Primele patru scrisori, gandite de poet ca o unitate, s-au publicat in "Convorbiri literare" intre februarie si septembrie 1881, fiind rodul a numerosi ani de elaborare, despre care vorbesc bogatele manuscrise. Ceea ce ar fi mai greu de probat cu certitudine e momentul germinativ al ideii ciclului. Ordinea poemelor in interiorul ciclului a fost initial alta: II, IV, III, I, V. Poetul le numerotase altfel. Maiorescu le-a publicat sub titlul Satire.
Scrisoarea I apare la 1 februarie . Titlul e o sugestie de la Horatiu (semnatarul Epistolelor), dupa cum observa Calinescu.
In Caietele fiziografice scrise la Berlin, Eminescu era, in aceasta perioada, indemnat de microbul curiozitatii stiintifice. Studia legea conservarii energiei extinse asupra echilibrului si soartei sistemului solar si ipotezele stiintifice in cosmogonie ale lui Laplace, Humboldt si Clausius.
Daca punctul de plecare al Scrisorii I e totusi Imnul Creatiunii din Rig Veda (versificata de Eminescu), ideea caderii lumilor in haosul initial e de la Hugo.
Dar poetul citise si pe Kant (Istoria naturala si teoria cerului), la care aparitia si disparitia sistemelor solare reprezinta o etapa intr-un sir nesfarsit de asemenea repetitii. Epistemologia (teoria cunoasterii stiintifice) lui Kant ar putea fi sursa ideii subiectivitatii lumii - lumea nu exista decat in masura in care Cineva o poate cunoaste.
Metafora eminesciana a nasterii universului se concretizeaza in imagini de sursa indiana: samburele generator al nasterii Cosmului, ininteligibilitatea naturii divinitatii. Calatoria intersiderala a avut si ea cateva modele in poezia europeana.
Constructia poemului se sprijina pe o imagine centrala, aceea cuprinsa in secventa a patra. Secventele se succed intr-un echilibru formal exemplar: . ritualul de patrundere intr-un spatiu estetic, "paralel si autonom fata de cel real" (Ioana Em. Petrescu); . imaginea dascalului; . cosmogonia si tabloul apocaliptic; . meditatia asupra destinului uman si al dascalului; . momentul final, simetric celui initial.
Maiorescu a intitulat poemul Satira; e o incadrare reprezentativa in specia care s-a particularizat adesea la Eminescu in compozitii biplane. Asadar, poem cosmogonic si satira sociala cu elemente de elegie, dar si meditatie asupra destinului uman si cosmic - aceste incadrari asaza laolalta specii si teme.
Cele patru versiuni autonome ale poemului au fost precedate de multiple exercitii si ciorne, unele dinainte de 1874, intre ele aflandu-se manuscrise concepute pe ideea cosmogoniei.
Motivul indic al "suprematiei mortii" in prelucrare schopenhaueriana centreaza la Eminescu celelalte idei mito-poetice. Ambiguitatea de sens a conceptului e voalata, dar variantele satirei sunt lamuritoare: moartea ca fini-tudine si moartea adusa de un demon in lume poarta conotatii negative: ,JSa te stingi jar de sperante - sa vezi la nimic reduse I Toate lungile dorinte", »Caci e vis al nefiintii universul cel himeric".
Secventa initiala desfasoara un ritual. Sub semnul ochiului cosmic al lunii, meditatia dobandeste o perspectiva inalta si impersonala: "Luna tu, stapan-a marii, pe a lumii bolta luneci I Si gandirilor dand viata, suferintele intuneci; I Mii pustiuri scanteiaza sub lumina ta fecioara" Din aceasta perspectiva, realitatea lumii e un spectacol care, in ciuda diversitatii, ramane reglat de un singur sistem de legi: "Desi trepte osebite le-au iesit din urna sortii I Deopotriva-i stapaneste raza ta si geniul mortii"'.
In sfera umanului, prezenta dascalului este un accident bizar. Fiinta precara trupeste, el e stapanul prin gandire al lumii: "Uscativ asa cum este. garbovit si de nimic, I Universul fara margini e in degetul lui mic, I Caci sub frunte-i viitorul si trecutul se incheaga, I Noaptea-adanc-a veciniciei el in siruri o dezleaga; I Precum Atlas in vechime sprijinirea cerul pe umar I Asa el sprijina lumea si vecia intr-un numar". Tabloul cosmogonic, de inspiratie vedica, e pus sub semnul gandirii dascalului. Starea precosmica ramane ininteligibila: ,N-a fost lume priceputa si nici minte s-o priceapa'. Alcatuire incerta (prapastie? genune? noian de apa?), dar stabila sub eterna pace. precosmicul e potentiala ordine din momentul ivirii punctului in miscare, ce genereaza nasterea lumii, a soarelui, a stihiilor, a lunii. Haosul naste lumi atrase in fiinta "de un dor nemarginit'. Forta de sugestie a acestor imagini-vertij, inscrise in miscarea ce le-a iscat, conform unui cod misterios, se explica si prin acumularile amplificate, carora li se adapteaza un retorism rasunator. Toata aceasta mitologie "intemeiata pe conceptul de natura" (G. Calinescu) e gandita intr-o reprezentare metaforic-hiperbolica. Limitele timpului si spatiului se asaza in spatiul gandirii dascalului, ele depind de cunoasterea acestuia.
Aceasta metafora cosmologica ar fi gratuita insa, daca ea nu s-ar raporta la destinul omului. Lumii "mari" i se opune lumea "mica", a microscopicelor popoare" cu vanitatea lor de fiinte trecatoare si inconsistente: ,Musti de-o zi pe-o lume mica de se masura cu cotul, I In acea nemarginire ne-nvartim uitand cu totul I Cum ca lumea asta-ntreaga e o clipa suspendata, I Ca-nda-ratu-i si-nainte-i intuneric se arata". In "a veciniciei noapte pururea adanca'' existenta omului si a lumii sale dureaza cat "clipa" si "raza care tot mai tine inca". Fiinta limitata mentine, in cele din urma, insasi existenta universului: "Cum s-o stinge, totul piere, ca o umbra-n intuneric, I Caci e vis al nefiintii universul cel himeric"
Tot pe seama cugetarii dascalului e pusa si stingerea universala. Apo-calipsa e anticipata de gandirea dascalului vizionar cu "mii de veacuri inainte". Deci lumea exista in masura in care este gandita si atat cat o poate extinde gandul cugetatorului. Ampla metafora cosmologica isi gaseste corespondent acum in imaginile concrete ale fenomenelor ce se reintorc in nefiinta. "Universul cel himeric" redevine neant. Stingerea soarelui "trist si ros", inghetarea planetelor, iesirea lor din cercul atractiei universale, pieirea stelelor, intunericul si mai ales moartea timpului redevenit vecinicie inseamna reintrarea in "noaptea nefiintii".
Satira se hraneste din meditatie. Partea a doua a poemului asaza fata in fata destinul omului comun si pe cel al dascalului. Omenirea este identitatea aceluiasi unu, incat orice ierarhie ramane aparenta si vana. Fiinta egoista si desarta, omului zilnic ii e interzis adevarul propriei existente si a universului.
"Uriasul relativ", batranul dascal, centreaza la final toate ideile. Caci el este "constiinta universului inconstient", dar, om fiind, traieste drama limitelor sale si a limitelor impuse de nimicnicia omenirii. Tonul elegiac al acestei secvente si ironia amara adancesc sensurile. Nemurirea apare derizorie - posteritatea meschina si marunta in "elanurile" ei fara perspectiva nu poate aprecia adevarata profunzime a gandirii dascalului. Biografia insasi a dascalului va ramane istorie moarta, din ea omenirea va pastra doar "relele ce sunt I intr-un mod fatal legate de o mana de pamant; I Toate micile mizerii unui suflet chinuit" Ironia destituie ideea de noblete a omenirii; daca imaginea dascalului se va reflecta in gandirea vreunui pedant si va fi rezumata "in vro nota prizarita sub o pagina neroada", daca ,peste toate o lopata de tarana se depune", daca "vrun mititel" isi va lustrui propria imagine langa mormantul dascalului si, mai ales, daca tot ceea ce nu vor intelege urmasii pigmei vor acuza - arunci sentimentul zadarniciei ce razbate la final naste intrebarea: este acest poem unul al increderii in maretia umana?
Poetul isi asuma acest univers si atitudinea sa este, ca pretutindeni in opera sa, una tragica. Universul insusi este tragic: fie nascut din eroare -imperfect in perfectiunea lui, conform unei variante a poemului - el s-a ivit prin "dorinta", prin "apetitul" divin, atras de "un dor nemarginit'. Dar versul emblematic din finalul celei de a doua secvente e si mai concludent: universul e "vis al nefiintii", cu alte cuvinte "modul in care in-sinele divin se viseaza, proiectandu-se intr-o structura inteligibila ca intr-un altceva al sau", posibil "apetit divin de autocunoastere" (Ioana Em. Petrescu).
In genere, critica a interpretat poemul ca pe o expresie a pesimismului si fatalismului eminesciene. Interpretarea aceasta coboara ideea generala si pe poetul insusi (caci abandonul in fata gandului definitiv "asta este!" nu e sinonim cu asumarea si inseamna slabiciune, resemnare - or, Eminescu e unul dintre cei mai vigurosi poeti in revolta); dar lectura aceasta trebuie mentionata ca o etapa a receptarii creatiei de fata. Lumile, oamenii "mor spre a se naste", cum scrie poetul in Luceafarul, de unde necesitatea finitudinii ca stare potentiala a nasterii viitoare. Faptul ca poetul, revoltat, incrimineaza si deplange falsitatea, mizeria, micimea, ticalosia lumii umane nu ne face nici o clipa sa credem ca "a ingropat" in verdicte omenirea, de la care nu a mai asteptat nimic. Dimpotriva, reclamarea acestor imperfectiuni presupune credinta ca lumea este perfectibila. Eminescu e o constiinta activa, eroica, polemica, discursul sau despre o natiune in deriva nu profereaza ura sau dispretul fata de aceasta, dezgustul pricinuit de micimea fiintei nu anuleaza credinta in spirit, amaraciunea pricinuita de lipsa de patriotism a contemporanilor nu ne invita la altceva decat la restaurarea temeiurilor si valorilor in care el insusi a crezut ca nimeni altul!
In finalul poemului, revenirea la cadrul initial vegheat de luna romantica inchide rotund textul. intinderea infinita a marii si astrul magic inalta sensurile finale, deschizand perspectivele in sens ascendent, ca sansa a refacerii destinelor dincolo de ,jjuterea sortii", in aceasta ordine a lumii reglate, totusi, de "geniul mortii". Ca simboluri ale eternitatii, raza lunii si geniul mortii absorb semnificatiile poemului catre absolut. Desi supusa norocului, fiinta traieste, totusi, speranta dobandirii absolutului. Raportarea la Univers a destinului fiintei umane (si a geniului) e fundamentul unei meditatii mai ample: trecerea, cea mai dureroasa dintre limitele umanului, e absorbtia fiintei individuale spre neant. Dar situarea in atitudine contemplativa a fiintei neimpacate cu moartea dovedeste tocmai aspiratia spre absolut, spre redobandirea esentei paradisiace.
Scrisoarea I ocupa un loc primordial intre marile poeme eminesciene. Gravitatea problematicii pe care o propune si profunzimea ideilor transfigurate poetic fac din acest discurs o exceptionala meditatie asupra sensului / scopului lumii.
