ROMANTE PENTRU MAI TARZIU - Volum de poezii al lui Ion Minulescu.
A aparut in anul 1908 Ia Editura Librariei "Leon Alcalay" din Bucuresti, cu o coperta desenata de Iser.
In 1909 se tipareste editia a doua, iar in 1922, editia a treia. Cartea aduna versurile publicate de autor intre anii 1906 si 1908 in revisle precum "Convorbiri critice", "Viata literara", "Viata literara si artistica", "Semanatorul", "Viitorul social" si "Reforma". Unele poezii au fost retiparite si de alte reviste, precum "Prezentul" sau "Viitorul". Versiunile din volum se deosebesc de acelea din reviste, poetul tacand schimbari de ordin stilistic, dar si schimbari mai adanci care afecteaza compozitia si prozodia. Cateva poezii din volum au fost traduse in limba franceza de Claude Semet, Matei Rusu, Charles Tanlegue, Mario Roques.
In volum se afla mai multe arte poetice, dintre care cea mai cunoscuta si adeseori comentata este Romania noului venit, aparuta mai intai in revista "Convorbiri critice" in anul 190. Figura poetului e reprezentata aici de un "strain" coborat parca din mitologia greaca, cu sandale in picioare si cu o toga albastra pe umeri, daruita de insusi Apollo. Strainul bate la portile ferecate ale unei cetati, sperand sa i se deschida si sa fie primit inauntru, poate chiar sa fie intampinat cu foi de laur.
In fata multimii obtuze, el desfasoara orizontul visului si al magiei, simtindu-se chemat sa indeplineasca printre oameni o misiune estetica si una morala. Omenirea ramane insa surda "la glasul artei viitoare", iar cel ce propaga poezia noua se vede intampinat cu ostilitate si "gonit cu pietre". Nu e nici recunoscut, nici acceptat, cu atat mai putin glorificat, dar va veni o vreme cand refuzatului de azi i se vor ridica marete piedestale. Celelalte arte poetice din volum (Romanta marilor disparuti, Romanta celor ce se vand) sunt scrise cam in acelasi fel si cu aceleasi idei. Poetul simbolist se crede un gropar al traditiei si aspira sa devina creatorul "marelui Poem", al poemului ce ar putea sa instaureze o noua oranduire lirica.
De fapt, acestea sunt motive pentru care poetii simbolisti au fost refuzati in epoca lor si au fost alungati din cetate. Exista insa, crede Minulescu, o solidaritate a refuzatilor, exista o confrerie simbolista care mai tarziu va reusi sa impuna un alt mod de creatie. Refuzatii de azi vor fi, asadar, veneratii de maine. E. Lovinescu a remarcat in poezia lui Minulescu un "instinct al migratiei" si o predilectie pentru tema calatorului si a calatoriei. Desi pornesc de la cateva modele istorice ale calatorului (navigatorul, pelerinul, vagabondul, pribeagul), poeziile din aceasta categorie tematica - intre care pot fi amintite La poarta celor care dorm, Romanta pelerinului. Crepuscul la Tomis. Romanta celui ce s-a-ntors, Romanta noastra - Sunt, de fapt, niste parabole ce incifreaza o meditatie asupra existentei. Motivul portului si al marii exprima dorul de duca al lui Minulescu , dorinta lui dc-a iesi in larg, de-a se misca spre alte lumi sau, altfel spus, dorinta lui de libertate. Portul e spatiul cosmopolit ce ofera o deschidere spre orizonturi noi, nemarginite. Traditionalistii nu l-au agreat pentru ca erau "sedentari", apreciau mai mult valorile stabilitatii si ale inchiderii, decat pe acelea ale deplasarii in spatiu.
Categoria estetica a macabrului apare in poezii ca Romanta celor trei galere, Pelerinii mortii si mai ales in Romanta mortului. Desi porneste de la un motiv sepulcral, aceasta din urma creeaza o situatie mai degraba fantezista, nu lipsita de un anume umor. Dintr-o neglijenta a paznicului, care a inchis cavourile prea devreme, un schelet vagabond este obligat sa petreaca o noapte in ploaie, pe aleile cimitirului, pe sub salciile ude. Scheletul pierde vremea citind inscriptiile funerare, ascultand ecoul orchestrelor din oras, cautandu-l pe paznicul neglijent sa-i deschida cavoul.
La Minulescu , ca si mai devreme, in epoca barocului, scheletul a incetat sa mai fie un obiect al groazei, devenind o prezenta aproape familiara. Imaginile de acest tip sunt exorcizate de puterea diabolica si nefasta pe care o aveau in literatura medievala si preromantica. Situat in vecinatatea elegiacului si funebrului, macabrul minulescian se caracterizeaza prin notarea unor detalii lugubre care, in mod paradoxal, nu trezesc sentimente de frica sau groaza, ci produc o impresie de joc, de amuzament. Nefixarea, instabilitatea caracterizeaza si poezia erotica a lui Minulescu Femeia celebrata de poet este amanta, curtezana. Pribeagul, care in lungile lui calatorii a cunoscut nenumarate femei, conchide ca "toate mint". Dintr-o asemenea constatare, Eminescu ar fi tras o concluzie misogina; Minulescu, dimpotriva, iubeste si iarta minciuna femeii. Infidelitatea nu e un motiv de indignare, nici macar de melancolic, caci poetul o considera in firea lucrurilor: pacatul e vechi si iubita lui de azi nu e prima vinovata. Decorul unei asemenea iubiri e, de regula, un interior decadent, cu trepieduri de argint, cu paturi incarcate de flori, cu ramuri uscate de eucalipt si cu miresme exotice.
Poetul canta iubirea efemera, producatoare de placeri, iubirea ce se integreaza in sfera hedonismului. El e un trubadur mincinos care farmeca prin cuvintele sale meslesugite si prin promisiunile fanteziste, de nabab inchipuit. Magia erotica pe care o exercita sta intr-o arta, numai de el cunoscuta, a hiperbolelor si superlativelor: iubita e "cea mai frumoasa si mai nebuna dintre fele", e "cea mai cantata din cate-n lume au fost cantate"' ele. Promisiunile craidonului sunt false, sunt mincinoase, nimeni nu crede in ele, nici macar femeia. Ele sunt doar un mod hiperbolic de-a marturisi un sentiment sau - mai exact - un interes erotic pentru femeile din preajma. Mult citata si cu adevarat memorabila este caracterizarea pe care G. Calinescu a facut-o poetului: "Ion Minulescu, literar vorbind, este un lip caragialian, tanarul muntean volubil, facil emotiv, incapabil de a lua ceva in serios, producator neobosit de «mofturi». Poeziile lui Minulescu decurg in stilul familiar, prapastios francizant al cafenelei bucurestene, asa cum foarte adesea pariziana «chanson» e scrisa in argot. Ele trebuiesc «zise» precum trebuie jucate «momentele» lui Caragialc, fiindca Ion Minulescu este in buna masura un Milica, un Cata-vencu si un Eleuthcriu Popescu deveniti lirici".
