RITUAL SOLITAR - Volum de versuri de Victor Felea, publicat in anul 1969, la Editura penlru Literatura din Bucuresti. Subtitlul precizeaza si perioada scrierii poemelor: Versuri 1943-. Titlul volumului din 1969 a fost reluat pentru o culegere antologica din intreaga opera a poetului (disparui in 1993), alcatuita de sotia sa, Lidia Felea, si tiparita la Editura Dacia din Cluj.
Cartea se deschide cu o prefata semnata de Ion Pop si mai cuprinde, in final, o scurta nota bio-bibliografica. Sunt selectate poeme din volumele; Soarele si linistea (1958), Voci puternice (1962), Revers citadin (1966), Omul modern (1967), Ritual solitar (1969), Sentiment de varsta (1972), Cumpana bucuriei (1975), Reminiscente naive (1977), Gulliver (1979), Istorie personala (1983). De toamna (1986), Decorul sperantei (1988), Jucator de rezerva (1992).
Interesanta este, pentru evolutia ulterioara a poeziei lui Victor Felea, prezenta in volumul din 1969 a acelor versuri de debut, din anii '40, care trimit la "scoala" lirica a "generatiei razboiului" (gruparea "Albatros" si poetii publicati de Editura Forum) - Geo Dumitrescu, Ion Caraion sau Ben. Corlaciu, cu ecouri ce retin mai putin latura fantezist-ironica a discursului, cat prelungirea dinspre Bacovia a unei stari de crispare launtrica si de "nevroza", pe orizont crepuscular si tenebros, imprumutand si ceva din recuzita expresionista:
"Auzi cum coboara, cum se prabusesc,
tenebrele grele, tenebrele sfarsitului", "asculta destramarea, asculta topirea in huma", "in sumbra dimineata
femei vor tipa isteric prin ceata
aruncand blesteme in fruntea alba a zilei, din care
rosii siroaie de sange vor curge pe zare". |
Disparuta mai apoi, aceasta urma va lasa locul notatiei minimale, de poezie "saraca", aproape lipsita de metafore, opusa discursului liric conventionalizal si vizand aproximarea unei atmosfere sau pe autenticitatea confesiunii, rostite cu o simplitate si intr-o despuiere de ornamente ce infrunta, nu o data, constient, riscul prozaismului si al banalitatii. Dar, cum s-a observat candva si despre autorul Plumb-vtlm, din aceasta modestie afisata a statutului de fiinta marginasa, neinspirata si stearsa, marturisind la fiecare pagina ca dispune de foarte putine mijloace de expresie pentru o viata ea insasi nespecta-culoasa, cu repetitii si intoarceri la un numar redus de elemente, se contureaza cu timpul un autoportret liric cu linii din ce in ce mai ferme. Este, in esenta, cel al "omului concret" pe care il intampina, cu o exclamatie deceptionata, Bacovia, rcplasat intr-o alta decolorata realitate imediata si contrazicand orice poza eroica de felul celor mereu recomandate de ideologia comunista pentru glorificarea "omului nou".
Cel ce vorbeste in poezie se leapada repede de uniforma optimismului dictat din afara, marturisind, inca in volumul Soarele si linistea din 1958, ca nu i se potriveste ipostaza eroica si viguroasa si ca se descopera, cu un suras autoironie, in postura unei biete fiinte fragile:
"Ah, de mi-as putea de
goli inca o data pieptul
ca un zeu pagan
sigur de vesnicia lui!
Dar. vai, m-am imbracat mai gros"
(Senzatie de toamna). |
Acesteia ii corespunde semnificativa optiune (bunaoara, intr-un poem din Revers citadin. 1966) pentru peisajul umil, lipsit de stralucire; omului marginal ii raspunde, simetric, marginalitatea peisajului:
"Camp la marginea orasului, uitat, parasit,
plin de ierburi prafuite si de scaieti
Numai eu te privesc, gandind la pustietatea
Care pe amandoi ne-a cuprins"
(Camp la marginea orasului). |
Si, ca pentru a completa un triptic, perspectiva deschisa spre muncile si zilele omului descopera, iarasi in raspar cu eroismul de parada programat ideologic,
"o munca neistovita, o munca grea,
o munca urata, ciclopica, necrutatore,
o munca primitiva, salbatica, sordida
pe care totdeauna cineva o face
caci trebuie s-o faca cineva"
(in volumul Omul modern, 1967). |
Viziunea inall-mo-dernista despre poet isi mai trimite ecourile intr-un numar de texte din acest volum, dar ezitarea intre cele doua moduri de a vedea lumea e semnificativa, invocarea unui timp mai "inspirai" fiind subminata de o ironie amara. Va domina, de acum inainte, constiinta amintitei pozitii periferice a poetului, mereu "in acelasi decor" - cum suna un litiu din Jucatorul de rezerva (1992): "intre starea comuna / Si starea de gratie / Sonlac-sontac prin viata materiala". O (anti)retorica a minimalizarii propriei prezente ("Sunt inca aici / (Ma scuzati" se mentioneaza, bacovian, intr-un loc) il caracterizeaza drept "cel care merge pe jos", "iinpcnitcnl pieton, prin palida viata comuna", "soldat anonim" (v. Pieton, in volumul Decorul sperantei, 1988).
Simtindu-se, cum spune o metafora foarte expresiva, "vecin de materie" cu ceilalti, aproape de o viata imediata ("mereu mai aproape de-al vietii real" - zicea Bacovia) ce se refuza idealizarii, aflat intr-o stare "lipsita de iluminare", "prozaic, fara imaginatie", "lipsit de imaginatie". Exemplele ar putea continua, intr-o seric cvasi-sinonimica de reprezentari ale marginalitatii, anonimatului, stangaciei, lipsei de curaj si de Inspiratie. E o situare a eului nu lipsita de ambiguitate, caci, chiar in poemul in care declara ca se "multumeste" cu "starea asta lipsita de iluminare", noteaza ca "inregistrarea" trecerii cenusii a zilelor se face "cu o disimulata nepasare", mascand, asadar, starea fundamental elegiaca (v. Ma multumesc, in Gulliver, 197°); iar o definitie, din cartea imediat precedenta. Reminiscente naive (1977), propunea o imagine a eului suficient de complexa pentru a nu ne insela asupra realitatii disimulate: "fiu individul acesta marunt in care se afla / Si lumina si intunericul cu toate ale lui"
Un poem din volumul Istorie personala (1983), in care subiectul liric isi constata infrangerea in ciuda credintei ca va invinge in cele din urma, "suspendat in vazduh / printre aromele tari ale timpului", consemneaza totusi, la randul lui, mai modesta victorie a unei paradoxale impliniri ce compenseaza "marile absente" ale realitatilor cu majuscula: "Slau sa ma bata un vant ruginit / Si in Horesc in ciuda alator mari absente". Detasarea de modernismul "inalt" e tot mai evidenta, "personajul" lui Victor Felea aparand, inca in Omul modern (1967), in ipostaza de ratacitor "trist si absurd", prin "galeria de fier a prezentului".
Peste ani, in volumul De toamna (1986), o asemenea ipostaza va aparea ca definitiva, ca rezultat - si versul e memorabil al unei "stilizari" sui generis:
"Eu ies incet din gropile durerii
Uimit ce mull m-a stilizat destinul".
Ruptura fata de cealalta "stilizare", esteta, pretioasa, ceremo-niala (pe care o mai practica, in cercul de la revista "Steaua", un A. E. Baconsky, dar, in parte, si Aurel Rau), este evidenta. Cand vorbeste despre Varsta inalta la care a ajuns, poetul nu poate fi decat autoironie, caci "inaltimea" ei e comparata cu "un morman de gunoaie / deasupra caruia sta si vegheaza / un inger Icpros". Este o realitate a poeziei lui Victor Felea care-l indreptateste pe Oh. Grigurcu sa noteze ca: "Viziunea asa-zicand a 'omului concret' se intruchipeaza astfel inca intr-o varianta care stie a evita trapele pseudoproblematizarilor, ale unei 'metafizici' adesea tot atat de neavenite precum o firma impozanta deasupra unui magazin pustiu". Regimul acestei lirici este, dimpoUiva, unul al elegiei surdinizate, al discretiei si soaptei confesive, marcate de un scepticism temperat.
Spatiul ci predilect a ramas mereu cel citadin (iesirile nostalgice spre "radacinile" parintilor sunt evocate doar in primele carti, pe urme vag blagiene, ca la mai toti "stelistii"), un spatiu inainte de toate al strazii, insa cu privirea intoarsa frecvent spre launtrul "solitarului" si al interiorului domestic modest. Timpul sau e "ziua obisnuita", petrecuta intre "cenusiul" evenimentelor comune si "amagirea dulce" sau "amagirile fragile" -expresii ale micii reverii timid-sentimentale a omului in fond resemnat, care incearca sa-si largeasca cumva orizontul constrans de "fereastra ingusta", intre "blocurile" din noile cartiere democrate, prin evadari catre "limpezimi" si "miresme de camp". Poezia devine, in aceasta situatie, un teritoriu al visarii compensatoare, in care ca in De toamna -"cuvintele ar putea avea un gust deosebit o stralucire calda / sarbatoreasca o aroma de zodii trecute", cu "bucurii fara pretentii" si "discreta posibilitate de a fi linistit".
"Ritualul solitar" s-ar defini atunci ca un fel de ceremonial atenuai, "ofranda unor zei necunoscuti" si ingaduitori. Se evidentiaza astfel situatia oarecum ambigua a poeziei lui Victor Felea, intre o poetica a reveriei discrete in (nco)romantismul ci inscris intre coordonate ale actualitatii, si un fel de "realism" caracteristic deopotriva viziunii asupra eului liric si vietii imediate, "notate" in trista ci nuditate, cu constiinta precaritatii conditiei umane intr-o hune a tragicului degradat. Modestia si marginalitatea afisate, de "om comun" si "concret", il si individualizeaza in cadrul gruyarii de la "Steaua", asezandu-l intr-o pozitie de precursor apropiat de "generatia ' 80", cu programul sau de reconectare a poeziei la concretul vietii de fiecare zi.
