RONSETE - Volum de versuri de Horia Badescu, publicat in 1995 la Editura Clusium din Cluj-Napoca (cu ilustratii originale de Calin Stegerean). Cateva dintre poeme (Ti-e lumea toata acoperamant, Ah, bucuria sfanta de a fi. Si iata dimineata zumzet, Scad zilele, scadere e in toate, Se trag albinele catre somnie, Afara vremea schimba spre senin, E loc mai mult sau ni s-o fi parand, E cineva de mana sa ne poarte, S-a-ntors lumina de la Epidaur, Se coace-n miezul nucilor tacerea. Priveste! Toamna si-a deschis brandusa, isi bate toamna coasa pe nicovala ploii, Sta lumina-n cer sa se stinga. Cade pe Istru iarna barbara) fusesera cuprinse anterior in volumul de autor Anotimpurile (Cluj-Napoca, Dacia, 1887). anuntand atunci inventia acestei forme poetice originale.
Ronsete cuprinde cinzeci de poeme, scrise toate intr-o aceeasi forma fixa, noua, care este creatia autorului insusi. De fapt, in primul rand aici rezida interesul volumului pentru istoria literara: el "face epoca" intrucat marcheaza inventia unei noi forme fixe, intr-o epoca in care resursele acestei inventivitati pareau a fi epuizate si, mai ales, intr-o cultura (cea romaneasca) pe care optiunile moderniste (post-sau neo-avangardisle) o obisnuisera sa nu acorde importanta "artificiilor formale" ale poeziei; de altminteri, este ceea ce critica a avut de "reprosat" intotdeauna acestui autor: interesul sau pentru forma poetica a fost mereu identificat cu o virtuozitate superficiala, cu un cult al formalismului in detrimentul sinceritatii sentimentului.
Receptarea poeziei lui Horia Bădescu la noi (Ronsetele nu fac exceptie, aparitia lor trece aproape neobservata) este reductiva, ignorand bogatia filonului poetic al formelor fixe in poetica europeana (sau in creatia marilor poeti romani, de la - sa zicem - F.minescu, la St. Aug. Doinas) si citind experimentul liric al autorului (foarte usor de raportat la un anumit climat poetic european al ultimelor doua decenii) printr-o grila absolut inadecvata: "Confesiunea se intoarce in pretiozitate si rafinament, preschimband frustrarile in nostalgii si nostalgiile in reverii. Ea e ghidata mai degraba de o himera estetisla decat de o exigenta existentiala, si discursul nazuieste mai degraba // la ingeniozitate decat la depozitia de constiinta. // Poemul trece usor de la invocatie la incantatie, nu fara un oarecare sacrificiu de sens, recompensat printr-un exercitiu frenetic al virtuozitatii" (Al. Cistclecan).
Cu totul alta a fost receptarea "experimentului poetic" al lui Horia Bădescu
In orizontul occidental contemporan, unde scriitorul, ca si cititorul de poezie, este mai familiarizat cu traditia filonului poetic al "formei perfecte", de extractie iudeo-crestina: "Prin intermediul acestei forme fixe pe care o inventeaza, Badescu se deda unei munci ascetice din care poemul iradiaza in forma sa cea mai stricta, cea mai radicala. Ne-am fi putut imagina ca Badescu ne propunea un simplu exercitiu de stil. Cu forta si cu convingere, poemul este pus aici la_ incercarea suflului si a ritmului" (M. Dorsel).
Incercarea formala a lui Horia Bădescu are origini si ratiuni foarte vechi, de varsta europenitatii insesi (inteleasa ca nostalgie post-babclica a limbii perfecte); literatura a "neajungerii cuvantului", creatia europeana moderna a fost, inca din zorii Renasterii, in egala masura una a "formei preexistente", a formei ce precede prin arhitectura constrangerilor sale cuvantul absent, si face sens sau protejeaza sensul amenintat, al fiintei. Marile forme fixe ale traditiei poetice occidentale (sonetul, sextina, balada, tertina etc.) sunt creatii culte, inventii ale unor autori / scriitori, avand un program poetic si o justificare filosofico-matematica precisa, reconstitui-bila, iar nasterea lor marcheaza tot atatea momentum-uri in istoria poeziei.
Ronsetul lui Horia Bădescu nu face exceptie: construit pe baza a doua forme fixe anterioare (si de glorioasa traditie). rondelul si sonetul, el se supune exigentelor fundamentale ale oricarei forme fixe, defi-nindu-se printr-un set limitat de constrangeri, manifestate la diferite niveluri ale procesului semantic al poemului (metric, rimic, strofic, semantic, lexical, gramatical etc.), si aflate in obligatorii relatii (de convergenta sau divergenta) intre ele. Forma fixa confera tabula-ritatea poemului, ea se ofera vederii si "asigura", prin efectele semantice ale constrangerilor interrelate, un prim sens al acestuia. Ronsetul este alcatuit din paisprezece versuri (ca si sonetul), impartit, precum sonetul de tip englez, intr-un bloc tipografic masiv, de douasprezece versuri, caruia i se adauga un envoi al ultimelor doua. Rima este saraca atat ca numar, cat si ca dispunere, contribuind la efectul de insistenta, incantatoriu, presupus de rigorile rondelului original, sunt doar trei rime, dispuse imbratisat (pentru primele douasprezece versuri): abba/l abballacca, respectiv in monorima - aa - in envoi-a final. Ca si in rondel, primul vers coincide cu ultimul, realizand o inchidere semantica mult mai puternica a textului decat cea a sonetului (unde versurile nu se puteau repeta, si nici cuvintele in rima). Blocul strofic mare este divizat intern de repetitia versului 4 in pozitiile 8 si 12, ceea ce face ca el sa fie perceput de fapt sub forma a trei catrene incheiate cu acelasi vers-refren si in care rima imbratisata trimite la constrangerile primului catren si ale cvintetului din ronsetul canonic. Dat fiind ca versul 4 rimeaza cu versul 1 (in pozitia a), efectul de sens al acestei alternante este ambiguu: refrenul (similar cu acela al rondelului) "taie" blocul strofic, dar tot el surclaseaza prin omofonie rimica respectiva taietura: ea este si nu este, totodata.
Rezulta trei catrene incheiate cu acelasi vers si marginite de aceeasi rima, laitmotivic, envoi-u ca supliment al lor avand si el aceeasi rima, a pozitiei a.
In rondel, rcloricilc clasice distingeau trei momente ale dezvoltarii subiectului, corespunzatoare fiecarei strofe din primele trei: al viziunii percepute, al viziunii amintite, al viziunii evocate. Structurarea dezvoltarii temei poetice este pastrata astfel si in ronset. Intrarea in subiect, tot ca in cazul rondelului canonic, este abrupta in primul "catren" (adesea, sub forma unei interogatii, ceea ce face ca versul final sa "deschida" semantic poemul prin aceeasi interogatie, inlr-o constrangere semantica ce se opune aceleia strofice, care vrea ca repetitia primului vers in pozitia 14 sa inchida blocul textual integral). "Catrenul" al doilea insista si repeta, in sfarsit al treilea construieste imaginea mentala pe baza unui efort de imaginatie. Ruptura de registru determinata de strofa a treia (evocarea, reveria, "zborul imaginatiei" cerut in rondel) este sprijinita si de schimbarea rimei b cu c (care apare exclusiv in al treilea "catren"). Reprezentat ca forma fixa, ronsetul ar arata astfel (alegem Ronsetul 1): A. Strofa I de 12 versuri, divizate intern in "catrene" (false, intrucat nemarcate tipografic): Catren I: vi (a) "Ti s-a parut sau nu ti s-a parul? / v2 (b) Cine sa stie daca-a fost cc-a fost? / vi (b) Din intrebarile fara de rost: / v4 (a) Cu viata ta poti spune ce-ai facut? II Catren II: v5 (a) A fost sa fie ca te-ai fi nascut, / v6 (b) A fost sa-ti fie trupul adapost. / v7 (b) Printre cuvinte, dedulcit la post, / v8 (a) = v4 (a) Cu viata ta poti spune ce-ai facut? // Catren III: v9 (a) Asculta orele gemand in rut. I vIO (c) Cum sa opresti ce nu e de oprit? I vil (c) Pe limbi de ceas Isus e rastignit. / v/2 (a) = v8 (a) = v4 (a) Cu viata ta pop' spune ce-ai facut? // Bădescu Envoi: v.I3 (a) Ai mai putea s-o ici de la-nceput? / vl4 (a) = vi (a) Ti s-a parut sau nu ti s-a parut?" Tematic, poemele ciclului reiau cateva dintre constantele universului poetic al autorului: relatia fiintei cu sacrul este cea mai importanta dintre ele. Cele 50 de ronsete descriu o lume amenintata de spectrul apocalipsei, al destramarii, al indepartarii de divinitate, al neintelegerii "semnelor" divine.
Lumea e bolnava "Cauta universul alt zugrav, / birtul celest isi incalzeste magii, / pe buzele lui Iuda se coc fragii; / naravul nou trage la vechi narav!") si logosul asemeni: "Gangave vorbe intr-un gand gangav, / destrabaland verb isi poarta printii / in noi Iisus si-a rastignit parintii, / naravul nou trage la vechi narav" (Ronsetul 36). Perfectiunea formala a ronsetului primeste valoarea unei tentative salvatoare, in care verbul poetic incearca sa restituie magic - armonia lumii, iar poetul este asemeni unui nou Crist: "Lepadatu-m-am de toate cele, / toate cate-au fost s-au departat, / doar de tine nu m-am lepadat, / cum de pantecele maicii mele" (Ronsetul 44), "Doar spinii-au mai ramas de asezat, / camasa doar de aruncat la gloata. / in trupul care nu-i decat o cioata / mi-e sangele cu tine botezat" (Ronsetul 45). Nu intamplator, forma ronsetului gazduieste texte de descantec, invocatii catre o divinitate obosita, pentru a reaseza lumea; filonul expresionist, blagian chiar, pe care critica l-a citit in lirica lui Bădescu inca de la primele volume, continua sa teasa, ascuns, metaforele: "Asaza, Doamne, lumea cum am vrut! / Veacul se duce, vremea e tarzie; / la tine-n ceruri, cineva mai stie / pamanturile noastre peste Prut? // ca sa marturisim ca te-am vazut! / Asaza, Doamne, lumea cum am vrut!" (Ronsetul 23).
Sintetizand nivelul tematic cu acela al experimentului formal, vom spune ca "ne aflam, indiscutabil, in prelungirea unei traditii a poeziei orfice in literatura romana" (L. Petrescu), dar, am adauga, a unui orfism conceput ambiguu, ca forta a poeziei nu doar de a aduce armonia in lume, de a imblanzi fiarele etc, ci si ca potential destructiv al unui logos concurent celui creator, divin (un model nedcclarat al lui Bădescu ar putea fi orfismul eminescian, din Memento mori, de pilda). In masura in care o forma fixa este o forma "perfecta" (si imaginarul poeticii europene o proiecteaza ca atare, dintotdeauna), ea se manifesta si ca o amenintare la adresa creatiei divine, logocentrice, din mentalitatea iudeo-
crestina.
