Personajul masculin, erou si narator, al romanului, se reveleaza a fi un veritabil erou de proza moderna, putand fi comparat cu Stefan Gheorghidiu, Fred Vasilescu, Ladima.
Scris la persoana I, aderand la tehnica autenticitatii, romanul Ioana se constituie ca un jurnal apar-tinandu-i lui Sandu, eroul preocupat in permanenta de introspectie, intr-un proces dureros de autoanaliza lucida. Romanul aduce in prim plan un personaj masculin contorsionat, cu o viata interioara zbuciumata, pentru care orice amanunt, poate nesemnificativ pentru cei din jur, poate capata proportii catastrofale. Personajul lui Anton Holban se cauta pe sine in actul scrisului, act care se doreste un proces de investigare a sensului iubirii, geloziei, dramei investitiei de incredere.
Punand in paranteze realitatea exterioara, Sandu isi indreapta privirea catre propriul eu, impingand analiza la forme ametitoare.
Eroul se autoanalizeaza, isi autoanalizeaza dragostea, trecutul, intr-un efort chinuitor si obsedant: "Sunt evenimente cu care parca te-ai deprins si apoi brusc reapar in minte cu aceeasi intensitate. De pilda, acum imi inchipui cum ti-ai scos rochia, ciorapii, camasa. In ce camera, in ce strada? Nu indraznesc sa te intreb niciodata." Luciditatea naratorului-personaj nu are un efect terapeutic, ci, dimpotriva "nici macar nu-l scoate din starea de confuzie, nu-i alunga incertitudinile. Luciditatea e sansa pe care Holban i-a acordat-o eroului sau, pentru a-i permite sa se salveze. Dar aceste posibilitati de care dispune eroul se intorc asupra lui si nu fac decat sa-i agraveze starea: luciditatea devine obsesie, un complex, devine deci vointa de luciditate, efort chinuitor, confesiunea intretine suferinta, alimenteaza durerea" (Al. Calinescu). Eroul Iui Anton Holban este "un intelectual obsedat de fragilitatea existentei, inclinat sa-si investeasca preocuparile comune cu o aureola grava, nelinistitoare" (Ov. S. Croh-malniceanu). Ca si eroii camilpetrescieni, Sandu cauta absolutul in iubire, traieste totul la temperaturi inalte, se regaseste pe sine prin dragoste. Ideea de posesiune totala este un imperativ pentru eroul lui Holban: "Conversatii lungi, inutile si care se termina cu epuizarea amandurora. Caut, ridicol, sa descopar un colt din carnea ei neprofanat, caci ideea de «dragoste» e prea abstracta pentru chinurile mele, iar pe mine ma obsedeaza micile evenimente dintre ei si, vizual, reconstitui scene in toate detaliile.
Cateodata, sarutand-o intr-un fel neobisnuit, o iscodesc daca celalalt o sarutase la fel, si raspunsurile ei evazive ma tortureaza". Lui Sandu ii este frica de ridicol, asa cum insusi marturiseste: "Si frica de ridicol e mai presus de dragoste. N-as suporta nimic pentru Ioana, prin care sa devin spectacol amuzant, cu toate ca de atatea ori ma simt ridicol si ar trebui sa ma deprind". Analiza se indreapta nu numai catre sine, ci si asupra Ioanei, cititorului infatisandu-i-se personajul feminin prin ochii lui Sandu: "Ioana estre extrem de influentabila si, daca in gusturi asta nu are o prea mare importanta, in parerea ei despre oameni, rezultatul e dezastruos." Sandu incearca, precum eroii lui Camil Petrescu, sa aplice un tipar de idealitate lumii inconjuratoare, sa aplice propriile sale "reguli" de existenta realitatii. Procesul este obositor, si Sandu devine un ins macinat launtric, in cautare de certitudini, de raspunsuri clare. Iubirea este pentru Sandu o evadare din contingent.
Dar dorinta de a sti cu orice pret, de a elucida totul il face "nefericit in iubire", deoarece "luciditatea lui mareste toate lucrurile de cateva ori. Puse sub lupa, emotiile cele mai banale capata la Sandu un aspect fantasmagoric. () Sandu vrea sa smulga partenerelor sale toate secretele, dar chiar in clipa in care-l tine, in sfarsit, pe cel mai nevinovat dintre ele, regreta; luciditatea il impinge sa destrame orice val mistificator, dar, din aceasta cauza, se simte atat de nefericit, incat ar dori din suflet sa refaca iluzia. E constient de felul Iui chinuitor de a fi: «Si, astfel, am o multime de adevaruri si de presupuneri pe care nu Ie pot imbina, sau imbinandu-le dau nastere la o constructie arbitrara, ridicola pentru orice om normal»" (idem).
Sandu este intelectualul de rasa pentru care lumea interioara exista, pentru care dragostea este un sentiment care trebuie privit cu luciditate, la rece. Spirit cartezian, el impinge analiza la forme extreme, comportandu-se ca un "chirurg", care "despica gelozia in componente nebanuite, in strafunduri care scot la iveala o adevarata mizerie a tragismului conditiei noastre umane" (P. Constantinescu). "Erou fara societate" (N. Manolescu), Sandu traieste, sau mai bine spus, retraieste la Cavama dragostea pentru Ioana, iar "erosul informat cultural" (idem) are rolul de a-l individualiza puternic, de a-i conferi o viata intima unica, complet diferita de a celor din jur. Are pasiunea detaliului, a intrebarilor care dor, care produc adevarate drame ale constiintei. Precum eroii camilpetrescieni, Sandu sufera din iubire, investeste in dragoste totul. El nu poate lucra cu jumatati de masura. Luciditatea si pasiunea absolutului fac din Sandu un personaj inconfundabil al romanului nostru modern. Este intelectualul inchis intr-o "descurajanta framantare sterila, de o lume care l-a impins la un individualism monstruos, l-a facut incapabil sa comunice efectiv cu ceilalti oameni, l-a obisnuit sa-si ascunda egoismele indaratul celor mai subtile ratiuni" (Ov. S. Crohmalniceanu).
