SATRA - Roman de Zaharia Stancu. Prima editie in volum: Satra, Bucuresti, F. P_L, . "La romanul Satra am lucrai sase ani.
In fiecare vara l-am scris o data si l-am distrus, pana cand, in a saptea vara i-am dat forma in care el a aparut. Hste un roman care n-are nici o legatura cu biografia mea, este un roman pentru care a trebuit sa stau de vorba cu oameni, sa vad locuri, sa caul pana si numele personajelor din aceasta carte. A fost bine primit de critica, a fost bine primii de cititori si, pana in momentul de fata [15 decembrie 1973 - nt. L. D. R.], s-a tradus in vreo douasprezece limbi straine [franceza (1970), germana (1971, Berlin si Graz/Austria), maghiara (1972), turca (1971).
slovaca (1972), nisa, engleza (New York si Londra), spaniola, ceha etc. - nt. L. D.R.j. Concomitent cu tiparirea romanului Satra am scris romanul Ce mult te-am iubit"
(Viata, poezie, proza, 1975).
Nascute dintr-o aceeasi "explozie [aj inspiratiei", cele doua vor fi ultimele romane ale scriitorului, care de aici inainte se va consacra exclusiv poeziei.
Evocand un episod al uneia dintre cele mai ignorate (pana azi) drame ale celui de-al doilea razboi mondial deportarea unor intregi populatii "indezirabile" in Transnistria , Satra povesteste tragica calatorie spre moarte a unei mici comunitati de nomazi intamplata candva in anii razboiului.
Somata de autoritati sa se stramute undeva departe in rasarit, satra condusa de Ilim-basa trece "dincolo de fluviu", inaintand adanc in stepele desertice unde e obligata sa ierneze in conditii ingrozitoare. Sleita de marsurile fortate ca si de chinul imobilitatii fortate, inimaginabil degradata fizic, psihic si moral, ramasa fara hrana, fara animale si fara conducator, satra nu mai are in primavara (si in fata frontului ce se apropie) decat o singura solutie: sa plece si sa incerce sa reia cumva totul de la inceput. Strans impletite cu acest fir epic pricipal (ritmandu-l contrapunctic) mai sunt si altele, subiacente: intriga erotica triunghiulara Gosu-Lisandra-Ariston (veritabil roman in roman), cea incipienta dintre fiul lui Him-basa, Alimut, si Kcra etc. Dincolo insa de (aparenta) simplitate a tramei, universul fictional se deschide plural interpretarii, caci el se organizeaza in fapt pe doua mari niveluri de sens (inextricabil intretesute, dar avand fiecare propria-i logica specifica), "dialectica etajarii oferind astfel putinta prospectiunilor in adancuri"
(S. Damian).
Primul nivel - al Povestii - va fi asadar unul al abordarii realiste, un realism complex insa si nuantat, foarte atent la deschiderile mitologice ale Realului si permanent dispus sa prelungeasca dimensiunea primordiala a concretului cu o alta, mito-simbolica. Al doilea nivel, in schimb, cel mai profund si mai direct orientat spre universalitatea semnificatiei, e unul al Parabolei. Si aici sensul se ramifica pe doua directii principale: o parabola a omului in Istorie, a conditiei sale istorice deci ("o meditatie infiorata despre soarta oamenilor intr-un moment de cumpana a istoriei", M. Iorgulescu), dar si o parabola a conditiei umane in general, a Omului in sine, calator prin Viata, caci "drama comunitatii este eterna drama a umanitatii"
(N. Balota).
Parabola nu afecteaza insa Povestea, care ramane mereu transparenta si verosimila, valida in primul rand prin ea insasi. Schema nu "se simte" si inerenta tendinta a unui asemenea proiect nu degenereaza in teza pentru ca intregul esafodaj de sensuri si semnificatii se ascunde perfect in "carnea" naratiunii, conferindu-i o suplimentara rezistenta artistica.
Ca orice Mare Trecere, asadar, calatoria Satrei se face simultan printr-un plan real si altul multiplu simbolic (ce potenteaza semnificatiile, largind si adancind perspectiva), tensiunea ambigua dintre ele contribuind fundamental la "poezia trista si mareata a romanului"
(N. Manolescu).
Revenind la primul nivel, el surprinde viata zilnica a unei setre de tigani ursari nomazi, cu obisnuitele ei drame omenesti la care se adauga cele provocate de razboi. Viziunea e cvasi-antropologica, infatisand minutios si fara idilism, intr-o perspectiva monografica pe deplin riguroasa (sociologic, etnografic etc.) intregul mod de existenta traditional al unei microcomunitati arhaice, ce traieste inca in afara Istoriei, in imperiul libertatii, in orizontul cosmic al ritmurilor esentiale ale Firii, de la marile ritmuri ale naturii (zi/noapte, anotimpuri etc.) la cele ale vietii omului sau ale celui mai mic fragment de materie. "Traditii, obiceiuri, comportamente si mentalitati, superstitii, credinte, modul de a se reactiona in imprejurarile fundamentale ale existentei (nastere, moarte, dragoste, casatorie) - toate acestea sunt insa evocate nu pentru a se obtine efecte de pitoresc si de culoare, ci spre a se reliefa stabilitatea si echilibrul unei lumi constituite"
(M. Iorgulescu), caci aici insasi "Permanenta pitorescului, cu toate atributele atractiei, depinde paradoxal de autoinfirmarea lui launtrica, pe un plan narativ subteran, care inlesneste iesirea din elementar si descriptiv" (S. Damian).
Prin urmare, desi ofera si spectacolul unei "societati distincte, foarte colorate, bine individualizate"
(N. Balota), Satra e mult mai mult si anume o celula perfect functionala (la primejdie se repliaza cu coerenta unei falange macedonene), "un organism social inchegat, o comunitate umana straveche si durabila, ce-si datoreaza existenta conservarii structurilor proprii de viata".
Ea e asadar o civilizatie (nu o turma si nici o gloata) in primul rand deoarece se intemeiaza ca atare in respectul absolut si liber consimtit pentru "legile stravechi ale satrei"
("un cod nescris de norme, transmise din generatie in generatie si verificate indelung in timp", presupunand o structura ierarhica, randuieli, ritualuri si ceremonii "cu un rost precis in desfasurarea existentei colective", M. Iorgulescu), legi "grozav de aspre", dar de care "noi nu ne putem lepada fara sa ne pasca primejdia pieirii".
Incercata de violenta, Satra nu e totusi a- sau i- morala, ci profund morala, dar in propriii termeni. Dupa cum o dovedeste si scena initiala (un act de judecata), exemplara pentru sensurile intregului roman, ingradirea instinctelor (a capriciilor, a impulsurilor anarhice, a tendintelor centrifuge si centripete ale organismului social), "stabilirea pedepsei si a rasplatii" si reglarea relatiei dintre "indatoririle fata de comunitate si libertatile individuale"
(S. Damian) sunt inceputul oricarei comunitati: cand Legea cedeaza, Umanitatea dispare si Natura primara redevine stapana. Iar Legea e adesea pusa in dificultate, caci, daca ea asigura buna desfasurare a vietii, primordiala sursa de energic a Vietii sunt instinctele, inamici ancestrali ai oricaror stavile. Dintre ele crosul se detaseaza net ca forta suverana si temei suprem al Vietii, al unei vitalitati atotputernice ca un principiu constitutiv al universului, ce izbuteste sa supravietuiasca chiar indivizilor. Trei cupluri cu geometrie variabila AJimut/ Kera, Gosu/Lisandra/Ariston, Ilim/Sina, trei ipostaze diferite ale erosului (iubirea-boboc, iubirea-patima oarba, parjolitoare si iubirea mantuita din amurgul vietii), trei varste ale iubirii solidare cu trei varste ale omului -ilustreaza in roman etern instabila dialectica instinct-lege, gradul zero al oricarei societati omenesti; tabloul il completeaza anli-cuplul Uj-Matahala cu o ipostaza in negativ a erosului corupt (sau absent).
Desi restituie integral imaginea unei comunitati, Satra nu e totusi un documentar, caci daca Zaharia Stancu e "mai presus de orice, poet", si "fictiunea sa este de o inalta poezie"
(N. Balota), consecvent tributara (inca din primele proze) unei poetici a "realismului liric"
(E. Simion), La fel, desi pleaca de la "realitati istorice atestate, Satra nu este o cronica, o reconstituire obiectiva si fidela a evenimentelor" pentru ca evenimentele descrise de autor "intalnesc mitologia, nu istoria, fiind proiectate pe un fundal de sensuri ce depasesc datele strict concrete"
(M. lorgulescu).
intr-adevar, torul in roman rezoneaza simbolic pentru ca Satra, sugereaza autorul, ca orice comunitate arhaica, traieste inca intr-o stransa intimitate cu marile mistere ale Creatiei. Or, intr-un timp scos din matca ("care minte ca un om"), vegheat doar de o transcendenta goala, glasurile lainice ale Firii (le) mai vorbesc totusi (oamenilor care insa cel mai adesea nu le inteleg, nu le asculta sau nu le pot asculta).
Dupa cum si titlul o sugereaza, marele personaj al cartii, suprapersonajul (care-si justifica pe deplin majuscula), este Satra insasi, un personaj colectiv (indivizii fiind specificati dupa nevoi) si un supra-destin caruia destinele particulare i se subordoneaza pe de-a-ntregul. Impresionanta prezenta concreta (chipuri, gesturi, glasuri, atitudini), Satra e totodata si "o arca a umanitatii suferinde"
(N. Balota) ce intruchipeaza simbolic principiul metafizic al Vietii insasi, amenintata in datele ei esentiale.
Si celelalte personaje sunt croite pe acelasi tipar dublu. Astfel, Him-basa, erou-constiinta tipic pentru Zaharia Stancu ("supraconstiinta", I. Marcos), e nu doar conducatorul Setrei in sens imediat, ci si misticul ei Suveran suprem sau, intr-o alta cheie, marca voce a superego-ului; nevasta sa. fragila batrana Sina, nu e doar Baucis a acestui alt Philemon, ci si o sibila ai carei ochi morti strapung valurile timpului pentru a pastra memoria sau pentru a o lua inaintea sortii. Fascinant personaj-forta, Lisandra e factorul dinamic al legaturilor ei primejdioase, o Carmen sau o Rada pentru care iubirea si libertatea stau mai presus de moarte, dar si un sol al instinctelor ce erup din abisurile inconstientului (colectiv), o adevarata stihie erotica dezlantuita ce intruchipeaza plenar clocotul nestavilit al Erosului, principiu haotic, benefic-destructiv, in care Viata se intemeiaza totusi in chip primordial. Se poate vorbi in Satra despre concatenarea a doua romane relativ distincte, unul al asteptarii (cap. I-Vl) si altul al implinirii mortii - din care razbate insa si speranta reinvierii (cap.VII-XII), delimitate simetric de momentul trecerii fluviului Styx (tara intoarcere pentru atatia).
Tot doua sunt insa si marile idei-forta (orchestrate ca niste leitmotive fundamentale) care structureaza ca o coloana vertebrala ansamblul, conferindu-i coerenta si coeziune. Prima e rationamentul (aproape socratic) conform caruia, desi "oamenii oachesi nu aveau nimic cu razboiul, razboiul avea socoteli de incheiat cu fiecare om, deci si cu oamenii oachesi".
Dezlantuiti, "cainii razboiului" ii devoreaza pe satrari asa cum o vor face cainii salbaticiti ai satrei cu cartitele (replici alegorice ale degradarii "oamenilor oachesi") sau chiar cu oamenii insisi. Moartea (violenta) culege fara a alege "caci razboiul calca toate legile": nu-i scapa nici cei vii, nici cei inca nenascuti (semnificativ, prima victima a satrei e copilul Zarei, venit in lume prematur si in pozitie inversa, intr-un refuz al fiintarii ce aminteste de Tinerete fara de batranete) si nici chiar mortii (ca Zara, "ucisa" a doua oara).
Paradoxal insa, desi distrusa de Istorie, Satra nu se lasa totusi convertita la Istorie:
"peripetiile prin care va trece nu sunt un fragment al istoriei razboiului"
(N. Balota).
In primul rand acest razboi "cum n-a mai fost altul"
(un razboi de gherila, tacut, de uzura, purtat de un inamic indepartat, rareori vizibil si ininteligibil ca o molima ce decimeaza printr-o lenta si agonizanta descompunere) nici macar nu e un , conflict deschis, indreptat direct contra Setrei: picirea ei e, aparent, mai curand o consecinta (in)evitabila a isteriei istoriei, o "paguba colaterala" a dialecticii crimei. De aceea (contrar unei vechi traditii, de la Tolstoi la Solobov sau Hcmingway) razboiul nici nu mai ocupa prim-planul narativ (puternic focalizat pe experienta profund umana care e viata Setrei), ci doar fundalul de dincolo de orizont, unde se rostogoleste ca o furtuna indepartata, dar ucigatoare, Istoria. Utilizat deja in Jocul cu moartea, contrastul dintre aceste doua planuri confera astfel o suplimentara nota tragica atat individualitatilor, cat si colectivitatii, asupra careia razboiul se napusteste ca o oroare ivita dintr-o alta dimensiune, superioara, din care Nefiinta insasi pare a se revarsa in lume. intr-adevar, si dispozitiile ce decid soarta Setrei sunt dictate (prin niste simpli mesageri-releu) tot "de undeva de sus", de o Autoritate de-a dreptul katkiana ("o putere abstracta, invizibila, de neinteles", caci "fiind totdeauna deasupra legii, puterile totalitare, absolutiste, dicteaza si decreteaza, nu dau explicatii, arbitrariul invaluindu-se in mister", M. Iorgulescu), de o "stapanire" discretionara cu nomadul/marginalul chiar si in timp de pace. Parabola pare astfel a conchide transparent ca in "brava lume noua" Nimicirea se bazeaza pe Autoritate si Razboi, in al doilea rand, Satra nu cedeaza Istoriei pentru ca reuseste sa ramana credincioasa pana la capat, chiar si prin dezastre, propriei naturi, de exponent al Vietii insasi (cu intreg lotul ei de Bine si Rau) si astfel al unei ordini "adanc inradacinata in fire" (N. Balota) - de aici slabiciunile, de aici taria ei. Inegala si disperata, lupta e dintru-nceput pierduta, caci inamicul e Moartea insasi care, "saptamani dupa saptamani, cu incapatanata staruinta da tarcoale satrei, ca o uriasa pasare nevazuta, si imputina sufletele".
Evidenta pentru restul lumii (de la oameni la animale), care ii priveste si ii trateaza permanent pe satrari (insemnati parca de un semn al fatalitatii) ca pe niste morti (e al doilea mare leitmotiv al cartii), aceasta sentinta transcendenta coborata din cerurile pustii de zei in care Istoria s-a incuibat ca un nou Moloh e pentru "oamenii oachesi" mai intai o banuiala infiorata, apoi o certitudine profunda pe care insa refuza cu spaima s-o constientizeze, s-o accepte. Tarandu-se tot mai dureros printr-un peisaj aflat si el intr-o continua degradare (de la belsugul aureolat legendar al campiilor lasate in urma la pustietatea stepelor de "dincolo"), Satra incearca, sub conducerea lui Him-basa, sa mentina cat mai mult timp normalitatea (garantata de respectarea Mariior Legi: sa nu ucizi Omul, sa nu mananci Ursul etc), amagindu-se chiar cu inselatoare ragazuri de liniste si pace (rafinata tortura a sperantei).
Dar cumplite privatiuni transforma tTeptat aceasta insula de umanitate, aceasta arca a lui Noe (din care nu lipsesc nici animalele), intr-o teribila pluta a Meduzei, in deriva pe oceanul istorici. La limita, satrarii par chiar a crede ca soarta lor ar putea fi imblanzita prin sacrificiu uman (al altora).
La fel, mancarea ursului, fiinta traditional asimilata omului si alter-ego simbolic al acestuia, echivaleaza aici cu incalcarea ultimului tabu intemeietor al societatii. Finalmente nervii cedeaza si, odata Adevarul rostit (de demonica Matahala), toate legile cad, satrarii se revolta si Satra se sparge definitiv in insi salbaticiti:
"absolut totul se sfarama si se destrama. Nimeni nu mai asculta de nimeni. Satra nu mai era Satra".
Nu intamplator Him-basa, Stapanul si supremul garant ontologic al Setrei (si primul "om oaches" chinuit de presentimentul sfarsitului), va alege moartea ca pe o recunoastere a esecului. Sfarsitul sau e prefigurat de altfel de disparitia nepotului iubit (o replica a sa prin vreme), prima victima a An ti- Setrei. Cu moartea lui Him - vegheata de intregul cosmos, de la stele la animale si oameni, ca moartea unui zeu singur (a ultimului zeu, al carui vis fusese chiar lumea), dar umanizata prin ezitare - regatul Omului ia sfarsit si incepe cel al Fiarei, caci atunci cand ultima Lege aleasa dispare, Fiara va domni cu biciul.
Insa desi retrogradata vremelnic in regnul animal ("de la ratiune la tractiunc" M. Iorgulescu, ca in atatea parabole ale secolului XX), Satra ramane totusi o reduta necucerita' "a vietii explozive, a Vietii ce tasneste nu doar din ea insasi, ci si din moarte, asemenea ierburilor izbucnite, primavara, de sub zapada"
(D. Micu).
Pentru satrari Viata e toiul si nunta pripita a lui Alimandru in chiar anticamera Mortii, "nuntile necesare" din bordeiele subpamantene etc. nu sunt decat incercarile lor deznadajduite de a-si infrange sorocul de moarte (menit de cine? de ce?) printr-un soroc (chiar excesiv) de viata.
Ca intotdeauna, singura aparare in fata mortii ramane continuarea Vietii ca si cand Moartea nici n-ar exista, caci atata timp cat dainuie Viata dainuie si Speranta. Si intr-adevar "Viata nu se lasa invinsa", "Viata mergea mai departe" si dupa imperiul iernii si al intunericului, al foamei si al frigului, al a-nomiei si al Anli-Stapanului, o data cu primavara renaste cantecul (ludicul fiind o dimensiune esentiala a vietii (si a) Setrei), renaste (prin fii sai) autoritatea Stapanului etc. - desi injumatatita, Satra pare sa mai primeasca o sansa, ca si cuplul Alimut-Kera. Mai mult: dupa cum o sugereaza autorul in motlo, prin cei doi vor reusi sa-si inalte peste timp vocea cei (ramasi) fara glas caci Satra e si o carte marturisitoare, "o pledoarie pentru apararea celor nevinovati de brutalitatea istorici"
(intrucat intr-un veac al ororii eroii acestei noi Tiganiade "nu mai pot fi decat victime ale istoriei", N. Balota) si un rechizitoriu ce "traseaza original destinul victimei, al victimei colective"
(S. Damian).
Abia din aceasta perspectiva se dezvaluie asadar ratiunea profunda a suferintelor Setrei, dincolo de aparentele absurdului/gratuitului. Crucificata in numele intregii omeniri (caci clopotul de moarte ce bate pentru "oamenii oachesi" bate de fapt pentru toti oamenii, confirmandu-l inca o data pe Hemingway), Satra joaca o drama originara a Umanitatii, cu rezonante arhetipale. "Iesiti dintr-o straveche legenda ori poate legenda insasi", satrarii introneaza cu fiecare popas libertatea, misterul, visul si veselia, toata acea atmosfera de basm proprie lumii fabuloase din care, "sortiti de nehodina", stramosii lor au venit candva. Desi o data cu Rvul modern are loc si Caderea in Timp, din Legenda in Istorie, din peregrinare in exod, din libertate in necesitate si sclavie, din Odisee in Biblie, Satra, adunare de "oameni ciudati care nu aveau nici o legatura cu timpul crancen ce trecea pe langa ci si peste ei", "nu incepe totusi o existenta «istorica»" ci, "invaluita intr-o nebuloasa preistorica sau extraistorica ramane inasimilabila, dupa cum ireductibila fusese ordinii lumii civilizate"
(N. Balota).
Cu toate ca nu e subiect. Satra devine totusi obiect, al Istoriei si inaintarea ei spre rasarit (desi ex Oriente lux), o "calatorie la capatul Noptii".
Nu mai e o anabaza (spre Centru) ci o catabaza "prin cenusa imperiului" omului, un veritabil Exod biblic, desfasurat insa de aceasta data sub un cer in care ochiul lui Dumnezeu s-a inchis, inlocuit de nepasatoarele stele. Similitudinile peste milenii dintre drama tribului gilan si cea (devenita etalon) a triburilor lui Israel sunt multiple (adesea in cheie inversa, negativ-ironica, atestand disparitia sacrului).
Si aici intrarea in Istorie e marcata de o calcare a Legii (un adulter), iar dezastrul incepe si acum eu un recensamant. Urmeaza apoi plagile (seceta, apa impurificata de cadavre, mustele "de razboi", potopul, bubele animalelor, bezna etc), traversarea pustiului (unde primesc in loc de mana, grindina) sub conducerea lui Him, Moise lucid al unui Dumnezeu inexistent, damnat sa inteleaga ca Nefiinta e destinatia si destinul lor (acolo, pe malul "lacului cu ape grele si sarate" ca o alta Mare Moarta), dar crutat (nu pedepsii) de intrarea in noul regat, al Anti-Omului. "Porniti intr-o calatorie funerara, intre pamant si cer, existenta lor apare fantomatica"
(S. Damian), desprinsa parca din A saptea pecete a lui Bergman. Eroi intr-o noua "cronica a unei morti anuntate", satrarii sunt de fapt morti de la inceput, niste morti vii, neingropati inca, niste condamnati ce pribegesc prin bolgiile infernului in cautarea esafodului. Ca o caravana a spectrelor (in care totusi Viata pulseaza ecrandu-si drepturile), ci ratacesc "intr-o imprecizie halucinanta prin ostilitate"
(M. Iorgulescu) printr-un timp vag si un spatiu infinit al intinderilor nesfarsite ca printr-un "desert al tatarilor" ce depaseste vesnic orizontul, spre un dincolo proiectat in mit si utopie, un dincolo care ingemaneaza intr-o sinistra metafora dubla, concret/simbolica, necunoscutul misterios si amenintator de la capatul drumului (ultimul drum)/cxistentei. Traind "la o intrepatrundere a mithosului si historiei"
(N. Balota), Satra e o epopee ce surprinde ciocnirea dintre doua lumi antagonice care, desi locuiesc in acelasi spatiu, tin de varste istorice diferite.
Or, in varsta moderna a Istoriei intoleranta criminala alunga traditionala neutralitate ("caci acum e razboi") si, ca in orice epopee, cei slabi raman sa ne vorbeasca doar din cantecul vreunui aed. Trista epopee a invinsilor, cartea nu e insa si una a infrantilor caci in cele din urma Satra urca totusi in cer (cum spune Emil Loteanu cu un film), intr-adevar, dincolo de lumina crepusculara a unui soare ce apune intr-o mare de sange -lumina ce aureoleaza tragic aceasta insingurata urcare pe Golgota (in 12 popasuri-capitole) -rasare si speranta unor zori noi. Dupa ce a vazut cu ochii ei inceputul si Sfarsitul (ca Dilsey in Zgomotul si furia), Satra a dainuit ("endured", in sens faulknerian) si acesta e supremul mesaj optimist pentru Fiinta. Satra nu vorbeste insa doar despre omul istoric ci si despre Omul generic, trecator prin viata (homo viator), ea insasi un drum spre necunoscut. Si cum "oamenii oachesi" traiesc inca conditia umana (denuntata de Him-basa intr-un gest cu rezonanta dostoievskiana - biciuirea calului) in termenii autentici si esentiali ai tragismului ei primordial, iar pe de alta parte exodul solicita la limita interogatia asupra marilor adevaruri, cartea devine la randul ei (si) 0 profunda si infiorata meditatie poematica asupra Vietii (care socotita, incape intr-o clipa), asupra Timpului (care mistuie totul, mai putin lumea insasi) si asupra Mortii, atotprezenla in roman sub cele mai variate chipuri si masti ("moartea unei lumi, a unei civilizatii sau moartea unui om", N. Manolescu).
Tehnic, Zaharia Stancu (scriitor, dupa Istrati, din a doua generatie post-gorkiana) concepe Satra ca pe un epos (geografie si temporalitate imprecise, proiectate in mit si fabulos, ritmul lent al povestirii, personaje tipice cu gesturi tipice, colectivitatea in lupta cu un fatum, pathosul confruntarii, natura care secondeaza drama etc), dar un epos ce regandeste arhaicitatca in spirit modem.
De o asemenea perspectiva noua tine de pilda monologul interior (adesea alternat) care permite din interior accesul la psyche-ea unei intregi colectivitati (altminteri opaca din exterior) in care vocile multiple se imbina complex, pastrandu-si individualitatea; la fel abordarea cvasi-cinematografica a imaginii, cu o mare varietate de miscari ale camerei (pe orizontala panoramei ca si pe verticala sufleteasca), montate dinamic si nuantat. Consubstantiala epicului, puternica componenta lirica a romanului cristalizeaza intr-o poezie originara si esentializata, mantuita de ispita "culorii" etnice (chiar poemele Setrei sunt nu atat niste Cantice tiganesti cat niste Cantece ale Omului).
Pe un ton simplu (ce aminteste de Cinghiz Aitmatov), maiestuos si cutremurator, cartea vorbeste in cuvinte simple ("poate chiar cele mai simple cuvinte") despre "lucrurile cu adevarat importante"
(cu o sintagma a lui Al. Palcologu) ale existentei si lumii, vibrand firesc la atingerea esentelor simple ale universului. Ia nastere astfel o poezie a materiei si a materialitatii de o enorma bogatie senzoriala ce convoaca, polifonic, toate glasurile cosmosului la elaborarea atmosferei. Dar daca "zonele elementare (nastere, fecunditate, moarte) alcatuiesc planurile mari ale romanului-epopec"
(N. Balota), mai cu seama umbra Mortii pare sa retina atentia autorului (aflat el insusi in ultimii ani de viata), transformand Satra intr-un "vast poem funerar si premonitoriu, cel mai putin patetic din cate a scris Zaharia Stancu"
(M. Iorgulcscu), intr-un bocet de o profunda sensibilitate si autenticitate (comparabil - si comparat - cu Ce mult te-am iubit), veritabil lamento pentru toate calatoriile fara intoarcere. Din marile locuri comune ale conditiei umane autorul dezvolta cu curaj artistic un adevarat stil oracular, o poezie gnomica, sententioasa (N. Balota), cu indepartate origini. Repetitia obstinata a unor sintagme, fraze, imagini etc. creeaza, o data cu amplificarea neincetata a sugestiei prin reluare, un efect incantatoriu, o atmosfera halucinanta si obsedanta, dovedindu-se in context nu o scadere ci o tehnica compozitionala (si ca straveche) care nu genereaza redundante, ci traseaza linii de forta. De altfel opera e guvernata de un atotputernic principiu muzical, de la dinamica cor/protagonist a vocilor Setrei (de tip responsorium) si pana la arhitectura ansamblului, de missa pro defunctis - ce vorbeste insa despre oameni (inca) vii. Structura ritualica (inclusiv formal) slujita de un cor pe doua voci (din care una desfasoara o partitura a Vietii, in timp ce cealalta scandeaza obsedant: Moarte), Satra e asadar un amplu Rcquiem (conceput intr-un stil neo-arhaic a la Cari Orff).
E insa un requiem a carui configuratie repetitiva gen bolero (nu ascendenta spre rcdemptie), desi evolueaza intr-un crescendo tragic, parc a se relua vesnic (ca osanda insasi), intr-un ciclu aproape inchis ce lasa prea putin loc sperantei mantuirii - dar lasa totusi! Roman testamentar si opera autonoma (independenta de marile cicluri ale pro/ei lui Zaharia Stancu, dar si de biografia acestuia), Satra ramane.
In ciuda unor rezerve formulate de critica, unul dintre capitolele esentiale ale "marii carti" in care se aduna de fapt, dupa chiar marturia scriitorului, intreaga creatie slanciana.
"Un lung prohod, infiorat de sentimentul destinului"
(Ovid Stancu Crohmalniceanu), dinspre care "se aude o tanguire ca un dangat de clopot" ce bate ceasul judecarii Istoriei "ca intr-o parabola a destinului uman, dintr-o perspectiva de amara intelepciune"
(S. Damian), "roman emotionant, un poem al exodului si al destramarii lumii de o mareata si cruda poezie"
(N. Manolescu), "un grav avertisment, un mare roman, un roman tragic, un roman antirazboinic"
(M. lorgulescu), Satra este, nu mai putin, si una dintre cartile importante ale literaturii romane, una dintre acele carti privilegiate care pot (si merita) sa recomande intotdeauna un scriitor la timpul prezent, mai ales atunci cand "scriitorul e un mare rapsod care-si mai aminteste, intr-un secol care e ispitit sa uite, gustul radacinilor"
(N. Balota).
