SCANTEI GALBENE - Volum de poezii de George Bacovia, aparut la Bacau. Tipografia Minerva, 1926.
Desi apar la zece ani dupa intaia culegere tiparita de Bacovia , multe poeme din Scantei galbene sunt elaborate in aceeasi perioada cu cele din volumul Plumb. Cateva exemple (in ordinea conceputa de poet); Singur, 1904; Amurg ("Crai nou, verde pal si eu singur"), 1908; Ecou de serenada. 1905; Strigoii, 1902; Mars funebru, 1915; Balet, 1905; Serenada muncitorului, 1906; Pastel, 1904; Dormitand, 1916; Nocturna ("E. o muzica de toamna"), 1904; Note de primavara, 1904: Fanfara, 1904; Note de toamna, 1903; Vals de toamna, 1906; Plumb de iarna, 1916 etc. Astfel, atmosfera lirica din Plumb se prelungeste si in noul volum, cu accentuarea motivelor menite sa sporeasca viziunea generala, de alunecare a existentei macro si microcosmicc in golul "neantului". Dupa cenusiul apasator al plumbului, galbenul scanteii pe cale de a se stinge, paloarea fiintei atacate de morbul disparitiei sau al frunzei cazute in toamna comunica iremediabila cadere:
"Adio, pica frunza
Si-i galbena ca tine"
(Pastel).
B. investeste culorii galbene o semnificatie simbolica originala, in stransa relatie cu plumbul: ,.in poezie m-a obsedat totdeauna un subiect de culoare. Pictura cuvantului sau auditia colorata, cum vrei s-o iei Fiecarui sentiment ii corespunde o culoare.
Acum in urma, m-a obsedat galbenul, culoarea desnadejdii. De aceea ultimul volum poarta titlul Scantei galbene in plumb vad culoarea galbena. Compusii lui dau precipitat de galben. Temperamentului meu ii convine aceasta culoare Plumbul ars e galben. Sufletul ars c galben" (Opere, 1978, p.43l-433).
In cazul culorii literare (notiune curenta in teoria simbolista), s-a vorbii de relatia estetica dintre preromantism si curentele literare moderne, inclusiv expresionismul. Preromanticii au dat o mare pretuire descriptiilor cromatice, ei au preluat vechi dictoane de tipul celui horatian ut pictura poesis - si au lansat altele in care se sugera interferenta dintre poezie si artele plastice. Pictura e o poezie muta, poezia -- o pictura vorbitoare.
In confesiunile citate mai sus, Bacovia mentioneaza: "Pictorul intrebuinteaza in mestesugul sau culorile alb, rosu, violet. Le vezi cu ochii. Eu am incercat sa le redau cu inteligenta prin cuvinte". Culoarea vorbitoare ar avea dubla functie, de a pune in evidenta un sentiment si de a vizualiza o senzatie, asadar de a sintetiza o relatie intre eu si non-cu, intre fiinta poetica si univers. Culoarea devine un limbaj subiectiv, pur literar, atribuit aspectelor diferite ale existentei de spiritul inventiv al poetului.
In loc sa fie imitate culorile obiective ale lucrurilor, lumea este cea care primeste un spectru de culori subiective, cu scopul de a produce anumite semnificatii. Cu aceasta tehnica, Bacovia confera lumii din jur, dar si siesi, propriile sale emotii cromatice.
Necesitate interioara, culoarea galbena din volumul in discutie c relevata pretutindeni, indiferent de culorile pe care le au in realitate lucrurile. Ce este dincolo de galbenul poetic al omului, al amurgului ("Amurgul galben m-a-ngalbenil, si m-apasa"), al fecioarei ("Histerizate fecioare pale"), al elevului ("un elev singuratic palea"), al eului insusi: "paloarea, mutismul mincaza-al meu piept"? Starea de deznadejde funciara, inevitabilul plumb galben, ivit la capatul arderii vietii. Risipirea si instrainarea de sine atesta continua ratare a sensului, poezia este ea insasi "bolnava", galbena palpaire, devitalizata. O prima categorie de poeme din Scantei galbene se disting prin calitatea lor panoramici, de cuprinzatoare fresca urbana. Poetul selecteaza si stilizeaza cu intentia de a crea atmosfera greu respirabila de ansamblu a urbei. Starea vremii, figurile umane, diferitele profesii, sonoritatile stranii ("compozitori celebri"), femeia in doliu, imaginea iubitei palide sunt surprinse in grimase, gesturi, atitudini de maxima intensitate expresiva. Denominatia ezitanta, urbe, cetate, targ, oras modern vizeaza echivocitatea spatiului in care se misca eul, el insusi debusolat Orasul bacovian e un topos labirintic, "gol", lipsit de relevatii pozitive, un cerc iara iesire. Sentimentul de provincializare, starea de pustiu launtric se amplifica indiferent de locul unde se indreapta privirea: strada, fereastra, casa, parcul, piata, vitrina, scoala, muzeul, carciuma, cazarma etc. epuizeaza sansele eului prin limitata si monotona lor semnificatie. Astfel, strada pustie (goala), strada cu o femeie in doliu ("O femeie in doliu pe strada / O frunza galbena tremura dupa ea" (Scantei galbene), strada predispunand la neagra melancolic si ratacire buimaca: "Plangeam si rataceam pe strada" (Fanfara), in fine, strada ca o "parere", dominata de prezenta iluzorie a femeii moderne sunt variante ale iremediabilului esec. Universul liric isi schimba decorul, nu si esenta, ca in Note de toamna ("in toamna violeta"), poema a orasului vidat de spiritualitate - "creierul ramane pierdut".
Spatiu al manifestarilor extravagante, festiv-artificiale: "pe galbene alei, poetii tristi declama lungi poeme", spatiu, prin contrast, al convulsiilor sociale, intrate intr-o fundatura pe cale sa explodeze, orasul se infatiseaza ca un iminent foc al crepusculului apocaliptic, amestec de violet si galben: "Parfumincendiu violet si becuri aprinse".
In atmosfera incendiara, confuza isi fac aparitia figuri ireale, halucinante, in maniera anamorfozei, cu izbucniri insolite, vesel-amare, de comedie tragica. Sonoritati dodecafonice se declanseaza in "vastul concert al toamnei violete: pe fundalul muzical agasant", munca trosneste din brate, din piatra, din fier". Experienta unei astfel de existente negative determina surparea identitatii. Pierdut in haosul urban ("Tot haosul e-o veselie de eter"), preluat de "concertul discordant", al diverselor voci, eul liric se constata invins, biet bufon tragic, care isi joaca rolul impus, un rol de vesela paiata, in timp ce, lucid asupra situatiei ridicole in care se afla, isi deplange destinul: "Pierdut, ma duc si eu cu bratele intinse / Plangand / Si fredonand / Gandindu-ma la mine".
Contactul cu orasul propune poetului imaginea celuilalt, posibilitatea de a se vedea pe sine, ca intr-o oglinda. Impactul este dezamagitor si alicnant. Cautarea celuilalt nu semnaleaza asteptata diferenta. Eul se constata singur, nu are cui comunica si nu arc ce comunica. Singuratatea bacoviana se desparte in semnificatia ei de romantica izolare, de simpla terapeutica ori de complexul superioritatii, proiectat in imaginea poetului demiurg, pentru ca, nu mai mult decat egal intre egali, eul modern are cu totul alt sentiment decat al romanticului si anume acela al imposibilitatii de a intra in dialog cii aceasta lume "pierduta", ontologic damnata. Prin lume si in raport cu ea, fiinta poetica se constata prizoniera unui contingent concret, de plumb, insurmontabil: "O cum omul a devenit concret" (Plumb de iarna). Sub toate ipostazele, specifice existentei sunt caderea si pierderea de sine, agitatia neputincioasa intr-un spatiu sufocant, de caverna. Poetul se simte "dus" de haos spre destramare ("Un haos vrea sa ma duca"); purtat catre "prapastiile" neantului:
"O, trebuie sa fie trist departe-n prapastii" (Frig), el plange confratern pe "umarul" unui arbore, lasand sa-i cada lacrimile laolalta cu lacrimile lumii. Relatia constiinta-lume, cu sugerarea comunitatii lor de destin, isi afla la Bacovia un mod de transfigurare similar cu al lui Mallarme. La simbolistul francez, dupa cum remarca Georges Poulet, "constiinta de sine sau dialogul interior sfarseste printr-o identificare cu lumea exterioara. Peisaj si constiinta nu difera decat prin aceea ca unul il exprima pe celalalt" (Metamorfozele cercului, 1987, p. 409).
In poemul Gol, pustiului interior ii corespunde pustiul din afara. Cele doua extreme, "zarea intunecata", inerta, simbolul infinitului irelevant, si caverna, simbolul spatiului inchis, al omului concret, se comporta exact invers fata de aspiratiile firesti. Cosmosul ramane in mutenie, inabordabil, caverna se contureaza ca imagine acaparanta, apartinatoare unui eu predestinat. Caverna (adancul, abisul) il cheama, il "duce" pe un traseu descendent, il des-fiinteaza in acompaniamentul unui fosnet lugubru. Fosnetul se afirma ca un limbaj activ, penetrant, cu vizibile urmari catastrofice: "Un fosnet uscat ma usuca". Comunicat prin diferitele forme ale peisajului, misteriosul fosnet provoaca succesive stari de spaima sau de ameteala, de tacere sau incruntare, dar oricare din ele grabeste "uscarea", secatuirea vietii, transformarea fiintei in umbra, in consecinta se incheie cu triumful golului. Spatiului pustiu, monoton si irelevanl, ii succede pustiirea existentiala, neantul compact:
| "Da fosnet frunza marunta? Umbra e rece-n padurea sonora O mirare tacuta, poate crunta, O ametire de toamna, de-o hora, Un haos vrea sa ma duca De unic uitand si de numar Un fosnet uscat ma usuca? Pe-un arbore plang ca pc-un umar Si sfaraie-o ploaie usoara Pe rapi, pe padurea uscata Caverna de odinioara Si zarea intunecata" (Gol). |
| "O umbra in odaie pe umeri m-apasa - Vedeam ce nu se vede, vorbea ce nu era. Poti sa te culci, e ora si noaptea-ntarziata, Vei scrie, altadata, orice, si tot nimic. O umbra esti acuma si pot sa te ridic Lasand odaia goala si lampa afumata" (Umbra). |
