urmarit de sute de oameni, toti inarmati cu pusti si bate. El va avea doar un mic iatagan si va fi flamand si obosit. Nu va avea dreptul sa-si gaseasca padurea lui neatinsa, sa se poata ascunde? Nu e tot a lui?
- Orice rabdare are o limita, izbucni atunci colonelul. Astea-s vorbe de nebun.
- Nu mi se pare ca am spus nimic absurd (). A atinge codrul acesta ar fi un lucru nedrept."
PADUREA BATRANA SI VANTUL MATTEO |
Iata cum apare dezvaluit secretul Padurii Batrane intr-o relatare a unui calator din secolul trecut: ,Dupa cum am observat, copacii aceia sunt locuinta duhurilor, care se gasesc si in paduri din alte regiuni. Locuitorii, carora le cerui informatii, pareau nestiutori. Cred ca in fiecare trunchi este un duh, care iese de acolo sub forma de animal sau om. Sunt fiinte simple si blande, incapabile sa faca rau omului. () Doar copiii, inca liberi de prejudecati, isi dadeau seama ca padurea era populata de spirite; si vorbeau deseori despre aceasta, desi aveau cunostinte foarte sumare. Cu trecerea anilor insa si ei isi schimbau parerea, lasan-du-se convinsi de catre parinti de nascociri prostestf. Pentru a-i proteja pe fratii sai de pericolul unor taieri nesabuite, Bernardi, un duh al unui copac, s-a intrupat in om, devenind membru al Comisiei Silvice. Alertat de hotararea lui Procolo de a incepe taierile in Padurea Batrana, Bernardi incearca sa-l cheme in ajutor pe vantul Matteo, odinioara puternicul vant al vaii, azi inchis intr-o caverna de duhurile padurii. Matteo promitea supunere absoluta oricui l-ar fi eliberat, iar colonelul, la fel de ambitios ca si vantul, ii deschise caverna.
Colonelul Sebastiano Procolo, protejat de vantul Matteo, incepu taierile in Padurea Batrana, dar facu repede un pact cu Bernardi, care-i spori avutia si dominatia. In schimbul incetarii taierilor, duhurile se angajau sa-i stranga lemne de pe tot cuprinsul padurii, colonelul devenind astfel stapanul lor. Dar nu putu deveni si cel care asista la sarbatorile lor.
Duhurile, vantul Matteo pareau sa se inveseleasca deodata la aparitia baietilor si a lui Benvenuto: ,Abia aparuse baiatul, continuand cantecul intrerupt, ca vantul Matteo isi revenise imediat si isi unise vocea cu cea a copilului. Cei doi cantau sincronizati de parca facusera multe repetitii impreuna. Recapatandu-si siguranta. Matteo scotea din padure sonoritati perfecte, cum facea cu douazeci de ani in urma. Varfurile brazilor se leganau de o parte si de alta, dupa ritmul canteculur. De la aceasta intamplare colonelul dori ca Benvenuto sa moara, sperand sa ramana el singur proprietar al intregii paduri. incercarii ratate a vantului Matteo de a-l omori pe baiat ii urma cea a colonelului.
La inceputul lui iulie 1925, Sebastiano Procolo il lua pe baiat in padure cu intentia de a-l lasa sa moara acolo. Ii poruncise lui Matteo sa nu se apropie de copil, iar lui Bernardi sa suspende strangerea lemnelor, ca duhurile sa stea inchise in copaci. Dar colonelul se pierdu la randul sau si isi pierdu si busola. Doar foarte greu, dupa multe rataciri si numai a doua zi reusi sa-l gaseasca pe Benvenuto. Soapte stranii l-au insotit tot drumul, voci care dezvaluiau intentia lui criminala. Au fost salvati tot de o cotofana, ruda cu cea ucisa de colonel in apropierea casei sale. Spionandu-l pe baiat, colonelul putu sa constate ca padurea revenea la viata cand copiii se jucau acolo si parea sa amuteasca atunci cand el isi facea simtita prezenta.
O alta intamplare era cat pe ce sa primejduiasca viata Padurii Batrane. Un carutas urias, necunoscut, aduse intr-o zi in padure o lada din care iesi un roi imens de fluturi. Curios, colonelul afla ca acei fluturi reprezentau inima lui blestemata. La aparatul de radio pe care si-l instala in noiembrie, Sebastiano Procolo nu putu sa auda decat un vaiet neincetat, asemanator fosnetului pe care-l face codrul cand bate vantul.
Primavara, din crapaturile trunchiurilor tasnira viermii. Niciun copac nu fu crutat de invazia omizilor. Cel care ii salva a fost vantul Matteo, care a adus un roi de insecte care au starpit omizile.
Pentru Benvenuto si colegii sai, trecerea de la copilarie la adolescenta e marcata de despartirea de codru, despartire simbolica, dar esentiala. Varsta adulta nu mai intelege glasul naturii:
"Toti fac la fel, asa cere viata voastra (). Si ceilalti veneau sa se joace la La Spacca. Si ceilalti fugeau noaptea pentru a veni la serbarile noastre, si ceilalti vorbeau cu duhurile si cantau impreuna cu vantul, si ceilalti petreceau aici, cu noi, zile fericite, nimic de zis. Apoi, intr-o zi, primavara s-au reintors, pentru a-si relua viata obisnuita. Dar ceva n-a mai fost ca inainte. Ca si cum codrul le-ar fi parut altfel. Sa ne-ntelegem, vedeau bine ca copacii erau tot la fel, cu aceeasi inaltime, cu aceleasi crengi, cu aceleasi umbre sau aproape. Si totusi nu ne mai puteam intelege. Noi eram acolo ca de obicei, in spatele trunchiurilor, si faceam semne de salut. Ei treceau pe aproape fara sa ne arunce macar o privire. Noi ii strigam pe nume. Niciunul nu se-ntorcea. Nu mai izbuteau sa ne vada, iata pricina; nu mai auzeau vocile noastre."
intr-o noapte, Procolo asista la procesul intentiilor lui criminale fata de Benvenuto, proces tinut de pasarile naturii. Dovedit vinovat, dezonorat, colonelul este parasit pana si de umbra lui.
Benvenuto se imbolnaveste grav. Singura salvare mai poate veni de la duhurile padurii, care ii cer insa colonelului sa le elibereze de sub stapanirea lui. Colonelul cedeaza pentru prima data in favoarea cuiva, iar umbra mandra se reintoarce.
In iarna, vantul Matteo face o gluma si ii spune lui Procolo ca Benvenuto a fost ingropat de o avalansa la schi. Colonelul se grabi si incepu sa sape sub viscol. Gerul ii intra in trup si nu mai fu capabil sa se miste. Dar nu recunoaste ca i se apropie sfarsitul nici fata de animalele padurii, nici fata de Matteo. Acesta ii spune: "Mi-e teama ca e prea tarziu. Mi-e teama ca s-a sfarsit. Nu ai putere, te vad Dar, colonele, de ce n-ai spus-o? De ce ai vrut sa te arati altfel? Marturiseste-o: da, eu eram istovit pentru totdeauna, eu nu mai eram bun decat sa tina zmeiele sus, dar si tu erai imbatranit, nici tu nu mai erai acelasi, inima ta simtea nevoia caldurii si n-ai vrut s-o spui niciodata. Ti-era rusine, colonele? Ti-era rusine ca esti om? Ca esti la fel ca toti ceilalti?"
Matteo il anunta acum pe Benvenuto ca Sebastiano Procolo a murit in padure incercand sa-l salveze de sub zapada si ca el va trebui sa moara pentru ca se legase pe viata cu colonelul. Disparitia lui Matteo poate fi pentru Benvenuto ultimul prilej de a intelege glasurile cosmosului. "De altfel asta este poate celebra noapte in care tu iti vei sfarsi copilaria. () Tu maine vei fi mult mai puternic, maine va incepe pentru tine o noua viata, dar nu vei mai pricepe multe lucruri: nu vei mai intelege graiul pasarilor, al copacilor si nici pe acela al pasarilor sau al fluviilor. Chiar daca eu as ramane, n-ai mai putea intelege niciun cuvant din ce spun. Ai auzi glasul meu, dar ti-ar parea un fosnet fara sens, ai rade chiar de lucrurile astea. Nu, poate e mai bine asa, sa ne despartim la momentul potrivit."
Moartea colonelului Sebastiano Procolo marcheaza intr-adevar granita dintre doua lumi, cea a copilariei si cea a adultilor. Semnificativ pentru atmosfera magica creata, ea se insoteste cu moartea vantului Matteo si cu cea a vechiului an. Lumea magica a copilariei este cea in acord cu cosmosul, copilul fiind cel mai aproape de natura si prin inocenta sa. El intelege limbajul vanturilor, al pasarilor, crede ca exista duhuri in copac. Lumea in care traieste copilul este o lume insufletita, plina de voiosie si de speranta. Este, intr-un anumit sens, o lume vesnica, duhurile copacilor stand marturie acestui lucru.
BIBLIOGRAFIE:
Buzzati, Dino - Barnabo, omul muntilor, traducere de Anca D. Giurescu, postfata de Florin Chiritescu, E.P.L., Bucuresti, 1968; Munteanu, Romul -"Prefata" la Desertul Tatarilor, traducere de Niculina Bengus, Ed. Minerva, Bucuresti, 1972.
