SALA DE ASTEPTARE - Roman de Bedros Horasaagian, aparut in 1987 la Editura Cartea Romaneasca. E primul roman al autorului, masiv prin cantitate (621 de pagini) si bogat in pretentii. Cartea apare dupa trei volume anterioare de proza scurta: Curcubeu! de la miezul noptii (1984), inchiderea editiei (1984) si Parcul Ioanid (1986).
Romanul va fi urmat in 1989 de un al doilea, in larg.
Sala de asteptare reprezinta, in contextul situatiei romanului romanesc din deceniul noua, un punct nodal. Scriitorul, un intarziat din punctul de vedere al debutului (deoarece biografic apartine generatiei '70), c neindoielnic mai bine pregatit pentru roman decat colegii sai optzeci sti. Prozele scurte din volumele din 1984 si 1986 configureaza treptat o voce, un ritm si o capacitate regizorala la care nici macar Mircea Ncdelciu nu ajunge in roman. Ambitiile, insa, precum si proiectul si viziunea literara a lui Bedros Horasaagian se inmultesc si (in parte) se explica in romanul din . Autorul isi asuma mult mai natural descoperirile teoretice ale postmodemismului occidental decat o face, spre exemplu, Gheorghe Craciun, reusind cu abilitate sa integreze conceptualul in naratiune si sa amplifice nivelurile textuale (prin rnetatext si interlext) Iara sa lase impresia artificialitatii. Scriitorul e, de asemenea, capabil sa mentinu echilibrul si coeziunea necesare prozei, pe urma unei lectii bine invatale de la Camil Petrescu (cu a carui metoda dialogheaza nu o data in aceste multe pagini). Sala de asteptare e primordial un roman al romanului; cautarea unei definitii, a unei identitati strabate osatura sa. Plurimorf, calcidoscopic, narcisiac, clar de asemenea expansiv inspre o realitate pe care incearca sa o (re)interprcteze, romanul c dominat de texte prezente in si intre texte, de referinte culturale multiple, de pagini de parodie si mimetism stilistic, de obsesia insumarii, a cresterii, a fortei (de extractie, de aceasta data, modernista) Cartii. "Ce e un roman se stie si nu prea", se spune undeva in interiorul volumului.
Aglomerarea de tehnici narative pe care o realizeaza Bedros Horasaagian e menita sa adanceasca nesiguranta sugerand o posibila dispersie a identitatii epice in pluralismul nccontrolal al tuturor izbucnirilor narative pe care autorul le simle parte a constructiei la care lucreaza (impresia de work-in-progress e mentinuta constant in roman, pe urmele cartii postmoderne ca experiment tot mai curajos in toate spatiile :a ceea ce numim literatura). Astfel, scriitorul coaguleaza alaturi de o linie narativa aparent traditionala cu care debuteaza abrupt in "inceputul de an 1953" -un jurnal intim, scris de un personaj feminin, ce cuprinde anii 1914-l918 (cu insertii suplimentare de dupa 1944), o linie narativa de tip introspectiv ce il urmareste pe Lucian, personajul principal (desi nu in sensul clasic al termenului), o confesiune anonima despre razboi, fragmente dinlr-o scrisoare (de asemenea anonima) adresata unui oficial de la Securitate de catre o persoana nemultumita in urma unei anchete, o scrisoare catre autor semnata de Gheorghe Craciun, documente de epoca privind Marea Unire etc. Prin asemenea acumulari, romanul primeste dimensiuni suplimentare si isi mentine constant receptorul in cautarea semnificatiilor si legaturilor. Dupa o vreme, insa, devine limpede ca fragmentele palimpsest in continua formare obliga la lecturi capabile de verticalitate, de posibilitatea de a studia in primul rand arhitectura roma-nesca. modul in care vocile se intersecteaza si se cauta, infasurarile lanturilor epice dupa structuri multiple si pastrate in miscare. Romanul dezvaluie treptat ca ascunde in sine o lupta cu timpul, o incercare de a selecta fapte ("ce sa alegi dintr-o masa informa de evenimente ale trecutului?") atunci cand nici o ierarhie nu mai e posibila, o invatare a singurei prezente veritabile din destinul fiecaruia: "timpul, singura prezenta concreta". Timpul nu mai e totusi, proustian, un produs al memoriei, ci o "lunga sala de asteptare" in care, prin aceasta alaturare fara o imediata finalitate a destinelor si a lucrurilor concrete, prin aceasta diversitate lipsita de ierarhie, pluralism prin excelenta al coexistentei, al influentelor lipsite de o desfasurare legica, ceea ce se obtine nu poale li decat un stil-de-a-fi. Romanul lui Bedros Horasaagian nu mai poate fi o carte de citire a lumii.
El e, concret, o prezenta semantica de acelasi fel cu textul realitatii. Eliberat pana si de constrangerea unor cerinte ca verosimilitatea si reprezentabilitatea, romanul se afunda in profunzimile textualitatii ca producere infinita de sens si, simultan, lume/lumi. Momentul in care autorul, aidoma cartii lui John Fowles, apare in text ca personaj e citit ca firesc. Discutia despre roman (in roman) devine directa, atingand problema primordiala a controlului.
Controlul sensului se face doar stilistic; fragmente diferite rezoneaza unele in altele dupa un tipar al ritmului sau al urmelor. Astfel, un cititor nedumerit ar putea observa ca Lucian pare a purta numele de familie Minea, dar intr-o alta portiune textuala se spune despre el ca "n-are nici macar nume de familie", iar Minea pare a fi un alt personaj, ramas in umbra, anuntai doar ca fiind un prieten al lui Petrovicescu si autor al unei carti despre "timp". Aceasta ambiguitate (sau, dimpotriva, limpezire in cele din urma) e in fapt irelevanta. Lucian e doar o fiinta de hartie. "Bedros Horasangian il manuieste pe Lucian cum vrea el, dar nu intotdeauna reuseste". Personajele nu mai joaca in romanul lui Bedros Horasaagian decat rolul de nuclee coagulante pentru desfasurari narative diverse. "Viata mea a fost alcatuita dintr-o suita intreaga de asteptari succesive", spune Lucian. Personajul, ca identitate, nu face decat sa adune timp. Nu joaca un rol si nu provoaca un destin, o miscare istorica. O posibila diferenta intre timp (ca mediu al existentei si al manifestarii individuale) si istorie (ca miscare dialectica supraindividuala) lamureste incapacitatea si dezinteresul personajelor pentru finalitatea vreunei miscari sau a vreunui sens. Lucian "nu-l citise pe Sartrc (), traia doar pentru a asculta muzica (), calator in cautarea unei himerice identitati". Petrovicescu, in mod traditional un personaj secundar, e vazut ca "o fiinta retorica". Doar autorul-personaj nutreste in continuare ambitiile ordinii si explicatiilor: "B. H. care crede ca totul e important si grav si nimic nu e ocazional", spre deosebire de Lucian care "dorea sa afle doar cine este si care e rostul lui pe lume". De aici se desprinde cu subtilitate chiar problema creatiei si, in speta, a literaturii. "Nu toate faptele marunte schimba cursul istoriei", se spune in partea de inceput a romanului. Pentru o definitie traditionala a romanului, o asemenea precizare vrea doar sa spuna ca "faptele marunte" sunt de evitat. Dar romanul lui Bedros Horasaagian e de extractie, prin Camil Pctrescu, proustiana. Pentru autorul francez "faptele marunte" pot schimba timpul unui individ, devenind astfel tot "istorie".
In Sala de asteptare, insa, timpul nu mai e apanajul personajelor, nu mai e "istorie" a individului. Literatura doar "depune marturie despre timp", il aduna, il preseaza si uneori invinge sub "tentatia eternelor comparatii si raportari". Romanul lui Bedros Horasaagian, sub apasarea acestei ambitii de a reda timpul ca timp, isi asuma toate avantajele si deficientele.
Cartea e, in viziunea Iui Eugen Simion, "primul roman integral postmodern publicat la noi"; pentru Ion Vlad, cartea suporta totusi dezavantajul a numeroase "pagini fatal parazitare prin redundanta amanuntelor, prin insistenta asupra unor stari epuizate in planul analizei si al comentariului". Pagini nereusite exista, fireste. Un intreg fragment despre furtul unui peste din "avutul comun" frizeaza ridicolul prin teama suspecta de a fi "furat poporul"; diverse pagini sunt scrise din perspectiva unui personaj asezat la masa intr-un bufet de tara, incapabil sa depaseasca complexul de superioritate prin care descrie lumea din jur (unidimensionalizand astfel personajele pana la caricatura). Sunt apoi fraze vadit prolixe, repetitii suparatoare sau chiar, pe alocuri, impresia ca autorul si-a schimbat intentia creativa. De asemenea, minore compromisuri cu cenzura, ca atunci cand se sugereaza, in jurnalul din timpul primului razboi mondial, ca de la Est vor veni in cele din urma lucruri bune. La un loc, insa, toate aceste minusuri (ce ar fi distrus romanul intr-o literatura capabila sa ofere comparativ si prin opozitie romane de reala forta) sunt mai putin importante pentru un peisaj literar romanesc serios afectat de absenta unor romane mari. Sala de asteptare trebuie plasat si inteles in contextul local; abia discutand in aceste limite, romanul primeste dimensiunile corecte. E o carte unica prin deschiderile pe care le initiaza, admirabil scrisa in majoritatea paginilor, dovedind o arhitectura greu de imitat fara pericolul epigonismului.
