RUGACIUNE - Poezie de Octavian Goga, aparuta initial in revista budapestana "Luceafarul", 1905, nr. 17 (sept.), p.. Reprodusa in volumul Poezii, 1905.
Rugaciune deschide volumul Poezii (1905), relevand profilul de romantic mesianic al poetului. Trei sunt motivele importante ale acestei arte poetice. Mai intai, poetul isi asuma rolul temerar de a canta jalea unei lumi, "durerea infricosata", "robiile de veacuri" ale neamului sau. Energia rostirii se sprijina si se motiveaza pe o suferinta venita "de departe", vocea poetului este si vocea istoriei unui popor. Mesajul apartine unui eu exponential, in care "patimile" proprii sunt lipsite de relevanta, in locul lor importante sunt durerile "altor inimi", victime ale unei ursite mastere. Goga ilustreaza in "Rugaciunea" sa normele unei estetici sociale, subsumand valoarea artei unei finalitati de interes obstesc. Pentru ci, "literatura, ca orice expresie sufleteasca a unui popor, nu e o manifestare izolata a unor talente scoase intamplator la iveala de ursita capricioasa, ci o intrupare organica a marelui zbucium ce robeste toate inimile multimii in vaerul celor fara nume, din credinte si nadejdi care indruma pe cei din junii lui, din fulgerele vazduhului, din patimile care rod in adancimi nepatrunse, artistul smulge, conslient sau inconstient, accentul din care isi impleteste cantecul" (Curente si idei din literatura ardeleana).
Unii comentatori cred ca Goga este un poet traversat de criza dezradacinarii. Poate mai exact este sa se spuna ca fluxul dominant al liricii sale, sesizabil inca din Rugaciune, este propulsat de ideea inversa, a inradacinarii lumii noastre intr-un timp si un spatiu care marturisesc iara incetare despre devenirea ei intr-o ambianta familiala. Trecutul evocat de Goga reprezinta radacina prezentului ("mortii sunt radacinile unui neam" - marturiseste poetul), temelia si forta mesianismului sau. Cuvantul-metafora, menit sa sugereze starea de totdeauna a lumii cantate de poet, este acela de patimire.
In aceasta patimire, metafora de marc complexitate semantica, ale carei sensuri urca pana la nivelul patimilor indurate de Mesia, sunt incluse "robiile de veacuri", geamatul, plansul cantecelor, increderea in ziua mantuirii. Statutul de poet-exponent, implicat organic in devenirea colectivitatii din care a descins, se inscrie in poetica romantismului militant, care cultiva stransa relatie intre calitatea de creator si cea de cetatean.
In special poezia isi asuma rolul de prezenta activa in viata cetatii.
In locul contemplatiei indiferente si al versului estetizant, "Strunele" poetului capata sonoritati "de arama", asprimi prevestitoare de radicale schimbari. Astfel, in al doilea rand, aderentei la romantism, prin asumarea unei lumi specifice, i se alatura mesianismul, calitatea de poeta vates, care in Rugaciune se asimileaza cu solicitarea unei investituri de anvergura adresate divinitatii. Tot ce isi propune sa indeplineasca poetul nu ar fi posibil Iara o astfel de protectie a cerului. El se vrea un trimis al divinitatii, un Mesia, cuvantul lui doreste sa fie nu unul oarecare, ci unul care sa posede forta sacra a rostirii dumnezeiesti, capabil sa se prefaca in fapta. Invocarea divinitatii il poate feri de ispita unor experiente nefericite, dar mai ales ii da sansa de a juca un rol mantuitor, sacrificandu-se pe sine in beneficiul semenilor nefericiti.
Ca un nou Mesia, poetul se imagineaza drept o fiinta asteptata, in care neamul sau si-a pus toate sperantele. Pentru a fi la nivelul acestei asteptari, e necesara o prealabila purificare si un obligatoriu ceremonial de initiere, de "oranduire" a vietii sale viitoare. Numai sub ocrotirea divina glasul poetului isi poate limpezi optiunile, se poate lepada de ispite ("Eu simt ispitele cum sapa") si poate dobandi profilul dorit. Cele invocate de poet raspund momentului in care se exercita rolul sau mesianic: reabilitarea celor "ramasi in urma", "taria urii si a iubirii", puterea de a cuprinde suferintele multimii, dar mai ales un alt chip de a scrie. Cantecul sau se vrea o lumina, un vifor in care urla robiile de veacuri, altfel spus, calea deschisa spre propasire si glasul hotarator al depasirii impasului in care "gem umilitii-n umbra". investitura mesianca solicitata "parintelui" divin se ordoneaza, in al treilea rand, intr-o suita de versuri in crescendo, marcata de increderea nestramutata in drumul ales. Goga nu ezita nici in Rugaciune, ca si in celelalte poeme din cuprinsul volumului, sa puna la indoiala justetea programului sau mesianic. Cu toata prezenta unor termeni sceptici (istovit, neputincios, durere, lacrimi etc), tonalitatea de ansamblu a Rugaciunii nu este una melancolica. Pe masura ce versurile inainteaza, se constata un suflu rostitor incununat de doua versuri finale insufletite de speranta: "incheaga-si glasul de arama: / Cantarea patimirii noastre".
