ROUA PLURAL - Antologie din poezia Constantei Buzea.

A aparut in anul 1999, in colectia de "Rditii definitive" a Editurii Vinea din Bucuresti, cu o prefata elogioasa de Nicolae Manolescu. Cuprinde trei cicluri; Pastelul amoros - ce antologheaza versuri din toate cartile poetei din perioada 1960-l990, Ultima Thule si Pelerinaj acestea din urma reprezentand selectii generoase din cartile recente, cu acelasi titlu.

Sub acest titlu usor pretios, imprumutand o sintagma din Pelerinaj, Constanţa Buzea publica cea mai exigenta si mai substantiala antologie din creatia sa poetica. Sugestia titlului trimite desigur la o definitie sui generis a poeziei insesi, ca decarilare, in transparente ultime si imponderabile, a diversitatii etapelor si experientelor de viata parcurse - si, in cazul in speta, o anumita unitate tematica si de ton fundamental indica trecerea prin varii retorte formale a unor stari asimilabile durerii si suferintei provocate de esecul unei mari iubiri, intr-un proces complex de anamneza transfiguratoare.

S-au observat, in critica, "in larga deschidere de compas a universului Constantei Buzea formele vitalismului, dar si ale candorii, starea edenica a copilariei, dar si monologul convulsiv, strabatui de motivul mortii, tensiunea dramatica a confesiunii, dar si ironia trecuta prin cuvintele lui Iov, fresca vizionara, dar si crochiul nervos, pastelul frumos decorat, acompaniat de luminiscenta si agonic in sublext, dar si sonetul cu lumini glaciale, sententios, didactic in premise si disolutiv in concluzii, turnand gnomicul in tipare senzoriale, ca in neoplatonismul renascentist" (Dan C. Mihailescu).

Acelasi critic dar si multi altii - a identificat, totusi, nucleul vital al viziunii poetei in unitatea fiintei si "fobia fata de tot ce inseamna figura a destramarii". Autoarea a procedat inteligent asociind, pentru primul ciclu al antologiei, poezii cu tematica erotica, pe itinerarul complet de la debut pana in preajma ultimelor volume. Caci tematica iubirii unifica in mare masura mozaicul formal al discursului poetic desfasurat in timp, rezumand un parcurs ce incepe cu versurile din De pe pamant (1963) cu o poezie de ceremonial al iubirii casnice senine, usor melancolice, deschise spre peisajul natural, dominate de melancolia asteptarii, de dorul si bucuria implinirii erotice, in interferenta cu ritmul elementelor (un volum mai tarziu se va numi chiar Ritmul naturii). Un calm suveran tinde mereu sa echilibre/e momentele de tensiune, in fata seismelor posibile ale existentei pocta asezand o masca tacuta si imobila, un fel de indiferenta ce disimuleaza de fapt o funciara incredere in valorile vietii; femeia e Penelopa asteptand rabdatoare intoarcerea barbatului din aventurile zilnice, "coloana" centrala a casei, cu "memoria albita / de varul cazut din Olimp", "in negandire", ca intr-o stare de inertie benefica sau "in zale planse / in rugaciune". Iubirea si suferinta fac corp comun, rezolvandu-se intr-o stare de inseninare elegiaca, in care scepticismul e incurajat sa se depaseasca prin solidaritatea cu numitul ritm al naturii, transmis pe aceleasi coordonate ambigue, aproximate in "simtamantul trecerii si al caderii", intr-o tandrete a comunicarii cu firescul lumii simple, devenit exemplar pentru fiinta umana, precum in Greier:

"ce greier frumos se apleaca si cade in aerul cald concentric cu murmurul lui el nu se loveste de nimeni si praful se indeparteaza lasand un disc pur si albastru pe forma acelui murmur n-ai cum sa te-alini de ce spune decat ascultand molipsindu-ti secretele coarde vocale de jertfa de-a spune si tu".

Alteori, insa, ca in Muzeul indescifrabil. inseninarea e rodul unui trudnic efort de regasire de sine in labirintul complicat si dusmanos al "muzeului" memoriei; "sunt sali in memorie// sunt sali carnivore rascruci / coridoare si scari catre poduri // timp scufundai / curajul meu sta in trecut atent / si pandind uscat in septembrie calmul / in care senina sa mor". Iubirea si amintirea ei, deceptia si speranta intra insa mereu in conjunctie in aceasta poezie cc-si intretine mereu tensiunile si tot atat de decis le si supune intr-o coabitare fertila, vizand armonizarea contrariilor: "inabusit te-as naste mort albastru / iti spal picioarele si te ingrop/deapururi". Alcatuit in intregime din sonete, ciclul Ultima Thule se supune rigorilor formale, ritmice si de desen imagistic ale acestei specii, subliniind nota de ceremonial elegiac si de rostire pedagogic-sapientiala a poemului. Abstractiunile nu lipsesc, nici abandonul, uneori, in mecanica pura a formei, insa domina justul echilibru intre planul ideatic si cel al imaginii senzoriale, cu clemente extrase dintr-un cosmos generic, mai putin individualizat, cum se cuvenea unei perspective "clasice" a privirii, intr-o remarcabila armonizare muzicala a frazei. Tematic, nu s-a schimbat marc lucru, nota de reflexivitate concentrata gnomic invita la o anumita detasare de tipul celui din Glossa eminesciana, a "privitorului ca la teatru"

"stelele-n larg cu nume de lumina nu mai au har si muzica nu are nici luna destramandu-se pe mare straine-mi sunt si eu Ic sunt straina"; "cand nu mai intelegi cand razi de plansu-ti ca hamlet in castel in turnul conic inveti sa te razbuni pe tine insuti".

Reveria intoarcerii la "ritmul naturii" ramane productiva si aici, ca o solutie de vindecare, cu regasirea varstei candide a copilariei:

"astept un deal tihnit pascut de vite
din cornul lor sa cada flori palite
un praf incet si urme de copite
granele dulci aproape parguite

astept cu ochii-nchisi carute goale
sa treaca-n zdruncin de la deal la vale
copil in vara nemuririi sale"

Ipostaza suferintei permanentizate, dar suportate cu un fel de stoicism din Agonice se regaseste, atenuata insa de viziunea cvasi-religioasa a unei vindecari posibile:

"graal luminos la cina cea de ceara
vizibil in privelistea ascunsa
din care pasari nasc si pururi zboara
oricand acum mereu odinioara
Ia-mi din destin aceasta masca plansa
sa fiu ranita si sa nu ma doara".

Secventa cea mai impunatoare a cartii este cea care reia majoritatea poemelor din volumul Pelerinaj (1998), moment - cum s-a remarcat -de cotitura si de varf al operei.

In contrast radical cu ciclul precedent, se renunta la orice disciplina prozodica stricta, metaforele se rarefiaza, discursul capata substanta concreta, individualizandu-se pregnant. Marca tema a ramas aceeasi, a frustrarii si suferintei, a lungului si dificilului efort de inseninare in durere, printr-un pelerinaj interior, o ceremonie a decantarilor purificatoare.

"Ranile vechi nu s-au inchis
armele nu sunt putrede
nici ingropate"

- spun versurile simple si puternice ale unui poem, dar marca truda este

"cu puterea mea de a nu fi
sa-mi aman trecutul
sa-l fac suportabil",

cu constiinta ca atingerea ranilor cicatrizate "este un act de pura cruzime", de nimic revelator, care nu provoaca decat grimasa "celui care / se uita la tine cu masca neantului pe chip".

Poezia traieste, inca o data, in regimul discretiei si evanescentei, al desprinderii de o biografie prea stridenta, scindata, - cum ne invita sa o citim una dintre cele cateva "ars poetica":

"asa am simtit
ca-n preajma unui suvoi
ca vocea e mai de pret decat gura
auzul mi-a fost fericit
ca sub un clopot usor de tot si in umbra
lovit".

Excesul spectacular este iarasi evitat, agitatiei de saltimbanc opunan-du-i-se trairile supravegheate ale aceluiasi "privitor ca la teatru":

"Cineva mi-a spus mai demult ca ar trebui sa incep sa profit de suferinta ca de un ragaz langa trairile arogante ale saltimbancului langa nevoiasa lui sete de mine trairile liber impuse as spune ale celui ce se uita la tot ca la teatru".

E un refuz programatic al retoricii si al emfazei, afirmare a unei modestii a vocii lirice care, fara sa-si ascunda drama, intelege s-o exprime decent si demn. Gnomismul multor poeme (prezent si in sonete) are functie de corectiv al efuziunilor sentimentale, "racind" cumva febrele confesive si deturnand spre un orizont melancolic-contemplativ ochiul autoscrutator si "transfigurand - cum a observat Al. Cistelecan - angoasa intr-o rugaciune candida".

Acelasi critic n-a fost singurul care sa noteze "o hieratizarc a gesturilor, lasand existenta sa pluteasca intr-un aer de religiozitate difuza", "o religiozitate melancolica". Drumul catre eul profund conteaza atunci, dincolo de revelatiile despre durere si experienta inseninarii, prin "ordinea" ceremoniala, prin ritualitatea ce transforma simplul itinerar intr-un traiect exemplar, emblematic, care e si un exercitiu de disciplina launtrica:

"intoarcere nu
memorie nu
speranta atunci in ordinea
acestui pelerinaj".

Cautarea unui punct de sprijin e, de altfel, un obiectiv al subiectului liric

"un punct de sprijin
in pacea periclitata

un colt de lume numai al tau
un jilt in haos
in lumina trecand"

aflat intr-o cautare permanenta a unei zone protejate de acelasi "haos":

"duh intre file ce nu-s
decat lasii de mireasa
text instalat Ia marginea lui din inalt
maini azurii rasfoind
jos e un haos de voci inversunate negand
unghiul de sprijin".

Reveria intoarcerii in copilaria angelica si pura, stangace in candoarea ei, viziteaza nu o dala aceslc poeme:

"lacrimile din copilarie zgarie riduri ce se vindeca instantaneu suspinul este atunci al ingerului catre care te rogi o ingere nu stiu sa sufar mi-e frica ia scara si du-ma cu tine in nucul cat noaptea".

intreaga critica a remarcat mai ales marea simplitate a discursului poetic, care isi pastreaza totusi un fel de aer enigmatic, greu de explicat. Cate o turnura frapanta a versului e suficienta pentru a arunca o lumina revelatoare asupra textului concentrat, rostii pe un ton discret, aproape de tacere, sugerand stari de vulnerabilitate, dar depasite, cum observa N. Manolescu, de o "intensitate morala neobisnuita".

Acelasi critic noteaza "fondul sufletesc adanc, care este unul religios, desi catusi de putin bisericesc, un fel de mistica fara un Dumnezeu precis, un naturism subtil si integrator, mai apropiat de franciscanismul dulce, suav si bland al poetului din Assisi". Unul dintre ultimele poeme din Pelerinaj transmite deplin aceasta religiozitate sui generis inscrisa in simplitatea si firescul gestului cotidian prin care suferinta se resoarbe si distileaza in rugaciunea eliberatoare:

"se netezeste servetul de in painea se-ascaza in stanga si cana in dreapta intre ele se lasa loc atat cat sa incapa mainile si fata in maini ochii inchisi peste plans duhul in febra soptind rugaciunea din zori nu trebuie decat putina rabdare si ziua va trece cu bine nici o laramitura nu se va pierde fara sa-si soarba lacrima si loc cuvintele isi vor gasi in rugaciunea de seara".

Scriitori romani