SARMANUL DIONIS - Nuvela antuma de Mihai Eminescu. A fost citita in aceeasi sedinta a Junimii (din 1 septembrie 1872) cu Egipetul si cu inca un fragment din Panorama desertaciunilor (ulterior, Memento mori). Se va publica in revista "Convorbiri literare", VI, nr. 9, 1 decembrie . Va fi inclusa abia intr-un volum postum, de Proza si versuri.
Nuvela are parte - imediat dupa aparitie - de o imitatie, intitulata Sfantul Andrei; autorul acesteia, Nicu Gane, asistase la lectura ei in cenaclul Junimii, in 1872, si isi va publica scrierea in decembrie 1879, tot in paginile "Convorbirilor literare".
"Povestitorul moldovan sterge granita dintre vis si realitate, cum face si Eminescu, eroii «zboara» in alte spatii si scenele de iubire se petrec in vis. fntalnim si scena prabusirii catastrofale din spatiile extraterestre" (D. Vatamaniuc).
In 1901, apare si o dramatizare a nuvelei eminesciene, semnata de Jean Bart, Constantin Calmuschi si G. Orleanu, Sarmanul Dionis, "poema scenica in 5 tablouri, scoasa si adaptata pentru scena din Nuvela Sarmanul Dionis si poeziile lui Mihail Eminescu" (Bucuresti, 1909), probabil - prilejuita de comemorarea a douazeci de ani de la moartea scriitorului.
Ca toate marile antume eminesciene, fie ca este vorba de versuri sau de proza, si aceasta scriere este pregatita de un atelier extrem de vast. Eminescu citise si "se exersa" pe influente, acum. Povestea miraculoasa a lui Peter Schlemil al lui Chamisso (rcminsicentele sunt mai evidente in Umbra mea), Heinrich von Ofterdingen, Lampa magica a lui Aladin (prelucrata de scriitorul danez Oehlenschlaeger), scrieri de Novalis, Holderlin, Eminescu T. A. Hoffmann (probabil, tema dublului il atrasese in romanul acestuia, Elixirul dragostei), Eichendorf {Din viata unui pierde-vara), Shakcspeare, dar si Goethe, in sfarsit - Th. Gautier (editorii considera insa ca Eminescu l-ar ti cunoscut "la a doua mana, copiind fragmentul la care face trimitere in finalul nuvelei dinlr-o sursa franceza). Dar cel mai important intertext pentru nuvela il constituie, neindoios, lecturile filosofice ale tanarului Eminescu , din Kant si Fichte. Comentatorii si editorii lui Eminescu au stabilit numeroase legaturi intre Sarmanul Dionis si restul operei autorului. Problematica filosofica este aceeasi in alte texte in proza, precum Umbra mea sau /Archaeus/, acesta din urma fiind chiar considerat de multi critici drept o schita de atelier premergatoare nuvelei finite (Perpessicius: "Este, de fapt, intr-un plan mai sobru, aforistic si de o pura tinuta filosofica, tema finalului din Sarmanul Dionis"), in /Avatarii faraonului Tla/ etc; cele mai evidente continuitati se pot stabili intre proiectul de roman (neterminat), Geniu pustiu, si nuvela, din primul autorul reluand pentru Sarmanul Dionis prezentarea Bucurestilor, portrete, unele scene. Dar, asa cum remarca D. Vatamaniuc, "poetul da alta dezvoltare fragmentelor respective si introduce elemente noi in compunerea tablourilor".
Nuvela mizeaza - ca efect retoric fundamental - pe insasi aceasta eterogenitate: a surselor, a tipurilor de discurs, a scriiturii. Poezia pe care o contine, ca pe o punere in abis ironica a intregii problematici (dublu-filosofare-existente posi-ble-erosul ca spectacol), Cugetarile Sarmanului Dionis, era initial o lucrare independenta si anterioara nuvelei; "Eminescu ii da forma definitiva cand o incorporeaza in nuvela" (D. Vatamaniuc), si topeste uncie din imaginile primei variante in randuri de proza. Corespondente de viziune se mai pot stabili apoi cu marile antume ale maturitatii poetului, in ceea ce priveste calatoria interstelara (Luceafarul), toposul scriiturii sau perechea de indragostiti "ca inger si demon". Dincolo de acest paienjenis de surse, ceea ce frapeaza la lectura este pecetea incontestabil eminesciana a scriiturii, .Aspiratia aceasta dupa trecut, atat de fireasca naturilor reflexive, metafizice, cu capul in nori, pentru a spune astfel, si predilectia pentru basm // marcheaza una din constantele spiritului eminescian, pe care aveau sa se altoiasca toate sugestiile literare, cate ar fi putut sa-l inraureasca. Insa mai presus de acestea // se situeaza prestigiul basmului, magica lui virtute" (Perpessicius). Astfel avea sa se constituie principala filiera a comentariilor nuvelei: ele vor revela - mereu si mereu -bogatia de semnificatii, ce sta in cumpana cu arta povestirii. Pentru T. Vianu (in Arta prozatorilor romani), "Eminescu este un povestitor fantastic, caruia i se impune nu observarea realitatii, ci recompunerea ei vizionara, grea de semnificatii adanci". "Critica literara se orienteaza inca din 1890, la aparitia nuvelei in volum, in directia relevarii originalitatii prozei eminesciene si a identificarii izvoarelor" (D. Vatamaniuc). N. Iorga si G. Panu se numara printre primii comentatori, la cumpana dintre veacuri.
Marea capacitate de cuprindere a nuvelei incurajeaza comentariile, fie ca ele se refera la nivelul tematic, ideologic sau retoric al acesteia. Eminescu Simion, concluzionand asupra respectivei bogatii semnificante, dar si structurante totodata, enumera "o aspiratie cosmica // izvorata din setea de sublim, de grandios a poetului, intarita de sentimentul, general la Eminescu, de detasare de concretetea terestra. // o viziune sublim romantica /a universului/, un simt neobisnuit al naturii, al peisajului simfonic //, o adanca nostalgic de puritate si armonie //, contradictia intre a dori si a nu putea, a cuteza gestul de eliberare si a-l inlantui in linul paienjenis al metafizicii". Pentru I, Em. Pe-trescu, nuvela pune in act - intrupeaza in naratiune, dar mai ales in imaginar, am adauga noi nu o reflectie filosofica anumita (ceea ce reduce, in interpretare, relevanta fidelitatii fata de teoria kantiana a apriorismului), in tot ceea ce cugeta eroul, Dan-Dionis, alter-ego al autorului insusi, ci Eminescu. aici, "experimenteaza o inscenare epica a spatiului gandirii. Nuvela debulcaza abrupt, introducand cititorul in miezul monologului interior continuu care pare a fi adevarata viata a eroului, un izolat iara punti de comunicare cu timpul sau" (I. Hm. Petrescu, 2000). Deja - incadrarea textului ca specie este foarte dificila: libertatea naratiunii si complexitatea ei structurala, consistenta izvoarelor filosofice, a intcrlexlelor explicite, dar si alternanta registrelor (de la discursul indirect liber la naratiunea omniscienta "clasica" etc.) - toate converg spre constituirea unui adevarat topos pentru exegeza operei eminesciene.
In notele editiei critice aparute la Editura Academiei, D. Vatamaniuc face o buna insumare a acestora: "Sarmanul Dionis este proza lui Eminescu cu structura cea mai complexa. De aici si dificultatile in incadrarea ei in genul literar, Interpretata nuvela filosofica, la patru decenii de la aparitia ei i se contesta acest statut si este trecuta in randul povestirilor filosofice. Comentatorii mai noi ai prozei eminesciene ii confera un statut mai general: proza fantastica si filosofica, proza fantastica de atmosfera, proza fantastica docirinara.
Din contextul caracterizarilor intalnite in crilica noastra pe intinderea unui secol, se detaseaza cea a lui G. Ibraileanu, pe care o dezvolta mai tarziu G. Calincscu in exegezele sale. Si unul, si altul definesc capodopera eminesciana - poem filosofic in proza" (D. Vatamaniuc). Eticheta de "nuvela filosofica" ramane cea mai tenace in exegeza si ea se refera nu doar la clasificarea textului propriu-zis, ci si la recunoasterea intemeierii unei traditii in proza romaneasca: "S-a spus ca este intaia noastra nuvela filosofica, asa cum Alexandru Lapusneanul de Constantin Negruzzi este intaia noastra nuvela istorica si cum, mai tarziu, se va spune despre Faclia de Paste a lui Caragiale ca reprezinta tipul nuvelei psihologice. Si desigur ca afirmatia poate fi sustinuta cu temei, pentru toate aceste excursiuni filosofice, in care eroul povestirii expune si reflecteaza in marginea apriorismului kantian, a celor doua parghii, a timpului si a spatiului, ce sunt innascute in sufletul nostru si gratie carora s-ar putea calatori in orice veacuri si Ia orice meridiane" (Perpessicius). Desigur ca nucleul filosofic al textului este fundamental in configurarea sensurilor. Dar materia narativa a nuvelei - cu toate arabescurile sale, ce merg de la originalitatea geniului eminescian pana la utilizarea unor toposuri ale romantismului minor, ale literaturii de mistere etc. - este cea care ofera substanta fictionala, literatura insasi, a respectivei configurari. Prologul teoretic al nuvelei, "idealist in esenta lui" (E. Simion), ca si concluzia ce se intemeiaza pe Th. Gauticr. sunt "margini" nu atat non-fictive, cat (foarte subtil, pentru constructia nuvelistica) pre-fictive: ele delimiteaza si dau libertate interna unui spatiu epic de exceptie. De pilda, "sfarsitul nuvelei // arata cat de hotarat tinea autorul itele povestirii sale in mana. Caci, pe de o parte reflexiunile finale («fost-au vis sau nu, asta e intrebarea») urmeaza admirabilei scene de interior //, iar pe de alta parte si pentru a innoda din nou lirul misterului, acele cateva consideratii cu tema metempsihozei, sugerate de citatul din Th. Gauticr. '/
Aceasta clariviziune a fundamentelor si liniilor constructiei sale, ce contrazice orice urma de impreciziune si cu atat mai mult de alterare a ratiunii" (Perpessicius). Nucleul epic al Sarmanului Dionis il constituie efortul eroului - ca toate alter-ego-urile eminesciene, si acesta se simte "nenascut la timpul sau" - de a evada din vremea moderna, pentru ca, ajutat de regresiuni treptate, sa isi cunoasca nu doar avatarii din alte vremuri, ci si identitatea eterna a fiintei, raportate - obligatoriu - la divinitate. "Printr-un exercitiu de magie, ajutat de cartea lui Zoroastru (Zoroastru e primul avatar al eroului //), Dionis «coboara» in propriu-i spatiu sufletesc, acolo unde se afla spatiul si timpul. In posesia cifrului spatial si temporal al lumii fenomenale si, mai apoi, in posesia cifrului matematic al creatiunii, Dionis evadeaza din timpul sau spre a se regasi in calugarul Dan (discipol al diavolului), care incearca, la randu-i, abstragerea din temporali-latea istorica si plasarea la nivelul unei realitati noumenale.
Demonia gandirii il conduce pe Dan-Dionis in pragul unei caderi asemenea celei lucifcricc; dar ceea ce-l salveaza de la prabusire in nefiinta si-l restituie conditiei sale initiale e iubirea. Dionis traieste, alaturi de Maria // visul unei iubiri care compenseaza visul paradisului selenar pierdut, dar care nu arc o «realitate» mai sigura decat aceea a calatoriei avatarului sau Dan in luna" (Ioana Em. Petreseu, 2000). Caderea din paradis inseamna recaderea in lumea "dintai", a Bucurestiului modern, demitizat si labirintic, in care eroul sufera mizeriile unei existente de renegat, fiu al unui amor misterios si nelegitim. In extremii, solutia epica a unei mosteniri neasteptate ii permite sa se salveze din saracie, sa revina din boala la viata si sa traiasca fericit alaturi de aleasa inimii sale. Pe aceasta trama epica se intretes apoi figuri ce poarta pecetea viziunii eminesciene: eroul, copil-geniu-nebun-calugar-misterios etc, iubita sa Maria (feminitate angelica, prezenta compensativa si intregitoare), maestrul initiator, Ruben (la antipodul lui Euthanasius, din Cezara, el este demonul ironic, tentator, al intelepciunii ca sursa pentru malefic), chiar divinul ca absenta, cel ce se refuza comunicarii si definirii, cel ce pedepseste cutezanta oarba a eroului, prezenta-absenta a sensului ultim al cosmosului, atat de caracteristica viziunii poetului din perioada de maturitate.
Retras in doma, ascuns indaratul unor hieroglife opace, Dumnezeul cu care Dionis se descopera consubstantial refuza, pentru ca esenta lui e raul, orice comunicare cu creatia sa. Aceasta drama a raportarii omului de geniu Ia transcendenta este potentata ca in Scrisori, in Memento mori, Povestea magului etc - de motive literare specifice: visul si zborul oniric, scria dublu-androgin-arheu, convergenta seriei demon-inger-divinilate (abstrasa creatiei), apoi erosul de sorginte platoniciana (pe care perechea il traieste in paradisul compensativ unde a regresat, iar finalul fortat al epicului il readuce in limitele unei benigne existente terestre a perechii Dionis-Maria), oglinda si textul magic, scrierea, hieroglifa si semnul rosu, natura selenara, peisajul oniric vs. labirintul orasului ("furnicar"). Din aceasta perspectiva, nuvela este si un mozaic al unor teme literare obsedante pentru Eminescu. Dar ceea ce ii defineste caracterul memorabil pentru proza romaneasca a sfarsitului de secol XIX este originalitatea viziunii integratoare, unicitatea configurativa a acestui scenariu epic al Ideii.
