AUTORUL SI OPERA SA - Ion GHICA
|
Fiul banului Dimitrie Ghica si al Mariei Campineanu s-a nascut in Bucuresti la 12 august 1816 si a murit la mosia sa din Ghergani la 22 aprilie . Este cunoscut in literatura indeosebi prin scrisorile sale catre Vasile Alecsandri, incetatenind deci specia epistolei la noi. isi ia diploma de inginer la Paris si doreste modernizarea exploatarilor miniere din tara, este profesor la Academia Mihaileana din Iasi. Dupa Unirea din 1859 este presedinte al Consiliului de Ministri, ministru de Interne, membru si apoi presedinte al Academiei, director general al teatrelor, ministru al Romaniei la Londra. Convorbiri economice (1865-l875) sunt scrieri pe temeiuri stiintifice, dar cu propensiune catre literatura. Lucrarile literare capitale ale lui Ghica sunt Amintiri din pribegia dupa 1848 si mai ales Scrisori catre Vasile Alecsandri, ultima fiind rezultatul indemnului adresat autorului de poetul din Mircesti.
In marturisirile sale, Ion Ghica sublinia faptul ca in aceste scrieri sub forma de scrisori a spus numai adevarul. A facut-o uneori cu energie, dezvaluind aspecte condamnabile din societatea vremii. S-a ridicat impotriva unor partide politice pe care le-a demascat drept ipocrite. A denuntat adesea calomnia si minciuna.
Valoarea scrisorilor lui Ion Ghica consta nu doar in dezvaluirea unor aspecte sociale ale epocii, ci mai ales in arta cu care a reusit sa reinvie momente si figuri din prima jumatate a secolului al XlX-lea. Autorul ofera numeroase si vii amanunte despre lancu Vacarescu, Anton Pann, Nicolae Filimon, I. Heliade-Radulescu, Vasile Alecsandri. Vorbeste cu dragoste despre Nicolae Balcescu. Amanunte importante pentru cunoasterea situatiei invatamantului din primele decenii ale veacului trecut gasim in scrisorile Scoala acum 50 de ani si Dascali greci si dascali romani. Guvernatorul insulei Samos (1854-l858) a fost, dupa expresia lui Serban Cioculescu, "un mare scriitor ocazional, ca sa nu spunem un diletant in literatura.
Nimeni ca dansul () n-a reusit sa invie trecutul cu atata fireasca inzestrare a penelului, parca substituit penei".
PREZENTAREA TEXTULUI - Scoala acum 50
|
DASCALUL CHIOSEA.
Scrisoarea ce face obiectul discutiei noastre dateaza din februarie 1880 si incepe cu foarte cunoscuta si obisnuita formula Jubile amice", evocand in continuare chipul dascalului Chiosea, "batran cu anteriu de calemcheriu, la cap cu cauc de taclii vargat cu cearsaf alb", care se plimba printre elevi inarmat cu o varga lunga, cu care "ardea pe cate unul dupa cum i se parea". Iar daca vreunul nu stia lectia, atunci cand dascalul nu-l ajungea cu nuiaua, scotea imineul din picior si-l azvarlea dupa dansul, strigand: «Fir 'ai al dracului cu tal 'to si cu ma-ta, ca n-ai invatat matima»".
Dupa ce prezinta imaginea mai mult decat hilara a acestui dascal, scriitorul (fostul elev de atunci) ne informeaza ca batranul nu era rau, dar ca-l durea inima cand vedea ca nu se silesc copiii la invatatura.
Remarcam si tenta critica, de reala importanta pentru cunoasterea unor aspecte ale timpului: "£V nu era civilizat, ca sa nu-i pese daca elevii invata sau nu. Pentru el scoala nu era o chiverniseala, nu se gandea la treci zi, treci noapte, apropie-te leafa. Nu sta cu ceasornicul deschis pe catedra ca nu cumva minutarul sa treaca peste semn".
"DEPOZITARII LIMBII SI NATIONALITATII NOASTRE." Vorbind despre dascalii sai, Chiosea, Chirita, Stan, scriitorul observa ca "viata lor era cu copiii din scoala, nu stiau nici sosea, nici cafe-santan, nici deputatie", "rosteau gama din muzica bisericeasca veche si le iesea pe nas cale de-o posta.
De la ei au invatat carte unele personalitati ale timpului, ca logofatul Greceanu, Vacarestii, Anton Pann etc. Cuvintele prin care-i evoca Ion Ghica sunt pline de lauda: >yAcei bieti dascalasi au fost depozitarii limbii si nationalitatii noastre". Scriitorul nu uita sa aminteasca de viata lor plina de privatiuni, ,fara benemerenti, fara recompense nationale, fara pensii, platiti ca vai de ei; traiau si munceau necunoscuti, fara sa banuiasca macar ca erau patrioti, impinsi numai de un instinct bun si generos, isi faceau cu sfintenie datoria".
Citind aceste randuri, intelegem ca ele inseamna mai mult decat o simpla evocare. Ele alcatuiesc un portret al dascalului impatimit in a-i invata pe copii, modest, fara sa astepte vreo rasplata, si chinuit de privatiunile de care n-au scapat dascalii niciunui timp. Respectul fata de acei dascali are ton de veneratie: jurtam nobletea neamului in inima si in spiritul lor", spune Ion Ghica.
Pentru a sublinia mai puternic pretuirea meritata de dascalii copilariei lui, scriitorul ii pune in antiteza cu cei contemporani scrierii, majoritatea dintre ei preocupati de diferite sisteme ortografice, de etimologie, filologie si mai ales de politica.
PORTRETUL LUI NICOLAE FILIMON.
Dupa ce ironizeaza aceste aspecte, scriitorul evoca scoala din Udricani, unde se invata sub albastrul cerului si, cand ploua, copiii se inghesuiau pe prispa bisericii si scriau pe genunchi si pe scarile acesteia.
Autorul evoca in continuare sosirea la Bucuresti a dascalului Lazar si infiintarea scolii de la Sfantul Sava. Amintirile se opresc si asupra unui copilandru "nalt, rumen, sprintenel, cu plete de tarcovnic". Era Nicolae Filimon, creatorul de mai tarziu al romanului social romanesc, care mai intai a fost cronicar dramatic si critic muzical. Afirmand ca scopul acestei scrisori nu este de a face analiza scrierilor lui Nicolae Filimon, Ion Ghica se opreste cu insistenta asupra persoanei aceluia, amintind chiar multe dintre obiceiurile si deprinderile lui, ce feluri de mancare prefera si cum le pregatea. In aceste pagini este realizat un portret complet al autorului romanului Ciocoii vechi si noi care, dupa spusele lui Ion Ghica, "avea un caracter bland, vesel si placut si nepasator incat intristarea nu s-a lipit de dansuT.
Ultima parte a scrisorii este dedicata in intregime lui Nicolae Filimon, pe care autorul scrisorii il numeste scriitor de mare merit" si "unul dintre luceferii literaturii noastre".
CONCLUZII.
Revenind asupra structurii acestei scrieri, observam ca este conceputa sub forma unei scrisori adresate unui prieten.
Desi intentia autorului a fost de a evoca scoala asa cum era ea cu 50 de ani in urma, alaturi de amintirile legate de acest subiect au fost consemnate in mod firesc si alte aspecte importante ale epocii, autorul oprindu-se asupra unor nume remarcabile din istoria culturii noastre.
Subliniem realismul evocarii si indemnul la inalta tinuta morala adresat dascalimii. Graiul muntenesc folosit este colorat cu multe arhaisme, care contribuie la reconstituirea realista a epocii. Autorul combate cu convingere aberatiile etimologistilor si fonetistilor, subliniind faptul ca "scrisul trebuie sa fie reproductiunea exacta a vorbirif.
Ca sa sintetizam, aceasta scrisoare se opreste asupra urmatoarelor aspecte: imaginea scolii de la inceputul secolului al XlX-lea, chipul dascalului vremii, evocarea unor personalitati ale generatiei, cat si evidentierea unor convingeri morale ale scriitorului.
