SAPTAMANA LUMINATA - Drama intr-un act de Mihail Saulescu. Scrisa intr-o singura noapte, piesa a fost publicata in "Noua revista romana", a lui C. Radulescu-Motru, nr. 23-24, 7-l4 aprilie . S-a demonstrat, pe baza de documente, ca piesa dateaza nu din 1913, cum afirmase mai intai Mihail Sorbul, ci din 1911, cand autorul, proaspat membru al Societatii Scriitorilor Romani, o prezentase in fata unui cerc de literati.

Valoarea acestei drame "taranesti" se reveleaza pe deplin abia in 1921, cand este reprezentata la Teatrul National din Bucuresti, sub directoratul lui Victor Eftimiu. In 1994, piesa lui Săulescu cunoaste o remarcabila versiune scenica datorata lui Mihai Maniutiu. de la Nationalul clujean, regizorul optand pentru transpunerea liminarei actiuni tensionate a dramei intr-o reprezentatie impregnata de teatralitatea de tip oriental, in descendenta metafizicii cruzimii a lui Antonin Artaud.

Imbinand climatul simbolist, incropit din presimtiri ambigue, esoterice, si din tatonari fantasmatice ale mortii, cu inclinatia expresionista spre primitivism si spre personaje generice (Bolnavul, Batranul. Femeia, Paznicul), drama lui Mihail Săulescu se bazeaza pe un eres arhaic; in saptamana luminata de dupa Pasti toti pacatosii care mor ajung in rai, portile iadului fiind inchise. De aici, decizia mamei de a-si omori in cele din urma liul pacatos, in ultima zi a saptamanii luminate, pentru a-i salva sufletul. Intriga, aproape inexistenta, poate fi rezumata la acest singur gest paradigmatic al mamei, de o forta dramatica paroxistica, insa, si de o gravitate criminala greu acceptabila dupa criteriile moralei crestine. Fapta ucigasa si, totodata, in chip paradoxal, mantuitoare a Femeii, care isi inabusa in final cu o perna fiul muribund un scelerat, ucigas si hot el insusi, aliat acum in agonie, dupa ce a fost lovit de gloantele jandarmilor -, se incadreaza mai degraba unei etici amorale arhaice, precrestine, Ioana, mama pacatosului Constantin denumita, generic. Femeia -, isi recunoaste la un moment dat insurmontabilul impas existential, care o transforma intr-o tragica vinovata fara vina: "Trebuie sa facem ceea ce nu vrem". Hybris-ul sau, iscat din iubirea neconditionata fata de fiul ucigas, si, deci, sublimul caderii ei morale ii confera dimensiuni de eroina de tragedie antica si imprima piesei in ansamblu caracterul unei tragedii folclorice in nuce.

Drama cvasi-mistica a lui Mihail Săulescu ii sugereaza criticului Ion Vartic, o asociere comparatista cu tragedia pre-expresionista a lui Georg Biichner, Woyzeck: "aceasta piesa c pcnlru teatrul romanesc ceea ce Wo)
Tragismul Saptamanii luminate rezida si in natura prin excelenta confiictuala, agonala, a alaturarii lumii dinauntru, a camerei-cavou - posibil simbol, deopotriva, al pantecului matern -, de lumea dinafara, a mortii itinerante, cu atat mai angoasanta, aceasta, cu cat se opune spatiului matricial, zamislitor si fatal, totodata, al interioritatii. Dualitatea tematica spatiu interior-spatiu exterior reverbereaza in alte dualitati, secundare, dar complementare primei: dualitatea in ordine etica a protagonistului care agonizeaza si invoca prin supliciul sau o dorita stare de sacru, Conslantin fiind deopotriva un cumplit pacatos si un crestin ce cauta mantuirea; apoi, dualitatea jertfei ori, dintr-o alta perspectiva, a crimei taptuita de mama asupra propriului tiu, ea incercand sa salveze sufletul fiului, sa preia pacatele lui asupra sa, comitand astfel un pacat si mai mare; ambiguitatea atitudinii Batranei, lelea Maria, care da in bobi, blestemand insa sufletul pacatosului Ia neodihna vesnica. In tine, personajele sunt in acelasi timp prezente hieratice, de o "sacralitate pagana", desemnate, prin urmare, prin nume generice (Femeia, Batrana, Bolnavul, Paznicul, Glasul de afara), precum si fiinte concrete, sateni pitoresti, superstitiosi, care se interpeleaza unii pe altii, in cel mai frust spirit al literaturii "taranesti" realiste, prin apelativele Ioana, lele Mario, Ilie, Constantine Dualitatea interior (unul fizic si psihologic totodata) - exterior (unul, iarasi, fizic, dar si metafizic, emblema a personajului-idee, ori, cu sintagma lui Blaga, a ideii-forta) aminteste piesa dramaturgului simbolist Maurice Maeterlinck, Interieur.

La Maeterlinck, angoasa existentiala crescanda a protagonistilor este sugerata prin metaforicul clivaj spatial intre interiorul si exteriorul camerei, separate, ca in Saptamana luminata, de specificul element spccular al trecerilor, fereastra. intocmai ca in piesa maeterlinckiana, reprezentativa pentru "tragicul de toate zilele" ("le tragique quotidien"), teoretizat de dramaturg ca o modalitate a tragicului esential, clivajului spatial i se asociaza, si la Mihail Săulescu, un clivaj intre cuvant si tacere, redand fatalitatea succesiunii viata-moarte, dar si labilitatea granitei dintre lumi, ambiguitatea "vamilor" vazduhului:

"Glasul de afara (cu spaima mai mare): liii! uite, uite. Ioana langa gard uite mogaldeata Femeia: Unde? Glasul de afara: Uite, uite, Ioana Iar se intinde iar se intinde Ioana uite Femeia: Taci! e moartea Glasul de afara: Vine Femeia: Las-o sa vina. Taci () Aide! Te ajut li-l dau eu, moarte (Tacere). Glasul de afara: Ioana inchide Bolnavul: Clopotele nu mai bat Femeia: Sssst!".

Atmosfera lugubra, de descendenta simbolista, a capodoperei dramatice a lui Săulescu este presarata totusi, dupa cum exegetii acestui text au remarcat in repetate randuri, cu puternice accente de viziune expresionista. Piesa face trecerea, cum sesiza si I. Negoitescu, de la naturalismul Napastei lui Caragiale la teatrul expresionist postbelic.

De pilda, o terifianta scena invocata de catre batrana ghicitoare - cea in care hangiul Iani, impreuna cu nevasta si feciorul cel mare ai acestuia, ucisi de curand de Constantin, se ridica din morti, ca strigoi, si tipa, atunci cand fiul cel mic e si el omorat - pare luata din celebrul tablou al lui Rdvard Munch. Ea este redevabila deci, in cea mai mare masura, unei expresioniste estetici a strigatului. De altfel, dupa Dumitru Micu, drama ori tragedia taraneasca a lui Mihail Săulescu constituie, prin forta ei poematica aparte, o scriere ce anticipeaza "pantomima" blagiana din 1925, invierea, iar tonalitatea apocaliptica a Saptamanii luminate evoca atmosfera tenebroasa a dramelor pre-expresioniste ale lui Strindberg si Wedekind.

Marea ingeniozitate a lui Mihail Săulescu consta in a face din tacere, redata prin frecventele puncte de suspensie, un subtil procedeu de poetica a tragediei. Micile ori marile tragedii ale cotidianului acestei lumi rurale matriciale raman, de altminteri, tacute si inconjurate, precum mobilurile faptelor ticaloase ale muribundului Constantin, de o aura de mister greu de elucidat. Dincolo de aparenta unei piese de un acut realism dramatic, capodopera lui M.S. debordeaza de tonalitati programatic antirealiste, ea putandu-si apropria, in fond, una dintre definitiile pe care Yvan Goli le dadea expresionismului teatral: "supra-drama ca supra-univers al supra-senzorialului".

Scriitori romani