SCRINUL NEGRU - Roman de G. Calinescu.
Doua secvente din capitole diferite au fost incluse, in ianuarie si martie 1956, in Cronica optimistului din "Contemporanul", iar opt capitole au aparut succesiv in "Viata romaneasca" din noiembrie si decembrie . Totusi, romanul a fost publicat abia in 1960, la F.SPLA.
In Biobibliografia intocmita de Ion Balu, sunt trecute la "Manuscrise", sub initialele C. P., patru referate, ultimul la editia a Ii-a, cuprinzand observatii si sugestii in vederea tiparirii.
In "Revista de istorie si teorie literara" din 1983 si din 1984, Pavel Tugui prezinta avatarurile manuscrisului si publica taieturile Operate, "cele mai multe, benefice" (C. Ungureanul, inca de la aparitie, romanul a starnit controverse aprinse, "Gazeta literara" initiind chiar o dezbatere pe marginea recentului volum. Marin Preda si Al. George i-au devenit adversari declarati, in vreme ce foarte numerosi comentatori, cu putine rezerve circumspect exprimate, au salutat aceasta scriere de exceptie in peisajul literar romanesc, dominat autoritar in acel moment de romane precum Desen 1/ (1948), Nicoara Potcoava (1952), Morometii (1955) si Groapa (1957).
In 1953 aparuse Bietul Joanide, intampinat si el cu aprecieri contradictorii, adeseori total opuse. Cercetari de ultima ora (S. Damian, indeosebi), nuantand mai vechi observatii, pun in lumina valoarea superlativa a acestor doua ultime romane ale celui care debutase, in aceasta specie, cu Cartea nuntii (1,933) si continuase cu Enigma Otiliei (1938).
In legatura cu geneza Scrinului negru, notam cateva etape din biografia operei: in "Contemporanul;" nr. 46 din 1960, raspunzand unor critici, G. Calinescu dezvaluie si principalul punct de plecare al scrierii, anume cumpararea, la talcioc, in 1954, a unei comode Ludovic XVI, in sertarele inchise ale careia a gasit "documente dintre cele mai paradoxale". In 1977, Cornelia Slcfanescu, ingrijitoarea unei noi editii a romanului, deschide primul volum cu publicarea unui manuscris calinescian, in care sunt reluate aceleasi circumstante. Volumul al doilea devine "Dosarul" Scrinului negru Documentatie materiala cu personaje imaginare, ampla organizare si prezentare a fondului eteroclit aflat in comoda si care a constituit unul din nucleele epice ale cartii, urmarind existenta Catyei Zanoaga. Dintre cei care au analizat pertinent selectia operata de autor si maniera de a transpune in fictiune ceea ce hazardul, benefic, ii pusese scriitorului la indemana, ii retinem pe N. Manolescu (1978), pe Ion Vlad (1983) si pe Ion Balu (1987).
Scrinul negru iata un titlu integrator, element de coeziune compozitionala intr-un spatiu imaginar amplu, dispersat pe multiple planuri, mozaicate social, imprevizibil dispuse cronologic, planuri care, nu arareori, se intersecteaza. Arhitectul loanide cumpara la talcioc, asemeni parintelui literar, o mobila dih alt veac.
In comoda va gasi, neasteptat, doua agcnde-jumal din epoci diferite, o vasta corespondenta cu varii expeditori, hartii oficiale, taieturi din presa, anunturi, chitante, inventare de bunuri. De aici, cu adausurile oportune ale unei amice foarte bine informate, doamna Valsamaki-Farfara, proaspatul proprietar reconstituie biografia Catyei Zanoaga-Ciocarlan-Gavrilcea, fosta posesoare a scrinului. Se contureaza astfel, treptat, dragostea aprinsa, adolescentina, dar nu lipsita de senzualitate navalnica, a fetei pentru Gigi Ciocarlan, casatoria lor dupa un preambul antemarilal, accesul cuplului la lumea diplomatica, mai ales din Argentina, viata mondena a celor doi acolo, cu cheltuieli fabuloase si imprudente, relatia tinerei femei cu bogatul bancher Oster, dar si cu aristocratul Max Hangerliu, nasterea fiului ei, urmare a trecatoarei legaturi cu "printul", sinuciderea lui Ciocarlan devenit insolvabil, revenirea in tara a proaspetei si aparent neconsolatei vaduve. Dcdicandu-se o vreme copilului, accepta apoi sa-l transfere bunicii de descendenta voievodala, care isi va alia in actiunea pedagogica intregul clan, pe care-l conduce autoritar. Urmeaza a doua casatorie a Catyei, cu maiorul Gavrilcea. Partenerul si mai ales evenimentele istorice si rasturnarile sociale de mai apoi determina modificarea eroinei. Din tanara de odinioara, cu multiple valente amoroase, admiratoare entuziasta a "lumii bune" in care si patrunde, iese din crisalida fara nimic surprinzator pentru cititor - o femeie cu aprig simt de proprietate. Apctiturilor snoabe le ia locul prozaica sete de agonisire, hranita opulent de "cadourile" trimise din Transnistria de Gavrilcea, participant la razboi nu numai ca militar de cariera, dar si ca profitor al lagarelor de exterminare din spatele frontului.
Cotitura politica din 1944 face din el un "reactionar", total neprofitabil pentru Caty, care divorteaza, impotrivindu-se abil marginalizarii, salvand tot mai greu ce putea salva din bunurile de altadata, nu-si poate salva insa propria viata. Bolnava de cancer, dupa tot mai grele suferinte, Caty moare. Cei care o intovarasesc pe uiumul drum vor contura o alta dimensiune a cartii, mai putin bogata in epic, dar excelenta ca galerie portretistica fara egal in literatura noastra, "Ramasite feudale", "mosieri" (scapatati), "nobili" si (asa-zisi) "aristocrati" - iata o sinonimie mai mult sau mai putin exacta, care numeste o alta directie a romanului.
In ce priveste filiatia, au fost facute apropieri si deosebiri de Matciu Caragialc, cu al sau asfintit al Crailor (Matei Calincscu). Eventual, profitand de relativa imprecizie a termenilor, am putea adauga Cronica de familie a lui Petru Dumitriu. Cu siguranta insa ne invecinam, pe unele coordonate, cu Revolufia [lui Dinu Nicodin], roman aparut in . George Călinescu ii recenzase elogios Lupii, iar daca n-a scris nimic despre ampla fresca a sfarsitului de secol al XVIII-lea francez, nu-i putea ramane straina admiratia pentru acest roman a lui Perpessicius si a foarte tanarului pe atunci I. Negoitescu. Tot astfel, binecunoscuta lui curiozitate intelectuala il va fi indemnat pe critic Ia lectura. Devenite o raritate dupa trecerea la fondurile secrete ale bibliotecilor publice, cu atat mai mult el, amatorul de insolit, va fi cautat cele doua volume. Simple supozitii, fireste, dar anumite corespondente se pot, totusi, deslusi. De pilda, Dinu Nicodin surprinde, aparent cu detasare, nicidecum in registru sarcastic, declinul aristocratiei franceze, dintr-o prelungita si tot mai amagitoare epoca de ^glorie, catre crepusculul postrevolutionar. incercarea de supravietuire, speranta intretinuta adeseori naiv intr-o restauratie salvatoare, fie si cu ajutorul celor din afara tarii, uneltirile esuate, cameleonismul de circumstanta, acceptarea numai aparent resemnata a prezentului, instrainarea, de nevoie, a unor obiecte de pret candva, cumparate pe mai nimic de proaspetii imbogatiti, in intregime lipsiti de orice simt estetic, practicarea unor profesii de rand sau refuzul "inregimentarii" umilitoare s. a. m. d. -sunt forme general valabile ale unui proces de disolutie. Conferindu-i o coloratura autohtona, C. fixeaza la noi acest amurg inainte si, mai ales, in primii ani de dupa abolirea monarhiei, dand contur inconfundabil mai ales batranei printese Hangerliu, sefa recunoscuta a clanului de "fosti", luptand - particularizant - pentru "rumanism" si "ortodoxie", pentru reinvierea vremurilor duse.
De altfel, interesul romancierului pentru Franta se manifesta mai evident in dramaturgia sa, unde Voltaire si Napoleon devin figuri-pretext ale inclinatiei ludice calinesciene. Mai semnificativa ne pare Ludovic al XlX-lea, piesa in care dihotomia atat de frecventa in toata proza scriitorului, intre trecut si prezent, vechi si nou, creeaza antiteze socante. Stau fata in fata Franta din preajma revolutiei, cu schitarea cauzelor care o vor declansa curand, si "realitatea" contemporana din Romania anului 1964, caruia autorul ii inalta osanale, in maniera declarativa binecunoscuta noua si din activitatea gazetarului, cantand cu nedisimulat entuziasm avantul creator al clasei muncitoare (vezi o aceeasi exaltare si in Scrinul negru). Tot ca la Dinu Nicodin dar nu vrem sa sugeram ca George Călinescu i-ar fi indatorat, se dezvaluie interesul lui viu pentru vestimentatie si moda, obiecte de interior si de arta erudit descrise, pentru gastronomic, cu liste de bucate rafinate, oferite in Bastilia prerevolu-tionara, resedinta luxoasa a celor care, inchisi discret de rege, sunt considerati cu ipocrizie "invitatii" sai. Ceea ce lapidar formulase Pompiliu Constantinescu despre Dinu Nicodin este valabil si pentru C: "darul de a portretiza acid". Satiriconul acestuia (N. Balota) se realizeaza plenar in descrierea lumii agonice a aristocratiei nationale, deloc inactive, dar autoiluzionandu-se fantasmagoric. Indiferent daca suntem sau nu de acord cu cei care au considerat inexistenta la noi o nobilime de sange (Dinu Nicodin insusi, Marin Preda, Al. George s. a.), romanul in discutie ne-o face credibila, oferindu-i creatorului ei si bucuria "spectacolului buf (S. Damian), a viziunii "lumii ca spectacol, esentialul satiriconului" (N. Balota). Doar aparent unitara, constituin-du-se intr-o casta greu accesibila intrusilor de alta extractie sociala, aristocratia se stratifica ea insasi, intr-una de traditie si de sange cu antecedente genealogice sonor declarate, desi uneori discutabile, exclusivista, vanitoasa, cultivand un ceremonial vetust si ridicol (Hanger-lioaica, Serica Baleanu, monseniorul Valentin de Baleanu) - si o alta, ajunsa aici prin aliante, avere acumulata sau functii inalte in vechiul regim (Costica Prejheanu, Maresalul Comescu, Zenaida Manu). Gaittany, duplicitar in esenta, penduleaza ipocrit si cat mai discret intre doua [urni, parand, din oportunism, a le concilia, incercand sa vizualizam structura romanului, se detaseaza unul dintre procedeele ordonatoare ale acestei carti stufoase: existenta unui personaj focalizator, amplu supravegheat, corelat unui grup cvasiomogen, dar, in fond, extrem de divers.
Asa se intampla cu Caty, care, prin aspiratii implinite si, in primul rand, prin rilip, fiul ei, revendicat si adoptat de bunica reprezentativa si maniaca, patrunde in universul - de ieri si de azi al aristocratiei.
Dupa ce, cu ajutorul Iui loanide si al scrinului sau, ne-am familiarizat cu destinul Catyei si, consecutiv, cu clanul venit la inmormantarea ei, arhitectul devine centrul altui sistem de referinte, al intelectualitatii bipolare si ca: cea veche (llagienus, Gulimarescu, Sufletel), adaptabila, gata de orice compromis, si cea noua (Comei, Leu, mos Vasile, Dragavei), contaminata de patosul constructiv al arhitectului, dar si trezindu-i acestuia admiratia nedisimulata. Din pacate, ei nu sunt credibili din unghi estetic, fiind mai mult personaje-idei demonstrative, "confundandu-se cu principiul pe care-l reprezinta." Ne consolam insa cu ceea ce Gorki spunea despre Tolstoi: "La urma urmelor, el este o intreaga orchestra, in care nu toate instrumentele canta in acord". Retinem insa ca, prin ultimele doua romane ale lui C, "patrunde pentru intaia oara in literatura noastra intelectualitatea romaneasca in ansamblu, ca o distincta categorie sociala" (E. Simion). De fapt, intre universul celor doua romane exista nu numai o continuitate - istorica si individuala -, dar si o polemica subterana: intelectualului orgolios, izolat in lumea spiritului creator, ispitit de monumentalitate, ignorand concretul social-istoric devastator al fascismului, platind eu viata celor doi copii ai sai aceasta inconstienta si unilateralitate, i se opune arhitectul maturizat prin suferinta, devenind parte a ,unui intreg, implicat activ in viata Cetatii. In ambele ipostaze, loanide a suscitai numeroase controverse.
Contestat nu arareori, acceptat cu unele rezerve, socotii exemplar pcntiu creatorul de geniu opiniile sunt si astazi impartite. Spirit liber de orice prejudecata si in gesticulatie.
In replicile nu de putine ori teatrale, in actiunile sale angajat politice sau in dezinvoltura cu care isi motiveaza filosofic multiplele iubiri - contrazice deci platitudinea, obisnuitul, banalul, atitudine pe care o deslusim si la cel care i-a dat viata. N. Manolescu a emis ipoteza identitatii naratorului cu loanide. E. Simion sublinia si el capacitatea remarcabila a autorului de a se "multiplica" in fictiunile sale umane, aliate la diferite varste: Ion Vlad observa in corespondenta lui C. cu Rosctti "una din ipotezele teoriei personajului literar identificarea scriitorului eu personajele sale, transpunerea autorului in ipostazele varii ale eroilor sai"; si referirile s-ar putea inmulti. Cine cunoaste marturiile celor ce i-ai fost aproape, cine citeste publicistica sa (a se vedea, de pilda, printre textele social-politice dintre 1944 si 1965, Carturarii, Intelectuali de tot felul unifi-va ori A fi tanar, discursul sau festiv, la sarbatorirea a 60 de ani) nu poate sa nu intrevada, in palimpsest, efigia suprapusa, cu usoare deplasari de contur, a celor doi. Scriere memorabila, chiar daca inegala, cuprinzand si secvente ce pot fi socotite azi demagogice si jenante, dar care, in momentul elaborarii cartii, coincideau cu conformismul multora. Scrinul negru demonstreaza virtuozitatea epica si tipologica a unui creator care, aici, recapituleaza multe dintre biruintele anterioare, sintetizand in acest roman bunuri castigate pana atunci nu numai in proza sa, dar in intreaga si atat de cuprinzatoarca sa opera.
