SAPTAMANA NEBUNILOR - Roman de Eugen Barbu. Prima editie in volum: Saptamana nebunilor, roman, Bucuresti, Editura Albatros, . Dupa Princepele si alte cateva nuvele cuprinse in Vanzare de frate (1968) sau Miresele (1975), Saptamana nebunilor e a doua opera majora (ultima a scriitorului) nascuta din revelatia evului fanariot pe care i-a produs-o lui B. ampla documentare pentru filmele din seria Haiducilor ("Intrarea in uriasul material de epoca m-a fermecal", recunostea autorul); insa din Haiducul Amza, proiectatul final al trilogiei sfarsitului de veac fanariot, Eugen Barbu nu a concretizai decat cateva scenarii de film si nuvele (o marluric "din interior" asupra imensului travaliu artistic presupus de acest (alt) univers lictional fundamental al creatiei lui B. o ofera insusi scriitorul in Caietele Princepelui, l-V11, 1972-l981). Anuntat inca din anii '60 si (re)scris efectiv intre 1975 si 1981, cu acea enorma exigenta proprie "operei seria" barbiene ("Saptamana nebunilor, in doi ani, a intrunii abia 150 de pagini pentru ca 50 le-am si aruncat si Dumnezeu slic cand am s-o dau la tipar"), romanul "rezulta din documente ["izvorul documentar principal cartea lui Al. Alexianu, Un bitatrestean de altadata: Risipitorul logofat Dudescu"], dar si din sederea autorului la Venetia, pe care o iscodeste prin toale ungherele" (Ion Rotam). Desi Hrisani Hrisosceiu va imprumuta ceva din biografia sa lui Margclatu, eroul celeilalte serii de filme turnate in anii '80 dupa scenariile lui Eugen Barbu. Saptamanii nebunilor nu a fost niciodata ecranizata: filmul cu acelasi titlu din 1971 (care relateaza pe un scenariu de Eugen Barbu aventurile haiducului Anghel Saptecai pe parcursul unei "Saptamani a nebunilor") apartine seriei Haiducilor si nu arc nici o alta legatura cu romanul.
Epic, Saptamana nebunilor e chiar mai rarefiata decat Princepele. Suntem (fabula) la cativa ani dupa infrangerea Eteriei (dai- inca intr-un fabulos timp fanariot, nepasator la exactitatea cronologiei), cand beizadeaua Hrisani Hrisosceiu (candva indreptatit el insusi, prin neam si avere, la vise de domnie urmas poate al vreunui Prmcepe?) e trimis in taina la Venetia cu ultimele milioane ale Miscarii pentru a-l cumpara pe un Trimis al inaltei Porti. Acolo se indragosteste insa nebuneste de contesa Herula Lucrezia Vimcrcatti si in putini ani va risipi toti banii (ai Eterici, dar si ai sai) incercand zadarnic s-o cucereasca definitiv.
Ruinat si parasit de "frumoasa venetiana", Hrisosceiu se va intoarce acasa la Bucuresti, unde se va stinge lent in anii Iara sir ce vor urma. cu toate resursele financiare si ale fiintei epuizate, dupa ce o vreme, la inceput, mai incercase sa minta (pe ceilalti, dar si pe sine) ca nu e totul pierdut, ca va da o sarbatoare de "saptamana nebunilor" ce va cutremura Bucurestiul, ca "va fi iarasi ce-a fost si mai mult decat atat". Romanul debuteaza insa propriu-zis (subiectul) cu intoarcerea lui Hrisant in Bucuresti, intreaga perioada venetiana (si anterioara) fiind rechemata de acesta din memorie in lungii ani de dupa aceea, evocarile (si fanteziile) mlerseclandu-se decalai si contrapunclic cu episoadele "reale" din prezentul personajului, pentru ca imaginile celor doua "caderi" (venetiana si bucuresteana) sa se contopeasca pe masura ce se inainteaza spre deznodamant.
Daca cu Princepele B. incepea evaluarea (fictionala) a efectelor locale ale acelei "otravi bizantine" care in viziunea sa a marcat definitiv si nefericii istoria acestei parti de lume, Saptamana nebunilor continua demonstratia pana la inevitabila concluzie logica. S-a observat (ca un repros) ca in Saptamana nebunilor "Pictarea descompunerii fanariote nu are nici amploarea, nici motivatia politica si teoretica din Princepele" (Liviu I.eonte). ca "descriptia aglomerata pana la satiu covarseste spatiul delimitat.
In Princepele, de liniile parabolei" (Mircea Mutliu). Lucrul e firesc cata vreme intreaga perspectiva e alia. Astfel, intr-un prim moment al dialecticii temei. Princepele inchega o parabola exemplara a coruptiei Puterii (sau iluziei Puterii), explorata printr-un destin-simbol (al epocii/clasei/lumii fanariote).
In schimb, in Saptamana crepusculara lume bolnava din Princepele e surprinsa intr-un alt moment si anume in cel final si intr-o ipostaza mai cuprinzatoare. Parabola nu dispare, asadar, ci face doar un pas inapoi (largind perspectiva la un mai vast "Bizant dupa Bizant"), mutand totodata accentele si devenind (si mai explicit) una a lipsei de Putere, politica, financiara, sufleteasca, biologica ele. ontologica in fond. Expresie a (ultimelor consecinte ale) unei ontologii sfaramate, aceasta parabola despre Anti-Putere va cauta acum un sens al realului prin explorarea nu a unui destin, ci a insusi sufletului inefabil al unei Lumi, nu intr-un simbol, ci intr-un arhi-Semn(al Des-Fiintarii) compus dintr-o suma de semne ale Nihilului: un anti-destin (o biografie ce "traieste degringolada lumii fanariote, dar Iara sa mai aiba demnitatea macar de a o simboliza" (M. Muthu).
In acord cu noua miza a parabolei, din caracterul de sinteza al Princepelui ("un basm si o opera lirica in acelasi timp") in Saptamana nu mai (poate) ramane decat dimensiunea poematica. Si, intr-adevar, cartea e in primul rand "un fastuos poem al declinului, construit in maniera variatiunilor pe o tema data": "Nu e romanul unui destin, ci al unei stari" (M. Muthu), "o stare a istoriei conventional circumstantiala in limp si spatiu, o istorie difuza, amorala, verosimila pana la posibil, plauzibila, dar in nici un caz reala" (M. Odangiu), o talmacire personala a toxicului duh istoric si metafizic al Bizantului. insa in ciuda tonalitatii elegiace, Saptamana nu e un lamento pentru acest duh (regretat poate in ordine estetica, dar urat de autor intr-o masura cel putin egala cu forta lui lascinatorie), ci un poem (inevitabil infiorai) al Esecului si al Caderii, un esec metafizic in al carui filigran se intrevede unul dintre cele mai spectaculoase esecuri istorice. Solidar cu intregul proces de dezagregare a visului imperial bizantin ("unde era mileniul sters, putrezit el insusi ca un corp viu, trupul timpului luxuriant in care se topisera atatea vise de marire?") - in egala masura cauza si simptom al definitivei lui prabusiri - lamentabilul esec al Eteriei (in fond, inca o revolutie tradata chiar de principalii ei "eroi") marcheaza incheierea unui ev si a unei civilizatii. Instituind un spatiu (si un) imaginar de bolnava Apocalipsa, degradata si dezolata, de un tragic surd, lipsit de sublim (replica fictionala a unui univers degenerat ontologic), aceasta ultima "cadere" a Constanti-nopolului proclama totodata o Cadere (istorica si metafizica) generala si fara drept de apel. E o epoca de sumbra si profunda depresie (ca intotdeauna dupa infrangerea unei Revolutii), in care tradarea, marele semn al Timpului (si unul dintre semnele esentiale ale romanului), ucide ultimul Ideal. Rezultatul e o panorama (rasariteana) a ticalosirii maxime (caci e un meridian care si-a pierdut nu doar libertatea, ca Apusul, ci pana si sensul ei).
In ciuda culorilor prea tari, a aromelor prea vii, a patimilor prea aprinse (ce confera ansamblului aerul agitat si ireal al unui vis de opioman), totul vorbeste despre un timp al Crizei. E o lume din care orice transcendenta a disparut, inlocuita de o "transdescendenta" (Marian Popa), de o cadere perpetua spre neant (la capatul careia se poate ghici deja Groapa, suprema fundatura de destin); e o lume in agonie, prea ostenita pentru a mai avea fie si numai dorinta mortii (in voia careia se lasa doar, se abandoneaza abulic), o lume golita de orice energie in care "melanholia", boala princiara a evului fanariot (si bizantin), devine un spleen balcanic, o cxistcntial(ist)a "greata" levantina ce tradeaza evanescenta fiintei, intr-adevar, daca "Tensiunile din Princepele eliberau o metafizica, aceea a Puterii devenita oarba, aici ne intampina doar apatia, un plictis urias infiorat, intermitent, de elegia Bizantului disparut" (M. Muthu): daca in Princepele mai exista macar iluzia (Vietii, Erosului, Cunoasterii, Puterii), in Saptamana nici un vis, nici un ideal, nici o credinta, nici o iluzie, nici o pofta mareata nu mai sunt posibile. O nebunie tainica (nascuta dintr-o fundamentala disperare) arde ca o febra in toti si in toate, incingand patimi(ri)le financiare, amoroase, politice etc. pana la paroxism.
Dar, ca si petrecerea promisa de 1 Irisant (o razbunare indeplinita mai mult de inertia lucrurilor), ca si planurile de constructii (indraznite macar in Princepele), ca pretinsele bogatii sau ca viata falsa, de imprumut (simbolizata de carozza), traita pe credit (nici macar pe reputatie, ci pe zvonul ei), si clocotul pasiunilor (pure energii negative impinse pana la dezmat si turbare, dar grabnic epuizate in stenahorie si lihotire) e lot numai o "izmeneala", o mare Minciuna, o vanare de vant si de himere. Ramas dupa disparitia mirajului Puterii pasiunea dominanta, erosul e si ci unul maladiv, atins de blestemul general, o patima stearpa, o simpla si rece (hiper)excitatie nervoasa: "Totul este atins de putregai, erotismul pustiitor si visul basileic comunica prin excesul dizolvant, el contaminand intreg spatiul fictiunii barbiene" (M. Muthu). Orice speranta e asadar pierduta, alienarea e totala si nimic nu mai poate alina teribila singuratate (individuala si colectiva), unicul refugiu ramanand fuga de Realitate (in chefuri monstruoase, in carnavale, in vinuri, in "eteruri", in jocurile de noroc, intr-o enorma risipire, in aventuri erotice, in fantasme de tot soiul). Caci marea drama (meta-istorica) a acestor locuri si oameni e tocmai certitudinea lor absoluta ca nu exista in Realitate, ca sunt doar niste umbre inlr-o lume-umbra (tinuta inca intr-un fel de viata doar de o nepotolita sete de fantazii si himere), iar marele rau care ii chinuic (pana la melanholie, stenahoric, turbare sau dezmat) este esentialul deficit de Fiinta care face din prezenta lor in lume, in ciuda larmei, o mare si tacuta Absenta.
Ca intr-o moralitate medievala, in toate se dezvaluie chipul Mortii. Reunind cele doua mari semne ale existentei inautentice (Masca si Moartea), imaginea "saptamanii nebunilor" ramane metafora-cheic a romanului. Ceremonie a sfarsitului unui ev ce marcheaza reintoarcerea in Haos (caruia insa la Eugen Barbu nu-i mai urmeaza un nou Cosmos), "saptamana nebunilor" e, pe de o parte, un spectacol al mastilor ce trimite la viziunea camavalesca asupra acestei lumi pe care o propune autorul: hamletiana piesa in piesa si mise-en-abime, "Pantomima Venetiei" e apogeul grotesc al acestei viziuni, rezumand Carnavalul demonilor ("maimutele lui Dumnezeu") care populeaza cartea. Drama omeneasca ramane insa una generica: dincolo de aceste masti mortuare evolueaza nu atat niste psihologii particulare cal niste figurine, manipulate si coordonate de o aceeasi sentinta metafizica ("Nu exista mantuire pentru om"), nu simboluri, ci indici ai unui scenariu transcendent drept care romanul insusi e mai curand un mister alegoric (gen Redentore), un imens karaghioz, un teatru de papusi macabru, o "apokalypsis cum tiguris". Ordonai de aceeasi perspectiva descendenta, de la "Bi/antionul" himera la "Venezia" amintire, "mistuita undeva in lacomul timp, numit trecut", si pana la "Rucurcscii" prezentului (continuu) al fictiunii, spatiul - decor, dar si sursa a dramei ocupa un loc central in economia operei, caci "inainte de a fi romanul Unui individ. Saptamana nebunilor este romanul a doua orase, suprapersonajcle cartii" (L. Leonte), asupra carora pogoara ca o miasma, sofianic si tutelar, sfantul duh otravit al celui dc-al treilea. Spatiu al (auto)exilarii, ca un nou Tomis, disputat de nesfarsite ierni scitice ,si de arsita verii.
Bucurestii, "oras parasit, mort, tara ideal" sunt popasul final pe drumul disolutiei si totodata limanul ultim al (de)cadcrii Bizantului, un mic oras barbar blestemat sa maimutareasca viciile celor mari (si sa le compromita virtutile, cum nota undeva malitios I.D.Sirbu). Consacrata de o bogata traditie culturala ca simbol arhetipal al "mortii in viata", al agoniei lente si inerte, al dizolvarii somptuoase si voluptuoase, "Venezia bizantina" (ultimul bastion al romeilor in Occident) c in schimb aici cea de pe urma - si cea mai spectaculoasa - etalare a morbului bizantin. Renascuta dintr-o mie si unul de amanunte, din nesfarsite liste de fiinte, obiecte, intamplari, senzatii (memoria monstruoasa a autorului pare sa nu fi lasat nimic afara), atmosfera de putreda splendoare a Venetiei, de un baroc flamboaiant, inaltat pana la intensitatea viziunii, e dimensiunea cea mai importanta (si poale cea mai reusita) a cartii. Paradigma celesta a Venetiei ramane insa marele polis al Bizantului "odata real si acuma himeric":
"Fiecare oras se redescopera in celalalt, Bizantul decazut si Venetia aproape in ruina sunt niste oglinzi paralele. Prins intre copcile lor aurite, boierul Hrisant_ este condamnat de la inceput" (M. Muthu). intr-adevar, intreaga catabaza a lui llrisant "prin cenusa imperiului" nu e altceva decat o Questa a Mortii, o _ cautare a propriului sfarsii (predestinat). Intr-un spatiu si un timp ale Istoriei definitiv moarte, intr-o lume istovita ce nu mai vrea, nu mai poate (si nu mai) crede in nimic (decat in iminenta mortii), Hrisoscelu (o "umbra de domn") nu mai c, la randul sau, decat un mort ce-si cauta odihna vesnica. O face insa fara maretie, caci, inchisa intr-un ciclu jos, etern repetabil, existenta individului (tradat de toti si tradator al tuturor, victima si unealta a istoriei locurilor) "e o cloaca" (Come! Dngureanu). Surpat launtric de falimentul Eterici (si ca mai mult o ultima (aulo)nalucire a Bizantului agonic), purtand in suflet "cancerul melanholiei" si in ochi "un graunte de nebunie", llrisant e doar "un om bun si nefericit", ros ca de o boala de o "fara-de-seaman iubire pentru o tarla de lux" (C. Ungu-reanu), o iubire odi et amo, inconsistenta, dar distrugatoare. Luptand de fapt chiar cu "ispita de a exista" ("asta nu mai suporta: sa stie ca traieste"), evolutia sa e o oscilatie amortizata, pana la punctul in care "destramarea" lui si a Lumii sale se suprapun. Subminai de o generica neputinta (metafizica, nu organica ca a lui Oblomov), macinat "numai de o lene ucigase"' si de o "imensa scarba", ramas doar ui becketliana asteptare a unui Trimis (despre) care (a stiut mereu ca) nu va veni si ajuns "inlr-o darapanare sufleteasca si caliceasca", Hrisant se stinge incet, pierdut in "Visuri, kimere, istericale, nevricale, alucinatii", cu "ochi puslii in care bantuia nimicul", alunecand imperceptibil din melanholie in manie, din manie in visuri de "eteruri", apoi in dementa si de aici intr-un "delir alb, sec", al agoniei.
Locuit de aceeasi Absenta ea si lumea lui, Ilrisant e in realitate gol pe dinauntru.
In fond, toate reperele majore ale odiseei lui Hrisant nu sunt altceva decat niste intalniri (preliminare) cu moartea: Eteria, pentru care a acceptat sa ia otrava la Dragasani; risipirea deliberata a banilor si apoi teama neincetata de streangul Trimisului, o teama a carei simpla existenta il mentine in viata, o data ce "Un Trimis este un om care te viseaza mereu. Si cand nu te mai viseaza, mori"; Venetia si Bucurestii, ample decoruri funebre ce se reduc treptat la spatiul inchis al "camerei de bolirc" in care Hrisoscelu se ingroapa de viu; dragostea pentru Herula, un ,joc al mortii" precum cel ai pestilor-dragon; Herula insasi, menita "sa-! familiarizeze cu evanescenta fiintei", iubita "pentru ca simtise sub chipul ei pe Distrugator, pe cel care iti ia viata" etc. Alaturi de Hrisoscelu (cu care moare asadar nu o clasa - fanariotii -, ci o Lume), fictiunea mai e populata de o numeroasa, dar spectrala umanitate din care abia daca ies in relief cateva figuri: Herula Lucrezia, o ispita, o minciuna si-un blestem (replica feminina a mcsserului Oltaviano), o creatura caleidosco-pica compusa doar din istorii contradictorii, un "inger albastru" care, cu puterea Nanei lui Zola, il trece pe Hrisant printr-o scoala completa a patimii si-a degradarii; varul ei, Hrisoverghi, un dascal de prabusire; lusufache, un balcanic Sancho Panza etc. Un personaj neasteptat e chiar autorul, caci romanul tradeaza si "o constiinta autobiografica rara" (C. A. Mihailescu), inchipuind un posibil "portret al artistului la batranete", cutremurat de o "omeneasca, prea omeneasca" jale pentru risipirea vietii. Punct terminus al creatiei, cartea contribuie astfel si la elucidarea destinului (artistic) al creatorului ei, caci, nascuta initial din indignare, ca fruct al unei faulkneriene "manii prelungite" impotriva unui (trans)istoric Rau al locului, opera majora a lui Eugen Barbu demonstreaza o progresiva cedare la seductia acestui Rau, o acomodare cu "atmosfera de decadenta bizantino-balcanic-fanariola" care (mai ales in Saptamana) da semne ca autorul "se complace pana la un punct in ea" (I. Rotaru). Contaminat de blestemul Bizantului (fascinant, dar letal) contra caruia se revoltase candva (cu mult temperament, dar poate cu insuficienta forta morala - singura garantie in timp a izbanzii), B. ajunge din denuntator al "otravii bizantine" un propagator, pierzand din anvergura sensului umanist al unor creatii anterioare. Uitand sa mai scrie "pentru imbarbatarea inimilor", "pentru ca omul nu doar sa in-dure(ze), ci sa triumfe" (cum cerea Faulkner), el demonstreaza prin chiar perfectiunea formulei artistice (altminteri, valabila estetic) ca marea literatura nu se reduce totusi la estetica, si ca, lipsita de aliati.
Frumusetea poate nu doar sa_ salveze o lume (fictionala), dar si sa o piarda. In acest sens era de asteptat ca ultima parte a trilogiei, Haiducul Amza, carte a unui nou optimism, sa nu mai apara niciodata. Deopotriva beneficiar si victima a posteritatii Bizantului, Eugen Barbu se dovedeste asadar (si ci) pana la urma un (ultim?) mare (si tipic) exponent al spiritului acestei Lumi despre a carei victorie de dincolo de moarte avertizeaza nu doar prin opera, ci si prin viata. lanus bifrons, B. trece cvasi sadovenian de la natura la cultura, de la Viata la Carte, de la realismul liric si vitalist al inceputurilor la barochismul galopant, saturat de artificiu si livresc al ciclului fanariot, oferind spectacolul unei uriase energii in dezagregare. Entropia e aici maxima, afectand inclusiv structura formala a cartii: arhitectura e pulverizata, iar episoadele-nara-tiuni (tehnica preferata a povestitorului Eugen Barbu) sublimeaza treptat din tablouri intr-un flux informai (esentialmente liric) de infinite senzatii, ce parc a merge spre nicaieri (u topos). Functia epicului c preluata de o inimitabila atmosfera ("brocarurile venetiene ale prozei somptuoase, lirice, evocatoare, cu sclipiri de putregai si cu tulburatoare miasme de descompunere sufleteasca", cum spunea Lovinescu despre Mateiu Caragiale) la care contribuie toate simturile si toate vocile lumii (ale materiei, umane si naturale, ale istoriei etc), Intr-o deconcertanta polifonie ce subliniaza "autonomizarea diverselor instante ale textului: cuvintele, imaginile, personajele sunt frumoase in singuratatea lor" (C. A. Mihailescu). Contaminata la randul ei de boala generala si scapata de sub control ("viata se stergea din memoria lor: masti, dansuri, orgoliu, sete de dragoste, lentoare, somn, himere, coruptie, nimic"), memoria nu mai salveaza viata prin povestea pe care o spune, ci o ucide si, o data cu cel care viseaza Povestea (Hrisant, naratorul), Lumea insasi (a personajului, a fictiunii, a Bizantului ce "cade" pentru ultima data) ia in cele din urma sfarsit.
Pasta groasa si tusa apasata (pana la exces), a la Van Gogh, traduc aici viziunea lortura(n)ta si nemiloasa a unui Dali rasaritean ce infatiseaza "cumplite sfarsituri", iesite parca din "penelul unui pictor dement", "mereu moartea si viata, amestecandu-se ca intr-un perele pictai de o mana nebuna ce vedea cu un ochi metafizic invalmaseala fara ratiune, gandita stramb, ironic, viata dand nastere mortii in chiar clipa iesirii la lumina". De altfel, arta barocului decadent (la limila manierisnmului) e aici la ea acasa: artistul (un senzorial si un temperamental) e atras de Umbra (din om sau din istorie); ca si existenta personajului, opera c una a coincidentei contrariilor (inevitabil, deci, a-morala). e deschisa ("trebuia s-o lase cum fusese, un sir imprecis de fapte, fara vreo explicatie", caci "dand un inteles vietii sale ar fi saracit-o") si insumeaza cutremuratoare spectacole intr-o mare si proteica panorama ce singura face sens; temele si motivele sunt tipice (iluzia, nebunia, caderea, golul, omul secret, carnavalul tragic, labirintul, oglinda ete.), imaginarul sta sub zodia mortii si a descompunerii (putrefactia se aude in toate), registrul evolueaza liber, de la bufon la patetic (N. Manolescu) si de la funebru la lubric (sau mai jos); suveranitatea discursului asupra spatiului si (mai ales) timpului e absoluta: planurile si ritmurile temporale se modifica caleidoscopic, mergand pana la distorsiunea din final (in traditia romanului sud-american) ce proiecteaza deznodamantul in fabulos, demonstrand inca o dala caracterul de joc, de mecanism ingenios al cartii; insasi mania (pamfletara) din Princepele e inlocuita de pathos si de o amara, ecclesiastica intelegere a lucrurilor. Epuizand experimentul lingvistic (de O "ticaloasa frumusete") inceput cu Princepele, Saptamanii "este locul unei comedii a limbajului cum n-a mai fost alta" (C. A. Mihailescu), o comedie ee vorbeste, paradoxal, despre o tragedie a Fiintei, regizand "o criza a lecturii penlru a invoca o criza a istoriei" (M.Odangiu). Ramas singur in centrul scenei, limbajul isi dezvaluie in sfarsit esenta (a sa si a intregii creatii (tarzii) barbiene: "Cuvinte. Hrisant, cuvinte, atat" "Vorbesti himere"), "istovind in acelasi timp [ca si Craii mateini, Isarlikul celuilalt Barbu sau Levantul carlarescian] o formula artistica constitutiva, atat in poezie cat si in proza, balcanismul nostru literar" (M. Muthu).
Desi nescutita de unele scaderi (un cert deficit epic mascat prin fastidioase repetitii ce nu cresc intotdeauna simfonic, cruzimea exagerata, o supralicitare a conventiei senzationalului pana la cliseu si maniera, o anume prevalenta a materialului asupra semnificatiei etc), Saptamana nebunilor ramane totusi o mare carte despre Absenta Fiintei. Adevarata (Contra)Utopie ce "studiaza agonia lenta a lumii, rotirea in cerc a istoriei" si 'anume toi prin "galaxiile Princepelui" ("ale istoriei, mitului, magiei, ale lumilor ce isi reveleaza spectacolul lor secret, bogat in culoare, spectacol, in ultima instanta, al Cuvantului"), ea a fost raportata la existentialism, la Durell, Thomas Mann, Nietzsche etc. incheindu-se cu piatra de bolta a unei mari viziuni (lirice) a Rasaritului putrezind (o intuitie acula ce sintetizeaza intr-o nota esentiala glasurile multiple ale romanului), Saptamana nebunilor e insa mai degraba o vasta Cronica a unei morti anuntate. desfasurata cu tot ighcmoniconul specific zonei - or, tocmai "aceste mari plangeri, aceste sfasietoare tipete de jale, asemenea somptuoase dolii fac din scrisul lui Eugen Barbu o opera de seama a culturii romane" (C. Ungureanu).
