SECRETUL DOCTORULUI HONIGBERGER Doua ample nuvele fantastice publicate in 1940 la Editura Soccc din Bucuresti.
In legatura cu geneza acestui reprezentativ volum, gasim in Memorii II (Editura Ilumanitas, 1991, p. 47) urmatoarea dezvaluire utila: "In acea iarna 1940 m-a ispitit - si am scris-o intr-un ritm vertiginos - o nuvela fantastica. Secretul Doctorului Honigberger.
Voiam sa utilizez anumite fapte reale (existenta istorica a lui Honigberger, experientele melc personale din Rishikcsh), camuflandu-le intr-o povestire fantastica, in asa fel incat numai un cititor avertizat ar fi putut distinge adevarul de fantezie. Nuvela a aparut in "Revista fundatiilor Regale", si directorul Editurii [.,.] mi-a sugerat sa mai compun una de acelasi gen, ca sa le publice in volum. Asa am scris Nopti la Serampore, unde camuflajul putea fi repede descoperit de oricine cunostea Bengalul; intr-adevar, in jurul Seramporului nu exista nici o padure".
E regretabila neincluderea nici uncia dintre nuvelele acestui volum din 1940 in programa liceala de literatura pentru clasele a Xll-lea (ca, de altfel, si in versiunea romaneasca a Antologiei nuvelei fantastice din 1970 a lui Roger Caillois, facuta, ce-i drept, in circumstanta secunda, cam prin usa din dos, fara stirea alcatuitorului) in favoarea rasfatatei alegorii filosofice La tiganci. Fara a minimaliza virtuozitatea polifonica bogata in sugestii metaforice a emancipatei compuneri, va trebui totusi sa admitem ca resursele prozatorului pe taramul adevaratei epici fantastice sunt mult mai convingator ilustrate de cele doua creatii de tinerete, elaborate pe vremea cand scriitorul-filosof nu facea atata caz de deviza "camuflarii" si "irccognoscibilitatii miracolului". In locul suprapunerii ori confuziei deliberate a planurilor verosimil si suprafiresc, intalnim aici o constructie narativa specifica modalitatii clasice a genului, in care eflorescenta tramei cxtranaturale creste pe trunchiul robust al realitatii inteligibile, chiar daca preponderent initiatica. In speta, substanta acesteia din urma este oferita de reperele unor traditii ezoterice hinduse: yoga, in primul caz, tantra, in cel de al doilea. Mai consistenta e dimensiunea aceasta initiatico-doctrinara in Secretul Doctorului Honigberger, al carei talc decodifica "disparitia" yoginului Zcriendi, datorata aulo-proiectiei sale in miticul tinut din nordul Indiei numit Shambala.
Desigur, treptele descumpanitoarei experiente vizeaza ele insesi supranaturalul devreme ce "pranayamaV (ritmarea respiratiei) si continuitatea constiintei (somnul rasfrant peste starea "treaz in somn") continua cu unificarea constiintei (al carei ultim termen e postura catalcptica), cu iesirea din timp (verificabila prin aceea, se pretinde, ca experimentatorului cazut in transa nu-i creste barba zile in sir) si cu samyama, constand in capacitatea yoginului de a se face nevazut, dematerializandu-se o data cu dobandirea unei "constiinte impersonale". Totusi, aventura aceasta metafizica, in pofida spectaculosului buimacitor al trairilor, comporta coerenta unui program bizuit pe o succesiune de "tehnici preliminarii", "principii metafizice si retele yogine" infatisate nu fara o anumita acribie didactica (este invocat in repetate randuri Patanjali, dar si cartea lui E. despre yoga) si menite sa jaloneze descinderea mistica in "taramul miraculos"' al Shambalei, "tara inaccesibila geograficeste". De aceea, spre a inlatura impresia de "plan de munca" dus in chip lucrativ la indeplinire (amintind de suprafirescul "instrumental"), nuvelistul implementeaza naratiunii niste suplimentare arcane si semne de intrebare incitante. Cele mai semnificative par sa se afilieze tentativei de a invalui intregul demers intr-o retea de interdictii tabuistice. Mai intai, bunaoara, jurnalul lui Zerlendi, traitorul nemaipomenitei experiente (reprodus in tandem cu o alta relatare de persoana intai, cea a autorului) este transcris, ni se spune, cu caractere sanscrite si inclus, spre a i se pierde si mai mult urma de catre profani, in continuarea unor fragmente din Upanishade si a frazei liminare din Evanghelia de Pasti a lui loan. insa, mult mai socante devin, in maniera caracteristica a lui M. E., surprizele puse in seama naratorului auctorial spre finalul istorisirii. Revenit dupa trei zile spre a inapoia jurnalul doamnei Zerlendi (colaborarea cu aceasta fiind plasata intre toamna lui 1934 si mijlocul lui 1935, in vreme ce performantele evocate de doctorul Zerlendi se intinsesera dc-a lungul a doi ani si opt luni, intre 10 ianuarie 1908 si 10 septembrie 1910), autorul nu o mai gaseste pe fosta-i amfitrioana, despre care jupaneasa pretinde succesiv ba ca este bolnava, ba ca plecase la tara. Stupoarea creste iruptiv peste cateva luni cand, primit fiind de Smaranda, fiica doamnei, nu mai este recunoscut de catre nici una dintre cucoane si i se spune ca vasta biblioteca cercetata de curand ar fi fost risipita demult, sub ocupatia germana din timpul razboiului (prefacere constatata aievea de catre musafir de indata ce paseste in stiuta incapere careia i-a fost atribuita o alta destinatie), ba chiar si ca jupaneasa intalnita si mai recent ar fi murit hat cu 15 ani in urma. Iar, pentru ca tacamul disparitiilor deconcertante (si simetrice in raport cu cea de capetenie, a lui Zerlendi) sa fie complet, copilul Hans (pare-se, fiul Smarandei si al unui antecesor german al naratorului), reintalnit in curtea casei boieresti de pe strada S aflata in curs de demolare, nu mai raspundea nici el la numele cunoscut, ci la acela de Stefan. Pe de alta parte, in avanscena povestirii, o alta suita de decese simptomatice anunta asijderi analogic si parca premonitoriu, rasfrangerile metafizice ale traiectului epic. Evenimentele cu pricina sunt in numar de patru; doctorul sas Honigberger se prapadeste indata dupa ultima lui intoarcere din India. De asemeni, in urma unei alte descinderi in aceeasi tara, dar si a contactarii doamnei Zerlendi, a murit si romanciera Bucura Dumbrava. Urmeaza la rand decesul celor doi predecesori ai autorului intru explorarea manuscriselor lui Zerlendi: ofiterul german Hans (rapus intr-un accident de vanatoare) si prefectul, fratele doamnei Zerlendi, dupa ce adusese, in aceleasi scopuri exploratorii, un francez. Complementara in egala masura fata de intelesul ocult al tramei epice este trasatura dominanta a fizionomiei si comportamentului personajelor feminine. Mai cu seama, alura gotica a doamnei Zerlendi, exteriorizand parca o misterioasa familiarizare cu lumea de dincolo, merita amintita: "Nu imbatranea ca toata lumea aceasta doamna. Sau, poate, imbatranea asemenea femeilor din alte veacuri; intelegand, intr-un chip tainic, ca prin moarte se va apropia de marea iluminare a tuturor intelesurilor".
Aceleiasi stranii invoieli cu transcendentul, in speta cu banuitul consemn tabuistic al tacerii lasat mostenire de catre sotul sau, pare a-i apartine si refuzul ei (ca si al fiicei sale) de a-l recunoaste pe narator, colaboratorul solicitat inainte. Sugestia receptarii unei indrumari extra-firesti este destul de pregnanta, desi sugerata intr-o ambigua formulare interogativa: "imi dadeam seama ca, din motive necunoscute mie, nici una din ele nu voia sa ma recunoasca. Sa fi actionat astfel in urma unei influente nevazute, venite de dincolo ?". Concluzionand, trebuie sa admitem ca, desi povestirii nu-i lipsesc cateva epatante strafulgerari fantastice, temeiul substantei sale aminteste mai mult de modalitatea cultivata in veacul al XVlII-lea de Ann Radcliffe, _proprie, altfel spus, unui gotic de atmosfera. Ln schimb, in cealalta nuvela, localizata pe de-a-ntregul pe meleagurile rodnice in izvodiri mitico-magice ale Indiei, factorul epic suprareal comporta o mai spectaculoasa anvergura. Mai intai, se cuvine sa observam ca reintalnim si aici tripla stratificare tipologica, in functie de gradul de initiere a personajelor. Treapta de sus, a "prelatilor", hierofantilor si inteleptilor disciplinei ezoterice, personificati anterior de legendarul "aventurier" sas Honigberger, este reprezentata aici de aparitia in sectiunea terminala, asadar opusa din unghi compozitional, a medicului-ascct Swami Shivananda (nume real, inregistrat in Memorii). Rolul protagonistului Zerlendi, prin urmare, al "preotului" oficiant al ritualului ezoteric, este preluat de catre enigmaticul "uneltitor" al "pataniei" extranaturale Surcn Bose, practicant laumaturgic al doctrinei Tantra.
In sfarsit, experimentatorul se identifica iarasi cu acelasi indianist auctorial, exponentul unei alte (si aici singure) persoane intai, caruia i se alatura, sporindu-i credibilitatea, alti doi martori de aceeasi conditie, anume autoritarul olandez Van Manen si evlaviosul rus Bogdanof (persoane amintite asijderea in Memorii).
Nu Iara un rost arhitectonic, nuvelistul isi incepe naratiunea cu evocarea in tonuri lirice a "magiei noptilor Calcuttei", cu ale sale mini "melancolice" infiorate de "o viata noua. mai dulce si mai muzicala a ierburilor, a serpilor si licuricilor". Pe scena aceasta insufletita de un irepresibil vitalism biologic va prinde contur labirintul (laitmotiv al operei lui M. E.) unde urmeaza sa so produca o alta abordare a suprarealului. Cu acelasi simt al prcparativelor aferente dozarii efectelor, autorul adauga cateva insidii de o si mai explicita finalitate fantastica: informatiile despre ritualurile initierii in tantra. desfasurate preferential in ambianta unui "peisaj cutremurator" cu destinatie funerara precum si viziunile aprins teologice ale lui Bogdanof. Pentru personajul acesta pravoslavnic de inspiratie dosioievskiana. revelatia acelor nopti "neinchipuit de frumoase" "e prea cumplita ca sa nu fie vinovata", omul neavand dreptul sa cunoasca asemenea "minune" decat in paradis, "pe pamant, orice frumusete de acest fel [fiind] 0 ispita diavoleasca" - o "lucrare a Diavolului" pe care, de altfel, el o vedea pretutindeni in hinduism. Iruptia fantastica intamplata in miezul tramei epice nu e deloc straina de coeficientul acesta de subiectivitate mai ridicat decat cel din Secretul, care-i permite naratorului, intr-un amestec de vraja si teama specific eliadesc, sa pregateasca marea surpriza metafizica cu ajutorul interferentelor afectivitatii. Pretextul narativ e oferit de vizita celor trei europeni la bungalovul unuia Budge, prietenul lui Van Manen, intamplata in lipsa amfitrionului (imprejurare menita sa le sporeasca descumpanirea). Ca in Copil schimbat de Pavel Dan, prima treapta a supranormalului o da schimbarea la fala a peisajului nocturn: "eram fiecare din noi infiorati si tulburati. Tacerea ajunse acum inspaimantatoare, si parca firea intreaga incremenise sub vraja lunii, si clatinarea unei ramure ne cutremura, atat de nefireasca ni se parea tresarirea si miscarea in aceasta fara de pomina oprire pe loc".
In ipostaza-i de autentic creator de proza fantastica, adoptata in volumul de fata, E. nu ramane insa la nivelul acestor transfigurari datorate unor vedenii (un adjuvant, o stare psihica propice receptarii supranaturalului), nici la acela, mult invocat ulterior, al "irecognoscibilitatii" si "camuflarii" miracolului, ci pune in lumina pricina adevaratei intruziuni (chiar daca prezentata mult mai laconic decat demersul yogin din textul precedent): c vorba de ciudata intalnire a celor trei, aflati in drum spre resedinta lui Budge, cu "aprigul" Suren Bose langa liziera padurii, stapanit parca de un fel de transa, caci nu da semne a-i recunoaste.
Aventura propriu-zisa se consuma noaptea, la intoarcerea de la Serampore, si coincide cu cele doua versiuni antinomice - clasica pricina a mult pomenitei "ezitari" profesate de Tz. Todorov - asupra realei sau pretinsei deplasari. Naratorul, in deplin acord cu colegii sai, relateaza istoria unei mari rataciri, inregistrate dupa plecarea masinii din bungalov. Ei constata nu numai ca masina nu mai ajunge in soseaua binecunoscuta, dar ca ei incep a strabate "nauci" un itinerar nebanuit, cu arbori din ce in ce mai grosi care-si inlantuie, alcatuind o jungla nepalrunsa si amenintatoare, ramurile deasupra lor. Perplexitatea se preface in groaza - dupa ce soferul, la ordinul lui Van Manen, face cale intoarsa - in clipa cand, de la mica distanta, aud cu totii un tipat infiorator de femeie cerand ajutor. Straduindu-sc sa-si infranga teama, europenii lasa in urma automobilul si incep a cerceta codrul. Faptul ca asternutul de frunze moarte nu tresare sub pasii lor, de parca ar li. calcat pe pasla, le da impresia ca visca/a (caracteristica suprapunere eliadesca a oniricului cu starea de veghe, masiv manevrata in Domnisoara Christina) sau ca au halucinatii.
In cele din urma, luandu-se dupa luminita unui felinar ce se afunda in desisul junglei, ajung in preajma vetrei de jaratec de langa o cladire "ciudata, _ inconjurata de un zid cenusiu de piatra".
Ii intampina mai intai un batran taciturn, ce rosteste cuvintele ca si cum s-ar fi desteptat dintr-un somn greu (iarasi, distinctivul amestec de somn si trezie) care-i conduce la stapanul sau, "o figura foarte palida, cu privirile intepenite", pe nume Nilamvara Dasa. De o relevanta sporita in ordine fantastica (adevarata atestare a miraculosului) se va dovedi un detaliu lingvistic: bastinasii nu vorbesc engleza, ci o bengaleza "stranie", "cu accent rural", intalnita "numai in carti" - in care grai Nilamvara le spune de trei ori musafirilor ca in curand odaile pentru odihna de noapte le vor fi pregatite, la intrebarea oaspetilor despre tipatul din padure multumindu-se sa-si acopere fata cu palmele si sa pronunte gemand numele de Lila. intrevederea se incheie dupa ce batranul servitor le arata in curte "o nasalie de ramuri" purtata de cativa oameni "imbracati ciudat, cu turbane" care poarta trupul ucisei sotii a lui Nilamvara. De acum inainte, relatarea se va preface intr-un fel de proces, intr-o dezbatere asupra ravasitoarei experiente traite. Regasind bungalovul lui Budge in locul cautatului automobil, si reusind sa se smulga din "strania oboseala" incercata, cei trei il bruftuluiesc (mai ales Van Manen) pe sofer pentru vina de a-i fi lasat de izbeliste noaptea in jungla. La randu-i, acesta sustine sus si tare ca nu i-a parasit catusi de putin, inainte de toate pentru simplul motiv ca nu a plecat nicaieri de acasa, asa cum o arata curatenia intacta a masinii (alta proba materiala pe parcursul autentificarii supranaturalului).
Invitat sa arbitreze disputa, Budge incepe a contesta exigenta prin imprejurimi a vreunui ins cu numele de Nilamvara Dasa, pentru ca, din clipa cand afla de intalnirea lor cu practicantul tantrei Suren Bose, sa devina deodata "preocupat". ii revine negustorului de iuta Chatlerji (prietenul lui Budge) menirea de a certifica marele miracol. Nilamvara Dasa - specifica el - exista aievea in locurile acelea, dar hat in urma cu vreo suta cincizeci de ani, cand sotia lui, Lila, a fost ucisa de un sef de banda musulman. Prin urmare, ratacirea lor intr-un spatiu nemaiintalnit (episod adjuvant clasic al genului) a insemnat de fapt o ratacire cu adevarat uluitoare intr-un alt timp, o participare retrogresiva la un eveniment de mult revolut.
In sfarsit, confor-mandu-se unei alte existente a acestei categorii literare, aceea a necesarei succesiuni gradate a surprizelor supranormale, traiectul final al nuvelei ii prilejuieste naratorului o noua revelatie metafizica, de asta data de substanta doctrinar-filosofica. Consultat asupra credibilitatii nemaipomenitei dislocari metafizice a timpului, ba chiar si a implicitei modificari a evenimentului de odinioara prin insertia lor in intamplare (alta pricina de "ezitare"), ascetul himalaian Swami Shivananda raspunde afirmativ la ambele interogatii. Memorabila e argumentatia sa, una idealist-subiectiva, analoga celei aflate la temelia Sarmanului Dionis de Eminescu. Pe scurt, teza sa coincide cu indraznetul motiv al irealitatii lumii.
Totul a fost posibil, pretinde el, fiindca "nici o intamplare din lumea noastra nu c reala []. Tot ce se petrece in cosmosul acesta e iluzoriu. Si moartea Lilei, si jalea sotului ei, si intalnirea dintre voi, oamenii vii, si umbrele lor, toate acestea sunt iluzorii. Iar intr-o lume de aparente [] oricine e stapan pe anumite forte, pe care voi le numiti oculte, poate face orice vrea. Evident, nici ci nu creeaza nimic real, ci numai un joc de aparente". Iar, pentru ca interlocutorul sau se arata neincrezator in veracitatea conceptiei, monahul - ci insusi, un redutabil manuitor al tantrei - purcede neintarziat la o noua demonstratie, incepatoare cu o alta metamorfoza buimacitoare a ambiantei. "Asta n-o mai pot indura, Swami! Trezeste-ma!" exclama indianistul, dezvaluindu-se iarasi profan fata de misterele "de dincolo de orice margine a intelegerii omenesti".
In cele din urma, omeneasca-i capitulare sugereaza ca, pana si pe taramul unui fantastic sprijinii de o armura doctrinar-filosofica, aventura trecerii frontierei dintre fizic si metafizic reprezinta mai mult decat un joc ori decat o oarecare contingenta cu fata "irecognoscibila" a emanatiilor de dincolo de fire.
