RUG SI FLACARA - Roman de Eugen - Uricaru, publicat la editura Dacia in . Cartea succede volumului de debut Despre purpura. Povestiri fantastice (Dacia, Cluj, 1974), initiind, ciclul de romane istorice din care fac parte volumele Mierea, Asteptandu-i pe invingatori, Memoria, 1784 - Vreme in schimbare. Glorie, La anii treizeci.

Respectand intru totul conventiile realiste si exigentele de veridicitate ale romanului istoric traditional, textul se constituie la un prim nivel, formal, al lecturii, intr-o naratiune lineara, o cronica biografica ce urmareste destinul unui personaj istoric.

Ultimii ani din viata revolutionarului roman Alexandru Bujor, participant atat Ia revolutia din 1848 cat si la campaniile garibaldine, sunt relatati de catre naratorul impersonal sub semnul hegemoniei referentului istoric, dupa cum autorul insusi precizeaza in Explicatie: Evenimentele istorice au fost respectate, fiind urmarite cronologic si faptic. Desigur, autorul ti-a luat libertatea de a fantaza, in marginea lor". Amintita, doar, ca o observatie redundanta in deschiderea romanului, aceasta libertate de a narativiza si de a fictionaliza. pe care o asuma autorul, deschide tacit un itinerar de lectura alternativ, drumul catre un subtext articulat cu foarte multa subtilitate si extrem de bine camuflat indaratul unui scenariu istoric agreabil in ochii cenzurii comuniste. in aparenta, viata protagonistului Alexandru Bota, idealul libertatii nationale pe care il urmareste in spiritul infratirii celor asupriti, inrolarea sa in trupele garibaldine, faustica sa aderare la o miscare masonica, mai apoi tradarea intereselor Lojei in favoarea apararii propriei tari si, in speta, autosacrificiul patriotic, toate aceste elemente tematice se constituie in argumente suficiente pentru conturarea unei fabule menite a servi drept exemplum ideologic.

De altfel, susceptibil de un anumit conformism politic, romanul nu numai permite, dar si incurajeaza o astfel de lectura care ar reduce interpretarea la o pilda moralizatoare, in termenii realismului socialist.

Titlul insusi pare a fi desprins mai degraba din bucataria consacrata a imaginarului ideologic comunist, decat din panoplia de simboluri biblice, dubla prezenta a focului in ipostaza de permanenta sacrificiala si ardere regeneratoare reluand unul dintre cliseele de reprezentare alegorica a ideii comuniste de "revolutie permanenta". In absenta oricarei deschideri catre dimensiunea religioasa a semnificatiei sale, sintagma din titlu indica, pe de o parte, o hagiografic desacralizata in termeni rationalisti, pe de alta parte, un Apostol Bologa vulgarizat (coincidenta initialelor nu este, probabil, intamplatoare!), a carui iluminare finala in fata mortii sau in fata unei judecati finale, apocaliptice se rescrie in eticheta aderarii la patriotism: "Nimeni in lume nu ma poate gasi vinovat pentru credinta in poporul meu". Dincolo de conformarea tematica la aceasta subspecie a romanului profund infuzata ideologic in anii comunismului, textul scrie in subsidiar o a doua fabula, care, in mod paradoxal, se dezvolta pentru a submina concluziile celei dintai. In permanenta, o tendinta evazionista pare a smulge naratiunea de sub hegemonia referentului istoric, a adevarului, intrand in teritoriul unei fictionalizari pe care romanul istoric traditional nu o permite.

In acest nivel de lectura a romanului, conventia narativa apare doar ca pretext si, in egala masura, ca provocare inspre depasirea limitelor, suficient de rigide, pe care ea le presupune. O prima evadare o constituie insusi spatiul narativ in care se deschide cartea: o Italie fictionalizata, vertebrata printre ecouri intertextuale din Manzoni, Verga, Cassola. inrolat in trupele garibaldine, regasind in lupta impotriva imperiului habsburgic o cauza comuna, protagonis-lul nu traieste, de fapt, nici una dintre bataliile asteptate, nici implinirea sperantelor legate de libertatea Italiei.

Ratacind prin Italia in perioada disparitiei generalului si a incertitudinii politice, Alexandru Bota se regaseste in mijlocul celorlalti revolutionari ca o alteritate, remarcata mereu in sens etnic, sugerata doar, la nivel structural. Nucleul narativ ce declanseaza si intensifica aceasta constientizare a propriei alteritati consta dintr-o insertie succesiva de elemente thanatice, care, in marc masura, anticipa moartea protagonistului.

Astfel, mai intai, scena cadavrului gasit in San Giorgio, imagine reprezentativa a putreziciunii marilor imperii, dupa cum remarca revolutionarul don Gerolamo, devine o oglinda discreta a scenei cadavrului din romanul Ghepardul al lui Tomassi di Lampedusa. Trimiterea intertextuala incodata in text prin prezenta lui don Gerolamo, revolutionarul infocat, in Rug si flacara, iar in Ghepardul, reprezentantul noii ordini, mic burghezul vulgar si versatil, contrastand cu nobletea printului de Salina, proiecteaza o alta lentila asupra semnificatiei scenei. Cadavrul gasit, de aceasta data, in preajma casei unui revolutionar, si poate chiar ucis de acesta, proiecteaza asupra noii ordini nu atat constiinta unui trecut decadent, putrefact, cat umbra unei culpe.

Fantasma care il urmareste pe Alexandru Bota, reactivata o data cu moartea lui Jose, cu plecarea brusca a Fabiei, nu este o viziune utopica, ci crima, cadavrul. Ulterior, acuzat de asasinarea lui Barbu Catargiu, Bota se foloseste de un alibi perfect, de timpul petrecut alaturi de domnisoara Velisar, de spatio-timpul ficplonal pe care prezenta ei il confera. Solutia la care recurge dezvaluie mecanismul narativ pe care se desfasoara in cercuri concentrice succesive intregul roman, evolutia personajului constand in refugieri, evaziuni continue in lumi ale fictiunii. Itinerarul parcurs de protagonist, pe care autorul il implementeaza si in romanul Vladia, este acela al unei renuntari la un real oprimant, incert sau pervertit, pentru a descoperi adevarul in lumi generate de propria interiori ta te.

Nu intamplator, existenta adevarului interior, dincolo de orice alt referent extern, este Taina revelata de catre gruparea masonica la care adera, ea insasi aureolata de mirajul lecturilor lui Bota. De altfel, personajele romanului intra, treptat, intr-un registru al nonreferentialitatii explicite, al metafictionalu-lui, prezenta lor fiind dublata de o absenta definitorie; Marina Velisar se aseamana neverosimil de mult cu Fabia, intr-atat incat protagonistul se raporteaza la un "ea" al identitatilor fuzionate; Napoleon, cel care dispare in final cu masina de zbor pe care o construise, este, la randul sau, un non-Napoleon; personajele istorice insele, A. I. Cuza, Kogalniceanu, Barbu Catargiu, isi pierd referentialitatea, istoria unei exterioritati impersonale convertindu-se in memorie subiectiva. Din acest punct de vedere, textul realizeaza o interesanta translatie de la specia romanului istoric la aceea a meta-fictiunii istoriografice, focalizand atentia cititorului asupra naratiunii insesi si asupra functiei ei de pastratoare a memoriei. Stergerea traditiilor culturale si a trecutului, pe care "lumea noua" revolutionara o preconiza, intruchipand alegoric perpetua revolutie comunista, isi va gasi, in cele din urma, o contrapondere in lumile fictionalc.

In fata realitatii punitive, a fantasmei crimei, feminitatea protecliva a Marinei Velisar conserva si, mai mult, prezentifica amintirile: "cu stupoare descoperi ca domnisoara Velisar manifesta o pasiune excesiva pentru incaperile nelocuite ale conacului cutreierand zile intregi odaile pline de paianjeni si frunze uscate aduse de rafalele de vant toamna tarziu". Singuratatea acesteia se converteste intr-o oglinda a propriei sale individualitati, a singularitatii propriei sale memorii, neinregimentabila in rigorile unui adevar colectiv, l-'undamentala, pentru o lectura anti-idcologizanla a romanului, este parabola lui Hinom, arhitectul ce moare ucis pentru ca nu a dezvaluit imaginea completa a Templului lui Solomon, inainte de incheierea lucrarilor. Taina descoperita doar pe masura ce este creata, ea nu poate 11 osificata intr-un proiect anterior, ingradita intr-un tipar procustian. Dubla trimitere a alegoriei, intrareferential la masonerie, si extrareferential, la comunism, se inscrie intr-o critica anli-utopica, ce isi insuseste ca argumente necesitatea libertatii, existenta aleatorului, a imprevizibilului, a devenirii eterogene si particularizate. Constructia templului, asa dupa cum o intelege Hinom, este fundamental narativa, dar trimiterea se face indirect la o naratiune care refuza un tipar prescris, o ingradire a libertatii creatoare in chingi ideologice.

Scriitori romani