SCUTUL MINERVEI - Volum de poezii de Ion Pillat. Apare in 1933 si este rodul unor calatorii intreprinse de catre autor in Grecia, in 1927 si . Ca urmare a acestor voiaje (trei in total, ultimul efectuat in 1937), viziunea poetica a lui Ion Pillat se modifica substantial. Marturie stau cele sapte volume de versuri publicate intre 1928 si 1940, care constituie o a treia etapa, clasicizanta, mitologizanta a creatiei poetului.
Dialectica liricii pillatiene e in buna masura oglinda modelelor poetice ale vremii, dar si a unor decantari interioare ce restructureaza sistematic, succesiv, esenta si expresia trairii subiectului liric. De la debuturile parnasiene si simboliste din prima varsta a creatiei, topite in panteismul rustic (C. Livescu) din perioada traditionalist-ortodoxista si apoi in cel mitolo-gizant din perioada tarzie, clasicizanta, poezia lui Ion Pillat isi construieste mereu sensul apeland la repere dintr-o geografie spirituala (si deseori livresca) a universalii/or, intr-un registru major al tematicii si un cod inalt al perfectiunii formale.
Ciclul Scutul Minervei din 1933 este parle a acestui din urma topos, modelat in pasta unei esente lirice de tip horatian (V. Streinu), enuntand un discurs intors asupra propriilor imagini - constructe culturale evocand o patrie (poetica) pura, arcadica, inspre care personajul liric parcurge mereu o cale glorioasa a verbului.
Clasicizarea poeziei decurge la Ion Pillat din doua mobiluri fundamentale.
In registru ontologic, ea opune eternul mitic si universalul unei angoase (discreta, dar detectabila in confesiunea poetica) a curgerii inexorabile a limpului. De actiunea devoratoare a acestuia, poetul se protejeaza prin arta sa, care, "scut" al "zeitei prinsa-n zeaua luminii", ofera, pe urmele lui Rilke sau Valery, durata eterna, timpul psihologic privilegiat (Ovid S. Crohmalniceanu), in care necontenitul mobilism sufletesc isi afla un loc psihic sustras existentei materiale trecatoare. Obsesia armoniei, claritatii, seninatatii, rationalitatii, elevatiei, durabilitatii configureaza imaginarul volumului ce devine astfel o expresie a unui clasicism programatic (D. S. Dra-goi), cultivat cu vadita ostentatie.
Compus din optsprezece sonete, Scutul Minervei este insa si o arta formala.
In optiunea exclusiva pentru forma fixa a sonetului trebuie citita si obsesia purista a lui Pilla , pentru care lectia clasicismului este in egala masura aceea a formei severe.
Ca model de ordonare a lumii, cel putin a lumii textuale, corsetul formei fixe, al legii poetice, vine sa structureze coordonatele exterioare ale toposului pillatian, iar o atare perspectiva anunta coerenta universului poetic al ciclului, pentru care forma oglindeste esenta, tinzand asU'cl catre o structura de natura autotelica si clema. Conceptul unificator al sonetului-templu (C. Livescu) sustine peregrinarile subiectului liric intr-un spatiu care se inchide in sine, izolat in legea poeziei, in care ganditorul suflet, cugetul ordoneaza un peisaj sufletesc scapat de metamorfozele bruste ale clementelor, definitivat in sine, inundat de o senina pace apolinica, inteleptei zeitati subiectul ii dedica templul poetic. Ofranda nu e ingenua, caci personajul liric vizeaza in egala masura o devenire intru fiinta, iar mobilul ontologic al actului se comunica printr-o imagine-metafora, mitologizanta, a nasterii si invierii, argheziana intr-un prim moment ("Din vechile otravuri facut-am izbaviri, / Din turbure viata, armonioase arte"), apoi cvasieminesciana ("Dar sarcofagul poarta ingemanate roade: / in juru-i salta-n soare al zeilor alai, / Nauntru zace mortul cu viermele ce-l roade"), sfarsind printr-o arta poetica ce irumpe declarativ intr-un fluid roccocco de imagini clasicizante ("Doar tu, zeita clara ca flacara, imi dai / Puterea sa-mi tom chinul in marmura cereasca" Sonet IV). Figuratia neoclasica abunda, conferind poemului o atmosfera "narativa", de un patetism controlat cu acribie, in care invocatia divinitatii se conjuga cu recunoasterea atributelor sale, in glose creationisl-pantciste ce marturisesc credinta subiectului liric in ordinea universului asigurata de prezenta zeului, ca instanta supraordonata si garant al stabilitatii sistemului. Astfel, Neptun, Zefir, Boreu, Cibela, Cerea, Driada, Lar si, desigur, Mincrva configureaza un panteon cu a carui viziune doar el, poetul, poate fi privilegiat, prin puterea cantului. Viziunea sacra nu omite insa supunerea la legea divina, ci doar revelatia acesteia, ca o garantie a fericirii supreme intr-o ordine a cosmosului de la care fiinta deja se impartaseste