Revolutia - roman de Dinu Nicodin referat





REVOLUTIA - Roman de Dinu Nicodin, pseudonimul lui Dinu C. Ioanid. Apropiat al lui Eugen Lovinescu, a frecventat cenaclul "Sbura-torul", unde a si citit cu succes- numeroase fragmente. intr-o nota la prima editie, reluata in a doua, autorul afirma ca intaicle trei capitole ale cartii au fost publicate, incepand cu 14 februarie 1938, in mai multe numere succesive ale "Cuvantului", pana la suprimarea ziarului. Analizand alte proze ale lui Dinu Nicodin , Perpessicius mentioneaza ca sub titlul Domnul primar, in primul numar al "Revistei Romane", a aparut capitolul cutremurator din Revolutia, consacrat torturii si executiei lui Jcan-Sylvain Bailly. Romanul a cunoscut, pana in zilele noastre, o singura editie, in doua volume, scoase in 1943 la editura "Socec".

Vazand lumina tiparului intr-o perioada agitata, in care nu viata literara focaliza interesul tuturor, a fost putin citit si sporadic comentat (v. infra), Perpessicius si Ion Negoitescu devenind admiratorii ncreticenti ai cartii. Tirajul redus si apoi trecerea ei in fondurile secrete ale marilor biblioteci din tara, textul fiind in neconcordanta cu viziunea "oficiala" asupra Revolutiei franceze, explica si restransa ei circulatie ulterioara. Abia in anul 2000, sub competenta ingrijire si prefatare a lui Ion Simut, care izbuteste creionarea profilului spiritual al omului (1886-l948) si deslusirea operei, apare la .Albatros" a doua editie, intr-un singur si masiv volum, repunandu-sc astfel in circulatie o scriere de reala originalitate, uimitoare in multe privinte si definitorie pentru pro/alor. intr-o nota riguros intocmita, Ion Simut semnaleaza diferentele dintre cele doua editii, motivandu-si interventiile, necesare pentru o mai lesne orientare a cititorului intr-o constructie epica stufoasa, cu salturi in timp si spatiu capricioase si cu un numar coplesitor de personaje. Despre geneza romanului, Dinu Nicodin da informatii in singurul interviu cunoscut noua. El vorbeste despre impresia puternica pe care i-a facut-o Rascoala lui Rcbrcanu, "aceasta carte masiva, epica, dura, cu un subiect atat de vast". Nu numai existenta catorva "tipuri impresionante" l-a pus pe ganduri, cum singur spune, dar si convingerea ca, in evenimentele violente ale Trantei sfarsitului de veac al XVIII-lea, "e sursa oricarei miscari colective, in stil mare".

"Romanul demistificarii revolutiei franceze" (I. Simut) ofera prilej de meditatie pe marginea unor momente cruciale ale destinului unui popor si chiar, prin rasfrangeri si ecouri, ale evolutiei umanitatii. Lectura conduce spre cel putin trei paliere temporale: primul cuprinde antecedentele anului 1789, pe acesta si urmatoarele aproape doua decenii, incluzand aparitia pe scena istoriei a lui Napoleon si ascensiunea sa atat de spectaculoasa si. profitabila mai ales pentru Franta, secatuita economic. "Traiti pe spinarea tarii unde va gasiti! Mai trimiteji-nc si noua". Indiferent daca aceste cuvinte au fost sau nu rostite, formula imbraca o insemnatate ce depaseste mult anecdotica. Practica vrea sa fixeze inceputul Revolutiei franceze in 1789 si aceasta practica este indreptatita, daca revolutia consta in esenta in manifestari violente. Dar tulburarea care duce fatal la criza formeaza introducerea necesara. Dinu Nicodin intelege exact acest lucru, si de aici, constructia romanului in etaje succesive, de unde sunt privite slabiciunea si decaderea monarhiei, prabusirea nobilimii, nasterea plutocratici si pauperizarea maselor, citadine si rurale. Desi il priveste cu simpatie pe Ludovic al XlV-lea, uneori autocenzurandu-se ironic, scriitorul sesizeaza si gravele greseli ale "regelui-soare", precum aspra sa politica financiara ori razboaiele dinastice, care au facut ca, la sfarsitul domniei indelungi a acestuia, tara sa fie ruinata. "Ludovic XIV moare. Se scumpeste ceapa, fiindca lumea cumpara pe capete, sa-si faca lacrimi. Traisera in tacere, acum rasutlau, dar nu puteau plange altfel", noteaza cu zambet subtire cronicarul. Al doilea strat temporal se cristalizeaza in jurul conexiunilor autorului, sarcastice, la realitatile sociale, financiare, politice si morale contemporane elaborarii romanului (1933-l939), uneori chiar anterioare. I. Negoitescu vede in multe dintre ele luari de pozitie fata de regimul comunist din Rusia de dupa 1917, iar Perpessicius evidentiaza atitudinea pamfletara, "infiltratia epigramatica, rasfranta in actualitate". Corespondentele sunt savuroase.

Si, in slarsit, al treilea nivel temporal, consolidat prin reflectiile cititorului de ultima ora, surprins sa descopere, adeseori cu malitie involuntara, similitudini ale trecutului cu viata - mai ales parlamentara postrevolutionara autohtona, la interval de peste doua secole. Punctele de vedere asupra Revolutiei franceze sunt si astazi multiple si nu numai diferite, dar contrastante adeseori, complexitatea momentului istoric legitimandu-Ie, consecutiv. Autorul incearca sa pledeze in favoarea unei reconstituiri nepartinitoare, avertizandu-ne inca din primele randuri ca nu se vrea "nici partas, nici potrivnic" la cele ce vor urma. Dar, in ciuda acestui deziderat, atitudinea sa conservatoare, ostila schimbarilor, promonarhica si de sustinere a bisericii, se intrevede adeseori, dupa cum violenta multimii dezlantuite asemeni unor forte oarbe este dezavuata. "Noi, intelegatori ca strambatatilc prea adanc inradacinate nu se pot vindeca fara de aceasta nemernica framantare (s. n.) a trupului social, dorim cu fiecare ca intelepciunea veacurilor viitoare, cel putin, sa aduca tamaduirea si fara de urgia varsarii de sange".

Nu se declara interpret al revolutiei, pentru ca "despre pricini si despre dezlegari abia atat cat se va infatisa din fapte si intamplari" sau, si mai limpede: "faptele istoricesti nu sunt scopul cartii noastre, abia numai istoria faptelor". Si totusi, patimas, nonconformist, cu accente subiective puternice, el califica direct si afectiv evenimentele: "nebuneala fara temei", "nerusinate vremuri!", "sarmana tara!", "domnia palavragiilor", "flecarii astia talentati" etc. Camil Petreseu in Danton, piesa publicata in 1931, limitata la o mai redusa perioada de timp - insurectia de la 10 august 1792 si ghilotinarea dantonistilor la 5 septembrie 1794 - isi propusese si el sa patrunda spiritul acestei epoci convulsionate.

In a sa "istorie dramatica" - astfel isi numea drama in Addenda la Falsul tratat - el accepta pozitia anti-radicala din partea a doua a revolutiei, in vreme ce Dinu Nicodin, in subsidiar, o condamna. Marele har al amandurora i-a facut sa confere verosimilitate umana unor figuri, exemplare sau nu, dar reprezen-tative pentru revolutie. impletire intre real si fictiv, antrenand personaje/personalitati istorice autentice si pe celelalte, imaginare, construite in spiritul propriei viziuni a autorului si menite (ic sa infrunte, subminand, fie sa fortifice po/.itia celor dintai, amandoi scriitorii si-au intemeiat operele pe o riguroasa documentare, orgolios invocata de cel dintai, mai putin reclamata de Dinu Nicodin, dar existenta, dupa cum o dovedeste nemijlocit

Abecedarul Revolutiei franceze", anexat textului literar. Prozatorul reinvie, intr-o fresca ampla, o lume distinct conturata in elemente de figuratie umana. "N-am vrut afirma el - sa fac din Revolutia o opera de document strict //. Am urmarit firul istoric in liniile lui generale. Cand e vorba de personagii cum sunt Rousseau, Voltaire, Richelieu, Danton, Saint-Just etc, i-am asezat in locul si in mentalitatea lor respectiva. Dar reconstructia mea este mai mult umana, pe urmele faptelor brute. Astfel ca mi-am pulul lua libertatea sa strecor peste tot intamplari imaginate in consensul istoric, bineinteles". Excelente reusite, fie ca sunt personaje de prim-plan, pulsand de viata sau vlaguite de spaima mortii, fie ca sunt abia schite de portret, dar in linii ferme, inconfundabile.



Uncie sunt proiectate si angrenate in varii nuclee epice, mai ample sau mai concentrate, alteori, amuzant, romancierul apeleaza la notatia lapidara ori la aforismul moralizator: Talleyrand, "schiop de cand avea un an, va merge repede si departe". O iubita a lui Richelieu este "prea curata pentru desfrau, prea slaba pentru virtute". Robcspierre pare "fanatic si prost, nu canalie". O mentiune speciala o merita personajul colectiv - si aici, in primul rand, recunoastem scoala lui Rebreanu. Gloata este surprinsa adeseori in dezlantuiri cumplite, violente, in scene macabre, halucinante, greu de imaginat - alternand cu frenezii vitale nu arareori deocheate. Conducatorii, "ei indeamna numai si nu stiu incotro; imping turma, n-o duc". Nisipurile miscatoare ale gloriei vor inghiti pe multi, iar seismele istoriei nu contenesc. "Cei vrednici coboara, nemernicii suie si nivelul moral scade, asijderea si insemnatatea lui" gloseaza autorul. Sunt "oameni pentru toate vremurile", "piper pentru toate bucatele". "Tin oamenii cu cine-i tine"; "viata e scumpa - vietile ieftine!".

Din multime se individualizeaza un personaj episodic, aparitie fulguranta, dar emblematica, frate bun cu Mos Ion Roata al humulesteanului nostru. El traieste prin cateva cuvinte cumpanite ("Nu e bine taica"), prin putine gesturi ("isi da cu pumnii in cap. -Lumineaza-i, Doamne, ca prapadesc tara") si actioneaza, tot prin vorba, intr-o singura secventa, in Adunarea Generala, formata din 1118 deputati, 38 fiind tarani, "dintre care unul singur adevarat plugar: taica Gerard. Va parea, bietul om, un paduret in mijlocul atator luminati. Are, totusi, prilejul sa le spuna un adevar si sa Ic traga un bobarnac, curand. Ca orice adunare sarguita, isi votasera oamenii intai "diurna" si lipseau cat puteau de la sedinte. Taica Gerard s-a impotrivit ritos la plata diurnelor celor lipsa si fara sfiala: Provinciile nu ne-au trimis aici sa dam biru' cu fugitii, nici sa umblam creanga". Corespondentul sau valah, bucurandu-se insa de un spatiu mai generos de prezentare in ultimele capitole, este carausul mos Oprea Isprava, pitoresc si savuros in limbaj, cu replica agera si hatra. Socotita "o magnifica realizare", ce dezvaluie originalitatea "pe cat de violenta, pe atat de necontestabila" (Perpessicius), acest roman monumental este "una din cele mai temerare «constructii» epice ale zilelor noastre" (I. Negoitescu). Este lipsit de compozitie riguroasa, ceea ce, din defect, devine calitate, marca a mobilitatii intelectuale a autorului, a libertatii totale a spiritului sau viu. Nepretuita dezordine, pentru ca in ea pulseaza viata, pasiunea, sarcasmul, verva pamfletara, ironia, umorul ingaduitor si adeseori negru, alternand cu suavitati, cu infiorari lirice in fata naturii ori a ingenuitatilor varstelor fragede. Granitele intre genurile literare sunt uneori sovaielnice. Romancierul isi conduce cu pricepere cititorul pe cararile intortocheate ale conflictelor, individuale sau de grup; adeseori, cateva notatii preludiaza ceea ce va urma, premonitiile nu lipsesc, exista, aproape muzical, o gradatie spre tensiunea maxima, pentru ca, apoi, zagazul sa se rupa si, scapate de sub control, faptele sa alunece dinspre banal, obisnuit, cotidian, inspre oribil si terifiant. Pe orbita unui centru narativ urias, se misca lumi epice reduse, uneori si cu independenta proprie, dar nu straine de naratiunea fundamentala, acompaniind-o (de pilda, numeroasele biografii, printre altele, arborele genealogic al gadelui Parisului). Insertii eseistice, filosofice, literare ori financiare nu incarca niciodata inutil pagina, primele dezvaluind un amator superior, ultimele motivate de o deplina familiarizare a autorului cu administratia si finantele, domenii in care a activat in timpul vietii. Volumul este asemeni unui caleidoscop colosal, manuit incet sau precipitat, iar figurile, in necontenita schimbare, uimesc prin insolit.

Imaginativ, scriitorul "vede" lotul, intr-o varietate si bogatie cromatica inepuizabila: portretul, cu atentie pentru fizionomie si vestimentatie - moda, atent surprinsa, valorifica o culoare locala pretioasa , este uneori delicat, diafan, alteori, cu liniile ingrosate, deformand spre caricatura; reconstituirile.

In detalii semnificative, ale unor interioare fastuoase ori degradate prin interventia desavarsitului prost gust al vulgului, trimit spre "nuvelele fara oameni", atat de gustate o vreme si in literatura noastra; Parisul, cu topografia sa ferm refacuta, in contrast cu Bucurestiul balcanic al sfarsitului de secol al XVIII-lea, genereaza adevarate stampe de epoca: tablouri cu "natura moarta", amintind pictura llamanda, de pilda, opulente si cu pasta apasata; peisaje mirifice sau instantanee cosma-resti, inecate in rosu-sangeriu, toate dezvaluie inzestrari ale unui artist plastic ce se ignora, poate. Genului dramatic ii sunt tributare numeroasele dialoguri ample, vii, cu replicile "auzite" si apoi transcrise cu pedanta grija pentru "exactitatea" rostirii. Mai surprinzatoare pentru un roman sunt indicatiile de timp si spatiu ("locul de privire" le numeste autorul), precum si enumerarea tuturor figurilor umaue ("dramatis personae"), la fiecare deschidere de capitol. Nu de putine ori, in discursurile politice, mai ales, Caragialc patroneaza autoritar si,., amuzat. Valorile stilistice, amanuntite de Perpessicius si Negoitescu, acesta din urma evocand cu entuziasm Proza de arta a lui Dinu Nicodin, inseamna o coordonata esentiala particularizatoare a operei, mozaicate si astfel. Cel care isi deschide cartea cu o dedicatie surprinzatoare: "Tie, Limba romaneasca, -limba dumnezeiasca!" este un nabab al celor mai diferite niveluri expresive; iar trecerea dintr-un registru in altul ofera varietate unei astfel de scrieri, niciodata monocorda.

In spirit matein, de pilda, traiesc in buna vecinatate frazele somptuoase, elegante, neologistice, cu vorbirea populara, chiar regionala sau locala, uneori nu lipsita de ciudatenii, curand acceptate de cititorul sedus de tot acest spectacol lingvistic.

Am mai semnala, pentru savoare, aforismele alaturate poantelor uneori licentioase, piparate. "Bataia de joc vatama mai mult decat orice arma" "Cele fara de miez nu dainuiesc si lasate in voie de la sine pier" "De frica ploii sareau in apa", "Vindecau boala cu alta bolesnita", "Storci portocala numai cat are zeama" - alaturi de picanterii precum: "de la rasturnare incoace, fetele au scazut pretul la rasturnis, dar marfa c buna". "Jeanne Gomont de Vaubernier izbandise cu brio cursurile de zi si de noapte ale pensionului doamnei Gordan bordelul cel mai celebru din vremea' ceea. Frumoasa, dar peste toate o sete nebuna sa placa. Mar nepretuit! fiindca imprumuta farmec si femeilor mai putin seducatoare, dar inca!"; sau, mai jos, "Pompadour intrase in toamna si ducele de Richelieu se straduia sa gaseasca batranului monarh un aliaj de pret sa-i caleasca puterile"; sau, intr-o concentrata cronica scandaloasa: "La Palais Royal incep chefuri mari, tambalau, ducele d'Orleans, fii'sa, barbatul ei ducele de Berri si domnisoara de Vierme, ea-i servea. Sa nu vada slugile, sa-i deoache. Praznuiesc, beau Iara masura, sting lumanarile si trage-i!". inca putin cunoscut, romanul este remarcabil.












Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu











Scriitori romani