Primul lucru care trebuie demonstrat este valoarea de arta a acestei opere eminesciene, operatie cu atat mai necesara cu cat analizele se invartesc de obicei in jurul implicatiilor filosoGce, studiindu-le in sine sau prin raportare la sursele kantiene si schopcnhaueriene si nu, asa cum totusi e mai normal, ca epifenomene ale fictiunii literare. Fie in poezie, fie in proza, meditatia filosofica nu poate constitui un scop in sine, ea trebuie sa serveasca puterii de viata si de sensibilitate a operei, altfel, oricat de interesanta ar fi, dauneaza conditiei estetice. Nu e greu de observat de altfel ca in Sarmanul Dionis, ca si in poemele lui Eminescu, meditatia nu e una propriu-zis filosofica, neavand nici precizia, nici stringenta logica necesara, ci mai curand o reverie specific romantica in marginea unor idei generale. Ceea ce, cu alte cuvinte, intereseaza spiritul liric al poetului nu este valoarea de adevar a reflectiilor sale, ci farmecul de inedit af perspectivelor adesea imaginare, ipotetice pe care aceste reflectii le presupun. in Sarmanul Dionis la o asemenea functie strict estetica se adauga si functia de caracterizare a personajului central si, imediat dupa aceasta, de declansare a miscarii epice si a conflictului interior.
Iata de pilda inceputul nuvelei. intorcandu-se spre casa, Dionis mediteaza asupra teoriei lui Kant despre subiectivitatea spatiului si a timpului ca forme ale intuitiei noastre si face, in consecinta, speculatii in legatura cu relativitatea dimensiunilor lor. Elementul important al acestor pagini introductive nu e insa reprezentat de ideile ca atare, ci de fantezia ce se naste din ele. Nu urmarim la lectura in primul rand ideatia lui Dionis, ci ipotezele fantastice la care ajunge. Caracterul fantastic al ipotezelor nu vrea sa spuna ca ele sunt lipsite de orice logica, ci doar ca presupun imprejurari care trec dincolo de limitele experientei si ale realitatii constatate si constatabile prin mijloace pozitive.
Implicatiile relativitatii spatiului si timpului au retinut nu o data atentia unor scriitori sau ganditori si nu e lipsit de interes sa semnalam aici un text in care meditatia apare nu numai in spiritul lui Eminescu, dar chiar si intr-o forma foarte apropiata de a lui. in Gradina lui Epicur, Anatole France, prefigurat si el de Renan din Omul si universul, scrie la un moment dat: "E tot asa de posibil ca milioanele astea de sori, adaugate la alte miliarde ascunse ochilor nostri, sa nu formeze laolalta decat o globula de sange sau de limfa in corpul unui animal sau al unei insecte imperceptibile fata de-o lume care depaseste orice conceptie omeneasca despre marime si care n-ar fi ea insasi, totusi, comparativ cu cine stie ce alta lume, decat un graunte de nisip. Tot astfel nu e deloc absurd sa ne inchipuim ca veacuri intregi de cugetare si de inteligenta traiesc si mor sub ochii nostri intr-o clipa pe un atom. in ele insile lucrurile nu sunt nici mari, nici mici si cand afirmam de pilda ca universul este atom, conceptia asta e strict omeneasca. Daca lumea intreaga ar fi redusa dintr-o data la dimensiunile unei alune, proportiile dintre lucruri ramanand aceleasi, prin nimic n-am putea sa ne dam seama ca s-a schimbat ceva in univers. Steaua polara inchisa odata cu noi sub coaja de aluna, ne-ar trimite ca si in trecut in cincizeci de ani lumina ci. Si pamantul mai neinsemnat decat un atom, ar fi stropit totusi de-aceeasi cantitate de lacrimi si de sange care-l scalda si astazi".
Analogia cu pasajul introductiv din Sarmanul Dionis este mai mult decat evidenta si se impune studiului comparat al paralelismelor literare. Am indicat-o aici insa pentru altceva si anume pentru a sublinia raspandirea unui motiv al meditatiei cosmice care implica netagaduit o stare de reverie romantica, adica o contemplatie a universului sub specie absoluti, caci numai asa relativitatea iese mai bine la iveala. Aspirand spre o cuprindere integrala a lumii, fie macar cu intelegerea, omul romantic se izbeste la tot pasul de obstacole insurmontabile a caror constrangere tinde totusi sa o depaseasca prin imaginatie De nici reveria, sau cum ar zice Eminescu insusi, "visatoria".
Un astfel de personaj tare se satisface prin vis este si Dionis, numai ca el crede cu incapatanare si exces de subtilitate metafizica in realitatea lui pana la a confunda cele doua planuri si. de n-ar fi ironia autorului (,.witz"-ul romantic) care priveste cu detasare inchipuirile eroului sau, lucrurile ar ramane pana la slarsil confuze si n-am sti, poate, care e adevarata ipostaza a lui Dionis.
Partea introductiva a nuvelei, care ne familiarizeaza cu lumea gandurilor si a existentei cotidiene a personajului principal, continua prin a ne infatisa strada, cafeneaua si locuinta lui Dionis, toate la fel de sordide, apasate parca de un blestem al descompunerii, mai evidenta acum sub ploaia care cade. Singurul clement feeric al peisajului e luna, care rasare in cele din urma dintre norii risipiti dupa ploaie. Portretul fizic al lui Dionis si imaginea camerei sale confirma atmosfera romantica a intregii evocari. Aproape toate notele caracteristice viziunii romantice se regasesc aici: Dionis e tanar, palid, melancolic, orfan si sarc, povestea insasi a nasterii lui c neobisnuita, ca si destinul tragic al parintilor, morti inainte de vreme. Casa unde locuieste e veche si darapanata, ascunsa "in mijlocul unei gradini pustii, unde lobodele si buruienele crescuse mari in tufe negre-verzi" etc, etc, iar camera de la etaj pe care o ocupa Dionis are peretii "negri de siroaiele de ploaie ce curgeau prin pod si un mucegai verde se prinsese de var" etc. Mobilierul simplu, aproape elementar, si stivele catorva sute de carti, cele mai multe vechi si ele, completeaza peisajul. Acumularea de detalii nu da varietate si complexitate obiectelor, caci romanticul e unilateral ca si clasicul, numai ca, spre deosebire de acesta, care urmareste generalul, tipologicul, canonicul, el viseaza exceptio-nalitatea.
Totul pare prin urmare a-l izola pe Dionis si, pentru a desavarsi situatia, insesi preocuparile lui sunt insolite, caci ele tind sa descopere posibilitatea regresiunii in timp si a anularii distantelor cosmice. Cu ajutorul unui compendiu de astrologie care daruieste puteri magice cui stie sa-l foloseasca, Dionis incearca experienta cruciala, nu inainte de a arunca o privire visatoare spre casa vecina de unde patrund pana la el sunetele diafane ale unei voci feciorelnice: "Si liniile semnului astrologie se miscau cumplit ca serpii de jaratic. Tot mai mare si mai'mare devenea painjinul «Unde sa stam?"» auzi el un glas din centrul de jaratic al cartii «Alexandru cel Bun!» putu el sopti cu glasul apasat, caci bucuria, uimirea ii strangea sufletul si incet, incet painjinul cel ros se largi, se diafaniza si se prefacu intr-un cer rumenit de apunerea soarelui. El era lungit pe o campie cosita" etc, si astfel Dionis devine calugarul Dan din lasii lui Alexandru cel Bun, traind cu 500 de ani mai devreme.
In felul acesta, planul real s-a dizolvat in cel imaginar si asistam acum la povestea independenta a lui Dan, ucenicul maistrului Ruben, figura tipica de invatat medieval, un fel de Mefisto, cum s-a observat si cum se dezvaluie singur intr-o scena ulterioara, jubiland de a-l fi hotarat pe calugar sa se substituie umbrei sale care semnifica prototipul etern sau archaeul spiritual al tuturor intruparilor istorice ale individului uman.
Apare limpede acum ca desi "porneste de la Kant", Emi-nescu "construieste in spirit schopcnhauerian", cum a demonstrat definitiv G. Calinescu, caci timpul si spatiul sunt numai forme goale si subiectivitatea lor nu inseamna si libertatea de a dispune de obiectul intuitiei noastre. Conceptia lui Eminescu este palin-genetica si panteista in sensul lui Schopenhauer.
Dan iubeste pe Maria, fiica spatarului Tudor Mesteacan si, izbutind sa-si inlocuiasca umbra si sa intre astfel in posesia eternitatii lui primordiale, o ia cu sine prin acelasi procedeu si pe tanara lui iubita si calatoresc impreuna spre luna in voluptatea unei lungi imbratisari. Astrul noptii e un Eden cu peisaje feerice pe care Eminescu le descrie cu o insistenta caracteristica, transfor-mandu-le in veritabile poeme in proza, dincolo de orice valoare functionala in structura naratiunii. Totul ar fi desavarsit daca Dan n-ar fi framantat tocmai de taina pe care nu trebuia s-o dezlege: aceea a triunghiului cu ochi de foc dominat de un necunoscut proverb arab. Cand calugarul care transformase pamantul intr-o margea pentru a-l atarna in salba de margaritare a iubitei, bucu-randu-se de fortele ilimitate de care putea dispune, are cutezanta de a presupune ca s-ar fi identificat cu insusi Dumnezeu: Oare /ara s-o stiu nu sunt eu insumi Dumne, se produce o fantastica prabusire cosmica iar Dan si Maria sunt proiectati in haos si pamantul isi redobandeste dimensiunile initiale. Ca dintr-un vis personajul se trezeste sub (brma lui reala, aceea a lui Dionis: "Bl se scutura oarecum din somn. Soarele se inalta, ca un glas de aur arzator pe un cer adanc albastru; gradina de dedesubtul ferestrei, in care adormise Dionis, era de un verde umed." etc. Acaparat de propriile lui speculatii, Dionis se intreaba: "Fusese vis visul lui cel atat de aievea sau fusese realitate de soiul vizionar a toata realitatea omeneasca?", iar cand vede printre perdelele albe de la fereastra casei vecine chipul blond al "copilei" care cantase inainte ca el sa adoarma, exclama: "Maria!" si se hotaraste sa-i scire. Cand fata apare la fereastra cu scrisoarea, Dionis lesina si nu se va trezi decat dupa un delir in care amesteca din nou planurile (luand de exemplu pe anticarul Riven drept maistrul Ruben) pentru a constata ca intreaga lui situatie s-a schimbat radical. Se descoperise anume ca tanarul sarac si orfan e beneficiarul unei mosteniri, suficiente pentru a-l determina pe tatal fetei sa-l priveasca plin de grija si de interes. Indiciul fusese tabloul din camera tanarului care reprezenta chiar pe tatal sau si cu care Dionis dialoga adesea in orele de singuratate.
