SALONUL REFUZATILOR - Volum de povestiri de Florin Slapac, publicat in 1998 la editura Ex Ponto din Constanta. Cartea face parte din ciclul de proze experimentale, tcxtualiste ale lui Florin Şlapac inaugurat in anul 1985 o data cu publicarea romanului Matei si Eva (Editura Dacia, Cluj-Napoca), urmat de Jucaria (roman, editura Dacia, Cluj Napoca, 1989), Centrul schimbator al atentiei (povestiri, editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1990), La inima fermecata (roman, editura Nicolescu, Bucuresti, 1995), Fara pereche (roman, editura Univers, Bucuresti, 2000). Sumarul cartii cuprinde povestirile Iluminare, Luna si stelele, La ceai, Oftatul, Salonul, Irina, Grimasa, Stelele diminetii, ingerul iadului. Bezna, Salvatorul desertului, Licarirea nimicului, O doza de fericire. Raza.
Scriitor mai putin reprezentativ al generatiei sale, "un optzecist discret", dupa cum il numeste Gabricl Dimisianu, Florin Şlapac intra in atentia criticii literare prin romanul Jucaria, publicat in 1989 intr-o forma cenzurata si reeditat in 1999 la editura Paralela 45 din Pitesti intr-o noua editie, revizuita. Titlul romanului, autoreferential, tradeaza intentia programatica a autorului de a transpune actul creatiei in sfera ludicului si a permanentei oscilari intre intemeierea unor noi conventii fictionale si denuntarea lor. Jocul cu textul este reluat in povestirile din Salonul refuzatilor intr-o forma deja cristalizata a strategiei deconstructiei textuale, care marcheaza o detasare a autorului fata de prozele experimentale de tinerete, si o inevitabila inregimentare intr-o formula de scriitura consacrata.
In acest sens, naratorul raspunde ecourilor dezbaterilor post-moderne, pozitionandu-se la periferia lumii fictionale si reunind micile povestiri, intr-un "banchet al marginaliilor", al privirilor periferice.
Volumul prezinta o colectie de erezii de la specia clasica a povestirii, fiecare text lipsit de consistenta naratiunii spontane caracteristice genului, si fiind, mai degraba configurat in sincronia unei contemplatii. Obsesia picturalitatii, a scenei privite de un personaj marginal, (fetita din Bezna, Salonul) traverseaza asemeni unui fir structurant intreg volumul; astfel, intre textul ce deschide cartea, Iluminare, si cel care o inchide, Raza, tema privirii capata un dublu rol, pe de o parte, acela de a solidifica diacronia naratiunii intr-un tablou, pe de alta parte, acela de a oglindi, intr-o logica metareferentiala, cealalta privire privilegiata, a cititorului.
Pasajul final releva un narator in permanenta strivit de ochiul demiurgic al lectorului:
"Da la iveala, cu greutate, tremurand din toate incheieturile, caietul si creionul. Pe intunerec, incepe sa umble cu labe de gasca, prin hartia mlastinoasa, in vreme ce ochiul rosu clipeste in gaura cheii." Stilistic, volumul se inscrie sub specia hibridizarilor optzeciste, fiind desemnat prin sintagme precum "epic autoreferential", "eveni-mential imagistic" (Dan Pcrsa). In mod paradoxal, ritmul alert, frazele abreviate, dense nu potenteaza narativitatea, ci sugereaza o insiruire metonimica de "imagini flash", mecanismul punerii in intriga fiind extrem de firav. Naratorul oscileaza mereu intre anticiparile epicului propriu-zis si neincrederea de factura deconstructivista in natura naratiunii, in evenimentialul inteles ca semn pur al devenirii. De altfel, aceasta tensiune interna intre povestirea ce isi promite nasterea si solidificarca privirii, rigidizarca survenita atunci cand "izvorul cuvintelor seaca", reprezinta o ars poetica textualista diseminata in intreg cuprinsul volumului. "Un singur gest ar fi de ajuns pentru ca viata acestui univers. Iara istorie, sa capete o nuanta de dramatism, care, pentru un initiat, ar insemna multe. N-am iacut-o insa niciodata.
N-am intervenit pentru ca n-am vrut sa distrug, de fapt, singura dovada, cat de subreda, a cvasi-existentei mele". Identitatea extrem de precara a acestui narator este, de fapt. urmarita, denuntata, construita cu atentie si convertita in unicul protagonist al tuturor povestirilor. Deseori, tonul confesiv, amintind de pagini de jurnal sau glisand catre eseistic, arc ca efect o fluidizare a perspectivei, vocea naratoriala devenind proteica, locuind succesiv diverse personaje. Pe de alta parte, acestei fluidizari perspectivale ii corespunde reversul, oscilatia catre extrema opusa, rigidi-zarea perspectivei, solidificarea lumii si a clipei.
"Devin un fel de martor lichid, dar care se solidifica la prima suflare a vantului." intr-o lume fictionala lipsita de semnificatii stabile, imposibila onestitate a persoanei intai, criza lipsei de legitimitate a vocii naratoriale resimtita acut de autor determina aceasta perpetua indecizie si oscilatie tensionanta intre tendintele expansioniste ale vocii auctoriale si caderea centripeta in sine, implozia si diseminarea perspectivei. Tema centrala a volumului, reunita din contemplatiile periferice ale personajelor, alter ego-uri ale naratorului, este tocmai aceasta asidua cautare a unui eu totalizator de factura modernista, nostalgia pregnanta a identitatii armonioase, coerente, a privirii unificatoare: "De scris n-am scris decat un cuvant, doua litere lungi ca niste stalpi, de care mi-am cusut cu gandul incerta mea identitate care flutura ca un stindard in bataia unui vant prevestitor: EU". Subsidiar, problema identitatii este urmarita in ramificari tematice care preiau, intertextual, motive ale literaturii universale.
Intentia ludica este evidenta si in acest caz, realismul fiind infuzat de forme pastisate ale literaturii decadente, ale neorealismului italian si ale generatiei americane a anilor '. Interesanta este in fiecare caz in parte discontinuitatea stilistica, revenirea la ritmul sacadat, alert, al propriilor fraze. Un exemplu in acest sens il constituie povestirea La ceai, deschisa in fraze fluide, marquezicne, si incheiata in stil decadent, intr-o parafrazare a lui Oscar Wilde care readuce in prim plan referintele metatcxtuale: realitatea portretului nu exista dincolo de masca. In mod similar, forma, stilul, tehnica jocului de limbaj circumscriu ontologia precara a identitatii.
Nu intamplator, peisajul contemplat obliga de fiecare dala la o etapizare a privirii, de la prima imagine a conturului personajului, pana la perspectivele onirice, la tehnicile suprarealiste ale deformarii, care, insa, nu sunt finalizate. Pastisele stilurilor diferite sunt treptat amalgamate, alaturate in continuitate si deconstniite, tocmai prin efectul derizoriu al contrastelor. Ca proza a scriiturii propriu-zise, volumul Iui Florin Şlapac propune o suita de renuntari, de abandonuri tematice, stilistice, concretizate in cele din urma intr-un traseu al dezgolirii eului narator, permanent reiterabil. Privirea care aluneca in odaia din Salonul, miscarile sacadate, contorsionate ale personajelor prin odai, gesturile bruste si decisive au de fiecare data ca finalitate o iluminare, o revelatie al carei continut se vrea intuit in spatiul intermediar dintre cele doua lumi, lumea cartii si cea a cititorului.
Tema reluata obsesiv in proza lui Florin Şlapac , descoperirea apartine exclusiv marginalului, celui ce este refuzat si, totodata, celui ce refuza. Personajele Salonului refuzatilor sunt, dincolo de simple voci confesive, lirice, anti-protagonisti ce refuza devenirea, diacronia si drumul narativ catre alteritate. Retragerea in umbra protectoare a privirii sincrone marcheaza renuntarea la ornamentul stilistic, reducerea lumii la esente si reintegrarea unei poetici a permanentei opuse poeticii tranzitoriului.
"Asa ca ma adun in mine cat pot. Mi-am redus la minimum gesticulatia. Am reusit sa uit inselatoarele meandre ale vietii, tocmai pentru a-i descoperi samburele. Prin intermediul ecuatiei melc, voi solidifica universul". Delimitandu-sc implicit de poetica optzecista, Florin Şlapac creeaza in acest volum de povestiri imaginea artistului sculptor si totodata histrion, asemeni personajului din Luna si stelele, sculptorul mastilor ce vor fi, in cele din urma, abandonate.
