ROMANUL GENIU PUSTIU referat





Cel care ar voi sa probeze ca, la urma urmei, pesimistii se reduce la o chestiune de temperament, ar putea sa invoce cazul lui Eminescu si anume acest roman care a fost scris cand autorul n-avea nici varsta de douazeci de ani.
Oricat de mari ar fi mizeriile etii unui om, este greu ca el sa piarda asa de timpuriu toate iluziile si sa vada numai partile triste si dezolante ale existentei. Pentru asa ceva, trebuie sa ai un anumit temperament, un anumit fel de a vedea si mai ales de a simti realitatea.

Am cunoscut un om, care de mic copil simtea deosebita atractie sa ziteze cimitirele si sa asculte marsuri funebre. El facea parte din categoria celor care se complac, daca s-ar putea spune astfel, in scenele triste ale acestei tragi-comedii, care se numeste ata.
Cuprinsul acestui roman dovedeste ca si Eminescu face parte dintre dansii. in mai putin de doua sute de ini, gasim descrise doua agonii, doua inmormantari, cateva omoruri infioratoare, devastarea unui oras, lupte sangeroase etc. Parca totul a fost ales intr-adins, pentru a ne dezgusta de ata si de aceasta faptura ciudata, cruda si nenorocita in acelasi timp, care este omul. Iar pentru ca impresia sa fie si mai puternica, intreaga povestire este presarata cu reflectii pesimiste si dezolante, cari sintetizeaza, cari trag concluzii din ceea ce autorul ne infatiseaza.

Intriga romanului este destul de simpla.
Autorul face cunostinta unui tanar, Toma Nour, al carui suflet se aseamana foarte mult prin ciudatenia si stranietatea lui cu acela al Sarmanului Dionis. Decorul in care ni-l infatiseaza este acelasi.
Toma Nour pribegeste in lume, se duce in Germania. Acolo, din cauza ca s-a amestecat in miscarea revolutionara care, dupa 1848, strabatu intreaga Europa cilizata, - a fost arestat din ordinul unui principe german si osandit la moarte. Din inchisoare, trimite prietenului sau un manuscript care cuprinde istorisirea peripetiilor etii sale si care constituie subiectul propriu-zis al romanului.
Toma Nour a cunoscut un tanar de 18 ani, pe Ioan, care era inamorat de o fata din Cluj, anume Sofia. Intr-o noapte de iarna, acesta il duse la casa fetei unde, neputand patrunde inauntru, prira de la fereastra cum iubita lui se stinge. Urmeaza apoi descrierea inmormantarii. - Ioan, disperat de aceasta pierdere, paraseste casa si se inroleaza in miscarea revolutionara din Transilvania impotriva ungurilor.
Toma Nour se inamoreaza de sora Sofiei, anume Poesis, actrita intr-un teatru de-a doua mana, care, din cauza mizeriei, este nevoita sa traiasca cu un conte ungur. Nour, afland aceasta cu ocazia inmormantarii tatalui ei, intra si dansul in miscarea revolutionara, se intalneste cu Ioan, care intr-o lupta cu ungurii este impuscat, si, in cele din urma, dupa propria lui expresie, "isi ia lumea in cap".

Din punct de vedere artistic, romanul acesta are putina valoare.
Mai intai de toate, personajele sunt putin reliefate, adica sunt lipsite de acele trasaturi caracteristice, cari sa ni le infatiseze pe fiecare ca tipuri bine definite si, prin urmare, deosebite unele de altele.
Sufletul lui Ioan se aseamana mult cu acela al lui Nour. Deosebirea intre Sofia si sora sa, Poesis, nu se intrevede destul de bine.In ceea ce priveste actiunea, intriga, nu e nici o logica. Este adevarat ca peripetiile etii omenesti nu sunt conforme unor reguli stricte si ca ne surprind adesea prin neprevazutul lor; insa, nu e mai putin adevarat ca trebuie sa existe o ratiune mai mult sau mai putin suficienta a faptelor si intamplarilor omenesti. Ei bine, in acest roman, ea lipseste. El este un amestec de fantazie si de fantastic, si trebuie socotit mai mult ca o schita de roman.
Pentru ca sa fie mare nuvelist sau romancier, lui Eminescu i-a lipsit calitatea de capetenie, adica putinta de a se depersonaliza. Eroii nuvelelor si romanului sau simt si gandesc la fel ca dansul, intocmai ca eroii poemelor lui lord Byron. Eroinele sunt toate croite dupa acelasi prototip.
Cat de mare deosebire, din acest punct de vedere, intre dansul si Maupassant, Paul Bourget sau, mai cu seama, Babac!'In Bel-Ami al lui Maupassant de exemplu, gasim sase sau sapte tipuri felurite de femei. Tot astfel, si de barbati. Diversitatea ce se observa in nuvelele sale este uimitoare. Cat pentru Balzac, - acesta a creat o lume intreaga.
Nimic din toate acestea la Eminescu. El nu a fost decat poet. Acest dar al lui se observa si in Geniu pustiu, in descrierile sale, in admirabilele peisaje de noapte si de iarna si intr-unele atii, dintre care nu ne putem opri sa citam una, in care dansul a societatea omeneasca, prita in complexitatea si zbuciumul etii ei, cu un ocean in care se oglindeste lumina soarelui sau este intunecat din cand in cand de nori. "Sufletul omului e ca un val, - sufletul unei natiuni, ca un ocean. Cand vantul cu aripi turburi si noaptea cu aeru-i brun si cu nourii suri domneste asupra marii si a valurilor ei - ea doarme monotona si intunecata in fundul ei, care murmura fara inteles; pe cand deci in senina si albastra imparatie a cerului infloreste lumina ca o floare de foc -fiecare val reflecta in fruntea sa un soare, iar marea imprumuta de la cer culoarea sa, seninul geniului sau - si le reflecta in sul sau cel adanc si luciu. Cand natiunea e-n intuneric, ea doarme in adancimile geniului si-a puterilor sale nestiute si tace - iar cand Libertatea, cilizatiunea plutesc asupra-i - oamenii superiori se ridica spre a le reflecta in fruntile lor si a le arunca apoi in raze lungi adancimilor poporului - astfel incat in sanul marii intregi se face o zi senina, ce rasfrange in adancul ei cerul. Poetii, filosofii unei natiuni (luminate) presupun in cantec si cugeta inaltimile cerului si le comunica natiunilor respective. Dar sunt nouri cari intunecand cerul, intuneca pamantul. O, nourii regi ai pamantului vor mana totdeauna tunetele lor rebele asupra popoarelor de valuri, - cu toate ca acei nori nu sunt alta decat respirarea ghetoasa si intunecata a valurilor nenorocite. Nourii tuna, fulgera si acopar cu o perdea de fier soarele aurit; si pana ce intunericul ce-l arunca ei prin umbra lor cea mare va patrunde sufletul adanc al marii c-o noapte rece si tacuta, pana atunci Lumea lui Dumnezeu va fi nenorocita."
Eminescu, M., Geniu pustiu, p. 14-l6.

Daca romanul lui Eminescu, prit din punctul de vedere al valorii literare, lasa mult de dorit, - el este interesant prin amanuntele pritoare la psihologia acestui nenorocit literat.Inca de atunci, il vedem dezgustat de ata. "Ce am de a pierde? Viata? Nimic mai urat, mai monoton, mai searbad decat aceasta ata
Si apoi sunt satul de ea. Un s absurd." Eminescu, M., Geniu pustiu, p. 13.

Aceasta reflectie ne aminteste cunoscutele lui versuri din Scrisoarea IV:

Sunt satul de-asa ata nu sorbind a ei pahara.
Dar mizeria aceasta, proza asta e amara

Nimic mai dureros decat sa fii dezgustat de ata, inainte de a fi avut timpul s-o traiesti. Si cu toate acestea, daca avem in vedere predispozitia sufleteasca a unor oameni, spiritul de patrundere si delicatetea simtirii lor, - gasim acest fenomen dureros destul de explicabil.


Precocitatea inteligentei si a simtirii lui au facut pe Eminescu sa descopere si sa simta fapte si mizerii, cari omului de rand ii scapa neobservate sau il lasa cu totul nepasator.
Avand toate acestea in vedere, mirarea noastra nu este mare ca la o varsta asa de frageda il vedem atat de scarbit de ata si de oameni.
Mizantropia lui a fost foarte timpurie. Contrastul intre superioritatea sufletului sau si meschinaria semenilor sai trupesti o explica intrucatva. Acelasi fenomen sufletesc i s-a intamplat si lui Taine. Aceleasi triste constatari l-au facut sa se scarbeasca de oameni si, daca nu sa-i ete, in orice caz sa nu caute societatea lor. "Prostia, olenta, ignoranta, lasitatea: iata pricipalele ingrediente, pe care bunul Dumnezeu le-a amestecat impreuna, pentru ca sa faca geniul omenesc".'Intr-un trist peisaj de noapte, Eminescu descrie pe un alcoolic, care intra intr-o casa de prostitutie. "Betivul intra, semi-intunericul devenea intuneric si amurgul gandurilor se prefacea intr-o miaza-noapte de plumb, cand gandeam ca si acela se numeste om si aceea [prostituata] femeie. Trebuie sa scuzi - trei sferturi ale lumei sunt asa si dintr-al patrulea - Dumnezeul[e] ce putine-s caracterele acelea cari merita a se numi omenesti!"
Iar in alta parte, dansul exclama cu dezgust: "E infam tot ce e om nu cred in aceasta bestie rautacioasa, care se trage din maimute si si-a adus toate obiceiurile rele ale strabunilor".
Este multa asemanare intre aceasta reflectie a pesimistului literat roman si aceea a lui Taine: "Zoologia ne arata ca omul are dinti cainesti: sa ne ferim de a-i redestepta instinctul carnivor si crud"
Taine, H., op. cit., p. 266.

Mizantropia omului superior contine adesea dispret si, uneori, chiar mila fata de oameni. Superioritatea intelectuala te face sa-i privesti de la inaltime, din care iti par mici, iar conngerea despre micile mizerii ale etii lor iti umple sufletul de compatimire. Si daca n-ai sti cate patimi josnice si cat egoism clocesc in sufletul lor, atunci, de buna seama ca n-ai avea de ce sa fii mizantrop. Judecata lor, intemeiata pe puncte de vedere false, pe criterii copilaresti, pe tine nu te poate impresiona. Astfel trebuie sa ne explicam dispretul lui Eminescu pentru opinia celorlalti, nepasarea lui fata de aprecierile lor gresite.
"Crezi tu, ori toate sufletele de pigmei ce ma inconjor -cred ei oare, ca ma cunosc? Ei vad niste membre de om -fiecare-si croieste cate-un interior cum ii place pentru acest biped imbracat in negru si omul lor e gata. «E un nebun» zice cutare. «E fantast», zice cutare. «Asa! vrea sa treaca de original», zice un al treilea. Si toate aceste indidualitati create pe seama mea, atribuite mie, nu au a imparti cu mine nimic. Destul ca sunt altceva, decat ceea ce cred ei. Lauda lor nu ma linguseste, pentru ca ei lauda o indidualitate care nu-i identica cu a mea; batjocura lor nu m-atinge, pentru ca ei batjocuresc un indid, pe care eu nu-l cunosc ii dispretuiesc pe oameni m-am saturat de ei."

Acestea ne amintesc cunoscutele versuri prin cari se incheie Scrisoarea II:

Daca port cu usurinta si cu zambet a lor ura,
Laudele lor desigur m-ar mahni peste masura.

Trebuie sa recunoastem ca in pasajul citat mai sus, Eminescu are multa dreptate. Asa cum esti tu in realitate, nu te cunoaste nimeni. Ceea ce se vede sunt numai manifestarile externe, nu insa si motivele adevarate cari le-au provocat. Prin urmare, atunci cand ne calauzim numai dupa aceste manifestari, suntem expusi sa ne inselam asupra persoanelor.
De acest adevar, atat de elementar, nu tine socoteala nimeni. De aceea,, nici noi, cari suntem in acest fel judecati, nu trebuie sa pretuim aceste aprecieri mai mult decat merita.

Inca de la varsta de douazeci de ani, ceva anormal se petrecea in sufletul lui Eminescu.
Maestrul Caragiale, care l-a cunoscut mai tarziu, spune ca atunci cand avea vreo mare nemultumire, Eminescu "era cuprins de o zbuciumare teribila, o incordare a simtirii cari lasau sa se intrevada cum acest om trebuia sa sfarseasca. Cand ostenea bine de acel cutremur, se inchidea in odaia lui, dormea dus, si peste doua-trei zile se arata iar linistit, ca «Luceafarul» lui nemuritor si rece"1.
Despre aceasta stare de toropeala, pe care dansul o numeste atonie, care-l cuprindea dupa o suparare mare, Eminescu vorbeste in cateva parti din acest roman, atribuind-o eroului sau, Toma Nour.
Astfel, dupa ce afla ca Poesis il insala, simte o grozava revolta sufleteasca. "Am stat mult acasa - spune dansul -intr-o atonie monotona si moarta."2
Iar cand Ioan, amicul sau, i-a murit, dansul spune: "Sa cuget, nu mai puteam. Astfel cu capul arzand am vegheat noaptea aceea si de-mi aduc aminte de ea e ca nu-mi aduc aminte de nimica, afara doar cum ca tampit si nesimtitor ma lasam prada acelei atonii, care insotea totdeauna durerile mele.
Chiar de la acea varsta, Eminescu isi dadea socoteala ca in sufletul sau se petrecea ceva anormal si, intocmai ca Maupassant, Nietzsche si compozitorul R. Schumann, era chinuit de frica de nebunie.

"Alta data ma pomeneam ca ma uitam ore intregi in oglinda si ma strambam la mine singur, si cand ma trezeam din asemenea atonie, ma infiora siguranta c-am innebunit si teama de mine insumi. Lucrul de care ma temeam mai mult era nebunia; mi-era frica sa nu innebunesc. Adesea ma pomeneam ca prisem fara sa stiu, cate o ora intreaga in soare si ca ochii mei orbiti de lumina lui calda nu mai puteau distinge nimica, ci ca un caos vanat-rosu parea ca [ma] piroteste si ma invarteste mereu, pana ce ma trezeam cazut pe iarba campului. Eram tampit, absurd, idiot. Astfel stam adesea inmormantat in iarba mirositoare, albastri si mici fluturi de vara roiau prin flori, un soare cald imi ardea drept in crestet, totul era frumos cum is frumoase zilele de vara eu singur numai nu cugetam nimica. Zile intregi cutreieram campii. " Eminescu, M., Geniu pustiu, p. 97-98.

S-ar putea obiecta ca nu este drept sa credem ca Eminescu a descris prin acestea cele ce se petreceau in propriul lui suflet, insa, daca avem in vedere ca, dupa cum reiese din amanuntele etii sale, multe i se potrivesc, si daca ne mai amintim de versurile cu care sfarseste celebra Scrisoare IV:

Si in gandu-rni trece vantul, capul arde pustiit.
Aspru, rece suna cantul cel etern neisprat.

Unde~s sirurile clare din a(a-mi sa le spun
Ah! organele-s sfarmate ti maestrul e nebun!

atunci avem tot dreptul sa socotim ca fenomenele stranii despre cari ne vorbeste, se petreceau in adancul sufletului sau si erau prevestirile acelei grozave boale, de care dansul s-a temut si pe care n-a putut s-o ete.
Si daca este trist sa obser crepusculul unui geniu, - este sfasietor de dureros sa cum geniul insusi este constient despre aceasta si cum, impietrit de groaza, asista neputincios la propria lui nimicire.











Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu











Scriitori romani