Poezia eminesciana de inspiratie folclorica se constituie ca materie populara distilata, ca folclor savant, creand viziuni filosofice, cosmice, mitice. Lirice, textele au ca fundament tocmai ideea centrala a poeziei populare -consubstantialitatea om - natura. indeobste, texte ca La mijloc de codru. Ce te legeni, Revedere au in centru un motiv al meditatiei. Pretextul folcloric poate fi nucleul pe care poetul creeaza liber - ca in Calin (file din poveste), Fat-Frumos din tei, Mai am un singur dor.
Revedere a fost publicata la 1 octombrie 1879 in "Convorbiri literare", fiind prima poezie eminesciana in tehnica populara data tiparului, chiar daca incercari de acest tip poetul mai facuse.
Remarca lui Eminescu in legatura cu intentionalitatea lirica a poeziei populare tine de o argumentatie asupra autenticitatii valorice; poezia populara "nu este decat limba simtamantului".
"Codrul vorbind este un mit desavarsit, fiindca simbolul poetic pe care-l contine (inertia indiferenta a spetelor) starneste peste tot procesul intelectual", scrie G. Calinescu (Opera lui Mihai Eminescu). Ideea e inalta si e oferita chiar de poezia populara, unde poetul a gasit si modelul incipitului acestei meditatii: "Codrule codrutule, / Dezmorteste-ti apele / Si grabeste de-nfrunzeste / Ca draguta te doreste" sau "Ia-mi gandesc, codrut, de tine, / Ca nu batranesti ca mine, / Ca tu toamna batranesti"
Motivul central are, desigur, valoare simbolica; transfigurarea ideii de permanenta, de eternitate a Fiintei, de natura perpetuu regenerativa reprezinta ideile cele mai generoase ale poeziei. Simbologia codrului e dintre cele mai bogate. Asimilat cu divinitatea, la fel ca si marea, luna sau luceferii (cf. G. Calinescu), codrul e receptaculul a multiple alte semnificatii, de ordin afectiv: codrul e un confesor, un "frate" sau un dublu al fiintei umane, un spatiu al recluziunii, un labirint in care ratacirea implica, la randul ei, conotatii antitetice (initiatice in esenta).
In dialogul eu - codru se figureaza contemplatia sinelui prin recursul la un reper model - padurea -, aici spiritualizata. Padurea e "spatiul paradisiac al inceputului", "templu cosmic in care «bolti» se clatina, palpita de viata eterna" (Ioana Em. Petrescu), "forma fixa care depaseste fenomenele multiple ale vietii prin abstragerea in atemporal" (D. Popovici). Glasul interogativ apartine unei fiinte meditative, a carei sensibilitate ii permite comunicarea cu fenomenele, natura umana creatoare (poetul), generativa, dar inchisa in propria limitare de fiinta perisabila.
Sentiment cosmic, tristetea se alatura duiosiei (diminutivele sunt sugestive), in cuvintele omului trecerea timpului e motiv de tristete, ca si departarea; ambele inseamna ratacire: "Ca de cand nu ne-am vazul I Multa vreme au trecut I Si de cand m-am departat, I Multa lume am imbiat"; "Numai omu-i schimbator, I Pe pamant ratacitor".
Contrastele se ivesc intre coordonate ca: trecere / permanenta, ratacire / statornicie, schimbator / neschimbator. Antiteza, ca procedeu, ordoneaza si compozitional textul.
Statornicia se raporteaza la varsta astrelor si nu e doar imobilitate, timpul ipostaziindu-se, astfel, ca trecere si durata (timp subiectiv si timp obiectiv, al eternitatii). Vremea care trece si care vine afecteaza diferit fiinta umana si pe cea a naturii. Durata e timp repetitiv, ea inseamna perpetuitatea ciclurilor imbatranire-reintinerire.
Asadar, in spatiul naturii numai codrul e fiinta vie, eterna, celorlalte fenomene, avand doar existenta vesnica (marea, raurile, pustiurile, luna, soarele, izvoarele) - le lipseste viata. Elementul perturbator, iarna, stihie destituind calmul duratei, e invins de vesnica revenire la conditia de spatiu reper, protector si solidar cu fiinta umana: "Vara doina mi-o ascult"
Viata codrului triumfa deci ca ragaz al comunicarii cu omul ratacitor. Masura eternitatii codrului nu e alta decat "fragmentul" configurat de viata
omului, caci durata inchide in ea infinitatea vietilor trecatoare. De aceea, la final, textul asociaza lumea cu pustiurile si codrul cu izvoarele (acvaticul regenerator, crescand din el insusi, in raport cu sterilitatea descensiva a lumii umane). Cu alte cuvinte, lumea cu pustiurile fac parte din Cosmos su-punandu-se legilor fragmentului lipsit de autonomie.
Acestea sunt ideile. Expresia pe care o imbraca e doar in aparenta simplificare a limbajului si procedeelor. Primele observatii ar putea retine aspectul proportiilor: replicile codrului sunt aproape triple ca volum. Metafora codrului vorbitor (o personificare la origine) e, de fapt, punctul de' plecare. Cuvintele omului, enunturi mai degraba abstracte, sunt impulsuri ale unei meditatii comunicate prin sensuri concrete. Interogatia si nota consta-tativa caracterizeaza, pe de alta parte, replicile fiintei umane. Raspunsurile codrului aduc, in paralelisme sugestive, reprezentari ale repetitiei eterne, imagini ale mecanicii universale, imperturbabile, in care succesiunea anotimpurilor sugereaza multiplicitatea si ciclicitatea perpetua.
Alte procedee sustin originalitatea acestei meditatii generatoare de mit poetic: complementul direct intern (de sursa populara si el) - "Multa lume am imbiat". Jocului ne tinem"; pluralele nedeterminate, paralelismul sintactic, seriile melodice de gerunzii, cu sensul lor de continuitate in act, dativul posesiv ("Vantu-mi bate, frunza-mi suna"), alternanta timpurilor verbale (trecut-prezent), sonoritatile populare sau arhaice ale cuvintelor, metrica specifica poeziei populare, cu vers de 7-8 silabe, rima imperecheata si monorima, ritm trohaic.
Text exemplar, Revedere e una dintre creatiile de maturitate in care converg simplificarea formelor si adancirea sensurilor.
