REPETABILA SCENA A BALCONULUI - Piesa de teatru intr-un act de Dumitru Solomon. Aparuta in 1996, la Editura Unitext, in colectia Piese noi din cadrul seriei Dramaturgi romani, a obtinut premiul LTNITER pentru "cea mai buna piesa romaneasca" a anului . Premiera absoluta arc loc, in 11 mai 1997, la Teatrul "Sica Alexandrescu" din Brasov, in regia lui Alexandru Tocilescu.
Apetenta pentru livresc, ca tema si atitudine recurenta in piese cum ar fi Socrate, Plafon, Diogene cainele. Arma secreta a lui Arhimede, Soldatul si Filozoful, respectiv Elogiul nebuniei, provine, la Dumitru Solomon, dintr-o funciara neincredere in spontaneitatea scrierii pentru teatru. Dramaturgul isi confeseaza, de altfel, intr-o conversatie cu criticul Marian Popescu, optiunea - descinsa din Oscar Wilde si Meyerhold, se pare pentru conventie, pentru artificiul teatral, o astfel de poetica teatrala nonrealista presupunand ca fondul livresc sa nu fie escamotat, ci afisat ostentativ, ca semn al "maturitatii" scriitoricesti. Farsa melancolica Repetabila scena a balconului preia ceva din atmosfera dramelor de idei si a comediilor amare, pseudofilosofice scrise de Dumitru Solomon inainte de decembrie 1989, fiind nu atat o parodie intertextuala pornind de la shakespeariana Romeo si Julieta, cat o meditatie umoristica si grava, deopotriva, asupra raportului fictiunc-realitate. Oscilatia intre real si fictional este urmarita, pe de o parte, in sfera artisticului (si, asociate ei, in tribulatiile amoroase ale eternului cuplu, mai mult un poncif livresc, Romeo si Julieta), si, pe de alta parte, in sfera coli-dianitatii prozaice (si, respectiv, a tribulatiilor politice contemporane, de pilda cele intre "criptocapuleti si montagusati", reflectand, Iara indoiala, conflictul postdecembrist intre "criptocomunisti" si "partidele istorice"). Protagonistii farsei aparent absurde - in realitate, prevazuta cu o "morala" finala - a lui Dumitru Solomon sunt, conform unei distinctii oarecum pirandelliene, personaje "reale" si "imaginare". Celei dintai categorii ii apartin A si B, lipsite de identitate, initialele lor facand aluzie la paradigma teatrului absurd, dar verificand si verdictul pe care-l rosteste la un moment dat B: "fictiunea are nume, in timp ce realitatea e anonima".
In categoria personajelor "imaginare" se situeaza, desigur, Romeo, Julieta, Doica si, eventual, ca diafragma intre masa reala, manipulata de politicieni, si o instanta cvasiocuha care controleaza reactiile publicului, Corul. Ca in piesa Balconul a lui Jean Genet, unde acest element arhitectural intretinea iluzia ontologica si confuzia planurilor, fiind cand amvon, cand bordel, balconul din Repetabila scena este nu doar un motiv livresc mereu repetabil in virtutea unei poetici intertextualc (celebrul balcon al tragicilor indragostiti shakespearicni Romeo si Julieta), ci si unul care, desi "real", functioneaza "ca un suport al Imaginarului", cum constata cu verva eseistica anonimul personaj B. Cele doua valente ale balconului, de obiect al insertiei in real si de catalizator al plonjarii in imaginar, presupun doua registre stilistice aparent divergente - cel liric, shakespearian, si cel de satira politica, burlesca, asociat cotidianului, in fond simbolic si acesta, populat de asepticii antieroi A si B. intre cele doua "regnuri" - dramatice si ontologice totodata -se isca un pseudoconflicl, personajele "reale" si cele fictive, He A, fie B, fie Romeo, dorind in egala masura sa acceada la balcon. Politizarea balconului face posibila accentuarea statutului sau amfibiu, disponibil pentru concret si fictional in acelasi timp. Imaginarul furnizeaza, de fapt, parghia puterii asupra Celuilalt (a Realului asupra universului fictional, si invers), devenind el insusi cand taiam epurat de avatarurile belicoase ale relatiilor dintre personaje, cand, dimpotriva, trambulina, instrument al manipularii ideologice. Doica vorbeste, simptomatic, despre o "mafie internationala a balcoanelor", iar B instiga de la inaltimea balconului la sovinism si violenta in numele unui - horribile dictu - "om nou": "Sa ne unim impotriva uzurpatorilor din irealitate! () Lumea asta nenorocita, de lenesi, lasi, profitori si straini! () Trebuie sa construim o alta lume!
Un om nou! () Spargeti capetele!Mutati falcile!". Chiar Romeo si Julieta, declarandu-si frica de concret, ajung sa rosteasca, pe langa replici propriu-zis shakespeariene (Romeo: "Cand inima-mi ramane-aici, sa plec?".. Julieta: "De ce si pentru ce esti tu / Romeo? / Reneaga-ti tatal! Leapada-al tau / nume! Sau daca nu, sa-mi spui ca ma / iubesti / si n-oi mai fi o Capulet"), altele noi, cu iz de parodie grotesca in raport cu tragicul dialog originar. Realizand falia creata intre lumea lor fictionala si cea reala, Romeo striga: "Sa fugim, Julieta! Lumea e urata. Si reala". De altminteri, insasi iubirea celor doi, minata de conflictul dintre casele Montagu si Capulet, implica o relatie de putere, riscand sa devina, o data cu literatura grefata, ca intr-un palimpsest postmodern, pe repetabila lor poveste, inevitabil politizata, cum constata raisonneurul B: "Massele se vor imparti in doua! / Corul: Capulet si Montagu. / B: Republicani si monarhisti. Proprietari si chiriasi. Reformisti si fripturisti. Avangardisti si post-modernisti".
Referindu-se la balconul de la Roma de unde vorbea Mussolini, ca si Ia balconul din Bucuresti de la care vorbea Ceausescu, sau, apoi, la cel de la Universitate si la cei care s-au adresat multimii de acolo, dramaturgul constata, tot intr-o convorbire cu Marian Popescu, ca balconul este prin excelenta un spatiu politic.
In Repetabila scena a balconului, el devine in chip programatic un metapersonaj, un agent dramatic care declanseaza nu atat ircalizarea personajelor asa-zis reale, A si B, cat infuzia de real administrata personajelor fictive. Structura speculara a intrigii, ca intr-un joc de papusi rusesti, este data de multiplicarea micro-conflictelor, pana la suprapunerea si confuzia dintre ele. Farsa parodica a lui Dumitru Solomon este o piesa in piesa in piesa, la nesfarsit, accentul mutandu-sc dinspre povestea de iubire de sorginte livresca inspre polarizarile politice contemporane din viata "reala", ca si inspre lupta, o data in plus politica, intre sustinatorii realului si cei ai imaginarului. incastrand in "rama" fictionala prima o lume (metafictionala, in fond) secunda, ce se da drept reala, dramaturgul construieste, in paralel cu intriga precara, un eseu teatral, si tinde sa ofere o punere in abis a ceea ce Toma Pavel numeste fictiona-litate. Mai mult decat o "pledoarie, patetica a-proape, pentru salvarea fictiunii, a artei, din tentaculele rapace ale contingentului (al carui reprezentant cel mai agresiv e, desigur, politicul")
