SCUTUL MINERVEI - Volum de poezii de Ion Pillat. Apare in 1933 si este rodul unor calatorii intreprinse de catre autor in Grecia, in 1927 si . Ca urmare a acestor voiaje (trei in total, ultimul efectuat in 1937), viziunea poetica a lui Ion Pillat se modifica substantial. Marturie stau cele sapte volume de versuri publicate intre 1928 si 1940, care constituie o a treia etapa, clasicizanta, mitologizanta a creatiei poetului.
Dialectica liricii pillatiene e in buna masura oglinda modelelor poetice ale vremii, dar si a unor decantari interioare ce restructureaza sistematic, succesiv, esenta si expresia trairii subiectului liric. De la debuturile parnasiene si simboliste din prima varsta a creatiei, topite in panteismul rustic (C. Livescu) din perioada traditionalist-ortodoxista si apoi in cel mitolo-gizant din perioada tarzie, clasicizanta, poezia lui Ion Pillat isi construieste mereu sensul apeland la repere dintr-o geografie spirituala (si deseori livresca) a universalii/or, intr-un registru major al tematicii si un cod inalt al perfectiunii formale.
Ciclul Scutul Minervei din 1933 este parle a acestui din urma topos, modelat in pasta unei esente lirice de tip horatian (V. Streinu), enuntand un discurs intors asupra propriilor imagini - constructe culturale evocand o patrie (poetica) pura, arcadica, inspre care personajul liric parcurge mereu o cale glorioasa a verbului.
Clasicizarea poeziei decurge la Ion Pillat din doua mobiluri fundamentale.
In registru ontologic, ea opune eternul mitic si universalul unei angoase (discreta, dar detectabila in confesiunea poetica) a curgerii inexorabile a limpului. De actiunea devoratoare a acestuia, poetul se protejeaza prin arta sa, care, "scut" al "zeitei prinsa-n zeaua luminii", ofera, pe urmele lui Rilke sau Valery, durata eterna, timpul psihologic privilegiat (Ovid S. Crohmalniceanu), in care necontenitul mobilism sufletesc isi afla un loc psihic sustras existentei materiale trecatoare. Obsesia armoniei, claritatii, seninatatii, rationalitatii, elevatiei, durabilitatii configureaza imaginarul volumului ce devine astfel o expresie a unui clasicism programatic (D. S. Dra-goi), cultivat cu vadita ostentatie.
Compus din optsprezece sonete, Scutul Minervei este insa si o arta formala.
In optiunea exclusiva pentru forma fixa a sonetului trebuie citita si obsesia purista a lui Pilla , pentru care lectia clasicismului este in egala masura aceea a formei severe.
Ca model de ordonare a lumii, cel putin a lumii textuale, corsetul formei fixe, al legii poetice, vine sa structureze coordonatele exterioare ale toposului pillatian, iar o atare perspectiva anunta coerenta universului poetic al ciclului, pentru care forma oglindeste esenta, tinzand asU'cl catre o structura de natura autotelica si clema. Conceptul unificator al sonetului-templu (C. Livescu) sustine peregrinarile subiectului liric intr-un spatiu care se inchide in sine, izolat in legea poeziei, in care ganditorul suflet, cugetul ordoneaza un peisaj sufletesc scapat de metamorfozele bruste ale clementelor, definitivat in sine, inundat de o senina pace apolinica, inteleptei zeitati subiectul ii dedica templul poetic. Ofranda nu e ingenua, caci personajul liric vizeaza in egala masura o devenire intru fiinta, iar mobilul ontologic al actului se comunica printr-o imagine-metafora, mitologizanta, a nasterii si invierii, argheziana intr-un prim moment ("Din vechile otravuri facut-am izbaviri, / Din turbure viata, armonioase arte"), apoi cvasieminesciana ("Dar sarcofagul poarta ingemanate roade: / in juru-i salta-n soare al zeilor alai, / Nauntru zace mortul cu viermele ce-l roade"), sfarsind printr-o arta poetica ce irumpe declarativ intr-un fluid roccocco de imagini clasicizante ("Doar tu, zeita clara ca flacara, imi dai / Puterea sa-mi tom chinul in marmura cereasca" Sonet IV). Figuratia neoclasica abunda, conferind poemului o atmosfera "narativa", de un patetism controlat cu acribie, in care invocatia divinitatii se conjuga cu recunoasterea atributelor sale, in glose creationisl-pantciste ce marturisesc credinta subiectului liric in ordinea universului asigurata de prezenta zeului, ca instanta supraordonata si garant al stabilitatii sistemului. Astfel, Neptun, Zefir, Boreu, Cibela, Cerea, Driada, Lar si, desigur, Mincrva configureaza un panteon cu a carui viziune doar el, poetul, poate fi privilegiat, prin puterea cantului. Viziunea sacra nu omite insa supunerea la legea divina, ci doar revelatia acesteia, ca o garantie a fericirii supreme intr-o ordine a cosmosului de la care fiinta deja se impartaseste
"Vegheaza zei, zeite pe orisice faptura
Suntem ca fire prinse in vasta tesatura
Nu pot sa lupt cu zeul, el da si el culege;
Eu ma supun, cuminte, la ne-ndurata lege."
- Sonet VI.
Ca si element structurant al imaginarului poetic, templul de pe colina se reclama de la imaginea unui axis mundi transferat dintr-un regim al realului verosimil in cel al poeticului, caci daca "se inclina / Coloana alba-n vremea ce-o surpa stand pe branci", iar slava zeitei "n-o tine granitul cel mai dur", imnul "din paisprezece versuri", impregnat de har si legile-ntelepte va sui "in vesnicul azur / O vraja de pilastri si de proportii drepte", dupa cum afirma exaltat sonetistul {Sonet VII). Elegiac uneori, contemplativ, parand a resimti arcadica liniste ca pe o povara atunci cand "fecundate doruri s-au linistit profunde" (Sonet VIII), Pilla descrie o calatorie imaginara, ca optiune ontologica, intr-o Hellada alta decat cea barbiana, dar in egala masura o ipoteza de real si o constructie, in care "De-a pururi in lumina senina urca zborul" si "Pe veci vad ochii mintii tiparele de-azur" (Sonet XII).
Starea de desavarsire a poeziei va fi la randul ei un mod de a depasi omenescul, tintuit in lantul greu al temporalitatii (C. Livescu), in atmosfera perfectiunii eterne, ce "n-arc-amurg, nici noapte si nu cunoaste zorii" (Sonet XIV). Structura adresativa a textului, inchipuind o invocatie retorica ce mimeaza dialogul cu eroii vechii Grecii, trimite de asemenea la ideea liniei pure (a cuvantului/versului), la care se adauga orfica imagine a lumii-cantare, in care "curat rasare ritmul din formele confuze" (Sonet XV). Forma ultima aproape blagiana, a "ritmului curat", e cuprinsa in imaginea intoarcerii in/spre sine a fiintei, dar si a poeziei, intru tacere ~ suprema cantare de dincolo de verb (caci "ce lauda mai sfanta sa nascoceasca struna?"), intr-un timp echinoxial, "cand trebuia tacut" in fata inaltei straluciri "ce-n lume nu incape" (Sonet XVIII), si care desemneaza tusa finala a tiparului imaginarului poetic pillatian, si anume ek-staza mistica a cantaretului etern.
