RUSOAICA. Bordeiul pe Nistru al locotenentului Ragaiac Al doilea roman al lui Gib I. Mihaescu (dupa Bratul Andromedei, 1930), tiparit in 1933 la "Nationala" - Ciornei si lansat de Ziua Cartii, 20 mai, cu o larga sustinere in presa vremii. Editat pentru inceput intr-un tiraj mediu (3000 de exemplare), cunoaste o difuzare de veritabil best-seller: patru editii in primii doi ani (mai si octombrie 1933, respectiv 1934) ultima, "suplimentata" fraudulos de catre editor cu inca 600 de exemplare (cf. VI. Barna, in "Rampa", nr. 5745, 1937) - urmate in intervalul 1935-l945 de alte patru, din care doua in tara (1936 si 1943) si doua peste hotare (in versiune slovaca la Bratislava, 1935, si in italiana la Milano, 1945). Prezenta a numeroase erori de tipar, atat in editia princeps (cf si semnalarea autorului din "Calendarul", nr. 380, 1933: Rahmaninowschi sau colaborarea benevola a tipografilor), cat si in unele transcrieri, inclusiv mai noi, ale versiunilor revazute din anii urmatori, recomanda ca virtuale texte de referinta indeosebi editiile de la "Minerva" (1990, 1995), ingrijite de Al. Andriescu.
O prima incercare (strategica!) a acestuia de a relansa romanul -dupa mai bine de trei decenii de interdictie - in cadrul celui de-al doilea volum al seriei de Opere ("insotind", deci, Bratul Andromedei) avusese de fapt loc inca in . inasprirea cenzurii, mai cu seama in urma "vizitei" cu talc, in Romania (unde aparuse intre timp si Delirul lui Marin Preda), a lui Andrei Gromiko, ministrul sovietic de externe, zadarnicise insa orice tentativa, in aceasta privinta, documentatul editor vazandu-se silit sa ramana inca un sir de ani (cf. densele sale interventii din publicatiile literare ale epocii) in postura, paradoxala, a comentatorului unui text, practic, inaccesibil generatiilor postbelice. Adevarata sansa a cartii de a fi si citita a constituit-o astfel, ca si in atatea alte cazuri, abia eliberarea de tabu-uri datorata momentului . Pe motive de cu totul alt ordin, Rusoaica mai starnise, ce-i drept, unele umori potrivnice si prin 1934, cand, dupa ce fusese distinsa de catre Societatea Scriitorilor Romani cu Premiul Regele Carol II, acordat de Ministerul Instructiei (cf. "Universul", nr. 124, 1934), se pomenise inscrisa de un oficial pudibond al aceluiasi minister, pedagogul de scoala veche si scriitorul Const. Kiritescu (ale carui Flori din gradina copilariei, aparute cam tot pe atunci, fusesera ocolite de juriile literare), in fruntea unei abracadabrante liste de opere interzise accesului in scoli si biblioteci de profil (cf. ibid., n-rele 128 si 154, acelasi an). Lista mai mult decat "neagra", ce alatura capodopere precum Patul lui Procust, Icoane de lemn si Poarta neagra sau Tablete din Tara de Kuty, Cartea nuntii, intoarcerea din rai. La Medeleni, Calea Victoriei, Maidanul cu dragoste s. a., maculaturii unor Al. Bilciurescu, M. Toneghin, Lucretia Karnabatt, Z. Buruiana etc. (cf. si acida opinie marginala a lui Gib I. Mihăescu , strecurata in interviul acordat la a patra editie lui Z. Stancu, in "Nationalul nou", nr. 115, 1934).
Desi evidenta oricarui spirit cultivat, o asemenea confuzie "oficiala" de valori i-ar fi putut dauna totusi si proaspatului laureat, fie si numai asimilandu-i intr-un fel opera succeselor prin firea lucrurilor "usoare", strici de librarie, ale celor din categoria ultima. Ceea ce, din fericire, nu s-a intamplat, romanul bucuran-du-se de o intampinare critica aproape unanim si argumentat elogioasa, girata de autoritatea unor nume ca: G. Calinescu, Perpessicius, Pompiliu Constantinescu, Serban Cioculescu, G. M. Zamfirescu. Ion Chinezu, Octav Sulutiu, Ov. Papadima, M. Sebastian etc. (carora li s-au adaugat, in postumitate si in diversele etape ale "reconsiderarilor", exegeti precum E. Lovi-nescu. T. Vianu, N. Manolcscu, Ovid S. Croh-malniceanu, L. Ulici, N. Balota, D. Micu, Al. Andrieseu, M. Papahagi s. a.). Pe seama statutului de autentic best-seller al Rusoaicei poate fi pus si interesul manifestat de timpuriu fata de acest roman de catre traducatori.
Primele concretizari in acest sens le avem in versiunile amintite, slovaca si italiana, ambele difuzate, in timp, in cate cel putin doua tiraje (cf. infra, la Editii). Alte proiecte, nefinalizate insa, probabil, in epoca, vizau transpunerea cartii in limbile rusa (de catre un anume domn Mihailov, directorul revistei "Nadejda", cf. "Calendarul", nr. 461, 1933), ceha (la propunerea lui Pavel Kopfiva-Urzica, din Praga, a carui scrisoare de intentie am putut-o consulta, candva, in arhiva familiei) ori engleza (initiativa apartinandu-i consulului roman in Statele Unite, Dim. Dimancescu, cf. Z. Stancu, in "Azi", nr. 21, 1936).
In fine, despre un proiect al lui Ilaric Voronca de a-i traduce romanul in franceza aminteste insusi G. . M., inca intr-un interviu din vara lui 1935 (cf. St. Vornicu, in "Nationalul nou", nr. 298, 1935).
In ce stadiu se va fi &fla( lucrarea cateva luni mai tarziu, cand se stingea romancierul (19 octombrie 1935), nu se stie insa nimic precis. Dintr-o evocare prilejuita de intaia comemorare a prietenului prematur disparut, trimisa ' de la Paris "Adevarului" (cf. nr. 16154, 1936), retinem doar intentia/speranta poetului de a duce in acea toamna "la bun sfarsit" - ceea ce presupune, oricum, macar un "inceput" - "traducerea in frantuzeste a misterioasei Rusoaice".
Existenta unei asemenea tentante perspective explica poate si temporizarea demersurilor cu aceeasi tinta ale editurii "Nationala" - Ciornei, atestate de o scrisoare cu data de 9 iulie 1934, adresata acesteia de catre "Les Edition de France", din Paris, care-i restituiau "le chapitre que vous avez bien voulu nous envoyer", solicitandu-j totodata spre lectura textul integral al presupus incheiatei "traduction francaise de La Russe" (cf. facsimilul, cu rezolutia in creion "a se vorbi cu D. Gib Mihaescu", in "Manuscriptum", nr. 2, 1981). Virtuala concurenta a lui Voronca la angajarea talmacirii pare a ne fi revelata de prezenta - ignorata deocamdata de cercetatori -in chiar numarul pe octombrie 1935 al publicatiei bucurestenc, cu statut de Observateur de l'Est et du Sud-Est Europeen. "L'Heure actuelle", a unui scurt necrolog, urmat de un rezumai al Rusoaicei si un "Fragment traduit par M-me Ag. Paleologue" (dialogul Ragaiac - lliad, din partea finala a romanului). Calitatea literara indoielnica a versiunii-esantion constituia insa o pledoarie cu totul anemica, pentru a stimula vreun interes major de cunoastere si a intregului Ramane deci de vazut daca intreprinderea similara a Georgctei Horodinca, pe sol francez, de care pomenea candva Ovid S. Crohmalniceanu (cf. "Literatorul", nr. 15, 1991), va avea un destin mai fericit din perspectiva acelei recunoasteri europene a romanului pe care o intrevedea Serban Cioculescu inca in substantialul sau studiu din 1935.
Acceptand ad litteram unele confesiuni ale autorului (cf. interviurile din "Facla", n-relc 744, 1933, si 989, 1934), Rusoaica ar fi rodul acelor simbolice "noua luni" de creatie (mai 1932 - februarie 1933), sustrase interminabilei rememorari (ajunsese la vreo trei sute de Iile manuscrise) a Zilelor si noptilor unui student intarziat, din care avea sa se inchege, in 1934, urmatorul sau roman. O incursiune in "biografia" cartii pentru care dispunem de cercetarile mai vechi ale lui E. Manu si Al. Oprea, reluate si intregite de editorul versiunii repuse in circulatie in 1990 dovedeste insa ca avem de-a face, in realitate, cu o opera indelung gandita si pritocita ("muncita", in formularea lui Al. Oprea). Primele consemnari ale titlului Rusoaica se regasesc, de pilda, inca intr-unui dintre carnetele de subiecte de prin 1924, ale scriitorului. Elemente disparate ale actiunii, sugestii de peisaj si atmosfera, schite de personaje etc. se pol descoperi insa si in numeroase insemnari ori fragmente abandonate, uncie relativ ample, datand chiar din perioada debutului, 1919-l920 (cf. indeosebi textele reproduse sub titlurile Bordeiul din rezerva si in rezerva, in "Manuscriptum", n-rele 3, 1975, si 2, 1981).
In acelasi sens am cita si povestirea Pe drumul gloriei, tiparita in "Miena" din 22 august 1920 si reluata apoi in "Gandirea" si "Cuvantul literar si artistic" (semn al succesului ci de presa, in epoca, fiind si includerea, sub titlul L'Etape, in antologia Contes roumains d'ecrivains contemporains. Paris, 1931).
Toate acestea atesta intentii mult mai vechi de valorificare romanesca atat a unor experiente personale, legale de contactele tanarului rezervist cu frontul din 1917-l918 si cu realitatile tulburi ale anilor urmatori, din noua zona de granita spre est, cat si a informatiei acumulate, in timp, in legatura cu noile fatete ale Misterului rus (cf. "Fila de calendar" cu acest titlu din "infratirea" clujeana, nr. 677, 1922) ori cu versiunea trans-nistreana din acel timp a Propagandei prin teroare (cf. episodul similar acelora descrise in Rusoaica, prezentat de G.I.M.
In "Curentul", nr. 1256, 1931). Oricum, insa, chiar "gestatia" propriu-zisa a capodoperei gibmihaesciene trebuie sa se fi intins pe cel putin cativa ani, daca tinem seama fie si numai de asa-zisa "nuvela" cu titlu identic, Rusoaica, aparuta inca in ultimul numar pe 1930 (12) al "Gandirii", text apartinand mai degraba unei prime variante a romanului (cf. si interviul acordat lui F. Lastun, in "Cronicarul", nr. 14, 1932). Cu specificarea expresa, de asta data, ca este vorba de fragmente de roman, autorul mai publica apoi astfel de esantioane in "Secolul" lui C. S. Fagetel (Pe Nistru, in nr. 13, 1932), in "Adevarul literar si artistic" (Ispita, in nr, 600, 1932) si in "Cronicarul" editurii la care isi contractase romanul (O intamplare neplacuta cu niste clai, din acelasi numar, 14, 1932), ultimele doua apropiindu-se vizibil de versiunea incredintata finalmente editurii. Cercetarea, in paralel cu studiul primelor trei editii antume, a manuscriselor pastrate in cateva arhive (a Muzeului Literaturii Romane, a Academiei Romane si a familiei de la Dragasani). intreprinsa de Al. Andriescu, confirma de altfel aceasta evolutie, in etape si deloc lineara, a procesului de edificare a romanului. Proces incheiat, practic, abia o data cu "bunul de tipar" al celei de a patra editii, revazute probabil de asemenea de autor, din octombrie 1934 (adevarata ultima editie antuma, a carei consultare parc a-i fi scapat totusi editorului din 1990).
Ca si cei mai multi dintre prozatorii vremii, Gib I. Mihăescu mizase initial pe virtutile povestirii, incercand sa-si valorifice astfel, piesa de piesa, "istoriile" ostasesti, traite sau auzite. insasi "nuvela" din "Gandirea", conceputa ca secventa a unui soi de Hanu Ancufei de bivuac, evoca perfect maniera de a relata, tributara inca traditiei sadoveniene, din Bisericuta de brad. Rataciti sau Pe drumul gloriei, toate publicate in . Succesul obtinut apoi ca nuvelist si, partial, ca romancier (Bratul Andromedei constituise, totusi, un debut promitator si pe acest taram) nu putea sa nu-i dezvolte insa apetitul pentru specia tot mai prizata a epicii interbelice. intreaga documentatie amintita este supusa astfel unui proces febril de refictionalizare, sub semnul canoanelor asa-zisului "gen proteic". Modul de a se implica si "stilul batranesc" (Al. Andriescu) al povestitorilor ocazionali lasa deci locul formulei doar aparent inrudite a naratorului unic, a carui personalitate si a carui viziune structureaza si determina intregul.
"Capitanul" Ragaiac din falsa nuvela, desi isi pierde o tresa, aparand in roman ca locotenent, dobandeste in noua ipostaza magistratura suprema a naratiunii, devenind, dintr-un fel de frate vitreg al capitanului de mazali Neculai Isac, personajul central si, deopotriva, "eul" povestitor, constructorul si raisonneur-ul romanului. Rezonanta galica, probabil voita (Ragaiac, este de altfel, in ambele texte, si vorbitor de limba franceza), a numelui acestuia, evocator de figuri celebre precum Ravaillac ori, de ce nu, Rastignac, pare sa le fi scapat comentatorilor Rusoaicei. Care au preluat in schimb a la lettre marturisirea prozatorului, dintr-o scrisoare catre Susanne Davalova (cf. ciorna de la Biblioteca Academiei, Fond Gib I. Mihăescu, coresp., cota 30876, reprodusa partial intai de E. Manu, inca in 1976), ca el ar comporta numai "inversiunea primelor silabe" ale patronimicului unui fost coleg de campanie, de la care detinea de fapt unele dintre intamplarile descrise in roman (respectiv, "aceea cu luntrea incarcata de evrei, care se scufunda si aceea de la urma, cu nunta"), precum si amanuntul semnificativ privind vioara din mana tinerei "rusalce" inghitite de valurile Nistrului. Or, o cercetare mai aprofundata a surselor ne-a convins, cel putin pana la proba contrara, ca acel Ion (prenume standard, asociat ad hoc de biografi!) Garaiac, atat de strain de spiritul antropo-nomasticii romanesti, va trebui inlocuit probabil, in viitoarele exegeze ale Rusoaicei, cu mult mai plauzibilul Vasile Caraiac (adica ,,Iac[ob] cel negru", descendent al vreunei familii de aromani), fost ofiter al regimentului 19 infanterie, mentionat in "Monitorul Oficial" din 25 mai 1920 ca fiind avansat, pe data de 1 iulie 1917, la gradul de locotenent (o luna mai tarziu, tanarul Gib I. Mihăescu devenea, la randu-i, sublocotenent). Substituirea consoanei surde (c) cu corespondenta ei sonora (g) in versiunea Ragaiac tine, de buna seama, doar de legile de bun simt ale eufoniei. Asa cum acceptarea unanima (inclusiv de catre cel vizat!) a numelui de Caraiac, pentru asa-zisul prototip al eroului Rusoaicei, isi poate afla explicatia si numai in forta de seductie a traditionalei "aure" ce inconjoara miturile (ori gloriolcle) de acest gen.
Ceea ce e cert este insa ca acest pseudo-Garaiac, "personajul-pretext care mi-a sugerat pe eroul cartii" - in caracterizarea mai nuantata ce i-o face insusi Gib I. Mihăescu. raspunzandu-i lui V. Cristian a existat in carne si oase si ca se mandrea, cum si-l aminteste Aurel I.con, cu faptul ca a fost principala sursa de inspiratie si informare a prozatorului (care se stie ca nu trecuse nicicand, cu unitatea sau altcumva, dincolo de Buicani si Chisinau) in legatura cu regimul de viata si categoria de intamplari ce-i creau probleme, prin anii '20 ai secolului trecut, unui ofiter pus sa acopere, cu plutonul sau, o portiune a malului cu multiple meandre al Nistrului. Mal diucolo de care "juca" la orizont, "asemeni zaristei namiczilor de vara, nelinistea misterului rosu". in astfel de "pitoresti pustietati"', isi lamurea autorul cititorii - de asta data in interviul acordat lui F. Lastun o asteapta Ragaiac pe "rusoaica visurilor sale", naluca faurita de el, prin ani, "din lecturi" si din "ideea pe care si-o facea din iubire". O asteapta infrigurat, indeosebi o data cu lasatul iernii aspre, cand "crivatul siberian" arunca "punti de sticla" peste fluviu, ispitind parca fantasmele sa-si oglindeasca in ele chipul. Daca problema mult discutatului "model" al lui Ragaiac, personajul implinit de fapt, launtric, mai ales prin proiectia eului ascuns al prozatorului insusi (aspect indelung si divers comentat, totusi, in critica, de la G. Calinescu, sa zicem, ori Petru Manoliu, a carei opinie a fost deocamdata pe nedrept ignorata, la N. Manolescu, L. Petrescu, N. Balota, Al. Protopopescu, M. Papahagi sau Al. Andriescu) nu ar mai comporta dezvoltari, aceea a intruchiparii misterioasei Venus slavica mai necesita inca cel putin cateva precizari (ca sa nu spunem sugestii de lectura). Caci asa cum lui Ragaiac i-a fost imprumutata, adeseori tara prea mult discernamant, tunica amintitului sau consilier militar (pe nume, va trebui probabil sa ne obisnuim, Caraiac), Valentina Andreevna Grusina, alias Valia, rusoaica asteptata patimas de protagonist, in speranta unei repetari sub alte -auspicii a tentativei blocate in sectorul lui Iliad, s-a incercat nu o data a fi asimilata, in critica, unui veritabil fenotip, aparand astfel mai mult ca o tipica proiectie imagologica, cu toate determinarile de rigoare, a mentalului colectiv.
De unde si acea supraestimare a unei anume filiere literare, a livrescului deci, atat in schitarea virtualului portret al Valiei, cat si, mai ales, in intuirea "ecartului" sufletesc, finalmente inevitabil, dintre Ragaiac si oricare presupusa transpunere in realitate a idealului sau feminin. O lectura mai atenta a romanului dovedeste, de altminteri, ca insesi referintele livresti ale autorului vadesc o identificare destul de relativa si mai mult simbolica a Valiei cu posibilele ei "modele" (pe unele, cum a semnalat si Al. Andriescu, le si confunda). incat nu putem sa nu fim de acord cu obiectia (singura, de altfel) adusa romancierului de Serban Cioculescu, in cronica sa din "Adevarul" (nevalorificala, din pacate, editorial), unde, punand in general sub semnul intrebarii ambitia lui Gib I. Mihăescu de a face din eroul sau un intelectual, considera regretabil si faptul ca "iluzia lui Ragaiac", fundamentata pe ideea ca "absolutul erotic dainuieste numai prin piedici", intuitie cat se poate de exacta in context, "e crescuta cam ca o buruiana pe materialul carturaresc al eroinelor din romanul rusesc", imprumutand o superba imagine barbiana, am spune, deci, ca Rusoaica lui Ragaiac e menita sa ramana de-a pururi doar "al Evei trunchi de fum". Fascinatia ei este inselatoare, precum "chipul voalat" (D. Adamek) al Marusei, personaj ce pare la un moment dat a i se substitui cu succes himerei de peste Nistru, dar care isi pierde ravnita identitate o data cu "sfasierea", in spasm, a voalului de prezumtiva mireasa a profesorului Antimov. "Lupta lui Ragaiac e o vesnica izbanda si o vesnica infrangere", observa pe drept cuvant Vintila Horia, si aceasta "pentru ca fiecare femeie frumoasa ii cedeaza si in nici una nu consimte sa-si recunoasca Rusoaica". Implorat in final, cu "candoarea"-i caracteristica, de catre Iliad, sa-i spuna totusi si Iui "cum o vede" el pe emblematica Rusoaica, Ragaiac prefera sa puna punct Jurnalului" sau, de neincheiata "campanie" donquijotesca, fara a incerca vreun raspuns Fuga de sine sau detasare "superioara"? Aviz, oricum, cititorului cu picioarele pe pamant, cucerit probabil mai curand de figura darza, de "haiduceasa" (Perpessicius), a moldovencei Niculina, personaj puternic si memorabil, care ne intoarce insa parca spre lumea nu mai putin fascinanta a lui Sadovcanu. Multitudinea unghiurilor din care a fost si continua a fi abordata Rusoaica este totusi, fara nici un dubiu, o dovada a perenitatii in sine a operei, oricare ar mai fi impresiile si optiunile particulare ale exegetilor ei, de fata si viitori.
