Relatii semantice in limba romana - polisemia
O analiza semantica sumara pune in evidenta in lexicul unei limbi doua categorii de cuvinte: cuvinte monosemantice si cuvinte polisemantice.
Monosemanteme sunt cuvintele care apar in orice context cu aceeasi semnificatie.; cu un singur sens se folosesc in limba romana un numar mare de termeni stiintifici si tehnici si o serie de neologisme.
Polisemanteme sunt cuvintele cu mai multe sensuri. Cand un cuvant este deosebit de incarcat cu sensuri, pentru fenomenul polisemiei se foloseste termenul pletora semantica. Circa 80% din lexicul activ al limbii este alcatuit din cuvinte polisemantice, iar pletora semantica caracterizeaza cuvintele cu o frecventa mare in vorbire (a fi, a face, a avea). O statistica asupra polisemiei cuvintelor apartinand fondului principal arata ca majoritatea acestora au, in medie, 3-4 sensuri (Buca, Evseev). Din cele 1419 cuvinte considerate de Al. Graur componente ale fondului principal lexical, 213 sunt monosemantice (15%), iar 1206 sunt polisemantice (85%): fata de numarul total de 1419 cuvinte, numarul total de sensuri este de 5407, ceea ce inseamna un coeficient de polisemie de 3,81. Polisemantismul este considerat drept una din conditiile apartenentei unui cuvant la fondul principal lexical. S-a constatat ca polisemantismul este direct proportional cu vechimea cuvantului si cu frecventa lui in limba: lexemele vechi sunt frecvent utilizate, fapt ce inlesneste aparitia polisemantismului.
Categorie semasiologica care desemneaza capacitatea unor cuvinte de a avea mai multe sensuri, polisemia este un fenomen pe care lingvistii il considera o urmare a disproportiei dintre numarul relativ redus al cuvintelor fata de dezvoltarea cunoasterii umane care cauta expresie in vorbire. In procesul cunoasterii, oamenii asimileaza noul apeland la cunostintele deja dobandite, cauta sa patrunda in lumea abstractului pornind de la concret. De aceea, pentru a denumi lucruri si notiuni noi, ei recurg la cuvinte vechi. Transferul de denumire, care sta la baza oricarei polisemii, este reflectarea asemanarilor si legaturilor pe care oamenii le stabilesc intre diferite lucruri si obiecte. Polisemia este reflectarea in limba a diverselor analogii si contingente dintre obiectele lumii inconjuratoare, observate de o comunitate lingvistica. De exemplu, cuvantul birou a avut la inceput, in limba de origine, franceza,sensul de „stofa groasa” care acoperea o masa in timpul scrisului; cu timpul, birou a ajuns sa denumeasca „mobila” acoperita cu aceasta stofa, apoi incaperea cu asemena mobila, apoi „persoanele care lucreaza intr-un birou”, apoi „grupul de persoane care conduce o asociatie, o societate”; in afara de sensul initial, care s-a pierdut, toate celelalte au ramas virtuale in limba. (Hristea 1984:).
Cauzele polisemiei, prezentate mai sus, arata ca polisemia lexicala este un fenomen firesc, prezent in sistemul lexical al tuturor limbilor naturale, prin care cuvantul devine un instrument suplu si nuantat de comunicare, capabil sa reflecte miscarea mintii de la concret la abstract. Polisemia exista la nivelul sistemului limbii si al normei, dar ea inceteaza sa functioneze in vorbire, deoarece in fiecare act concret al comunicarii cuvintele actualizeaza un singur sens, exceptand cazurile ambiguitatii voite (calambururile).
In lucrarile de specialitate, polisemia este interpretata ca relatie intre sensurile unui cuvant, admitandu-se, in general, ca unul dintre sensuri este mai stabil, reprezentand deumirea sau denotatia; toate celelalte sensuri, numite si conotatii, fiind secundare in raport cu primul, din care se dezvolta direct sau indirect (prin intermediul altui sens secundar). Dezvoltarea sensurilor secundare se face prin deplasari semantice favorizate de modificarea unor componente de sens, de cele mai multe ori conditionate contextual; de exemplu, in contextul Am parlit porcul,cuvantul PARLIT este folosit cu sensul fundamental ‘a arde usor la suprafata parul porcului’; in contextul Dumneata nu trebuia sa te fi insurat daca te stiai parlit, sa iei pe Acrivita, fata lui Hagi Canuta, care n-a fost invatata la casa parinteasca sa-si manance din unghie, cuvantul PARLIT este folosit cu un sens secundar, inrudit cu sensul fundamental, ‘sarac, necajit’. In acest din urma exemplu, cuvantul PARLIT se actualizeaza intr-un context care nu este marcat cu +(Animal), +(Porcin), ci cu +(Uman), ceea ce determina deplasarea sensului ’parlit‘ din domeniul unei denotatii fizice, in domeniul unei conotatii sociale.
Relatia dintre denotatie si conotatie pune problema polisemiei ca microsistem, ceea ce inseamna atat identificarea semelor comune, cat si a celor diferentiatoare (sau a semelor variabile) pentru a stabili reletiile dintre sensurile unui cuvant. Se ajunge astfel la interpretarea polisemiei ca paradigma lexico-semantica; operatia se bazeaza pe tehnica analizei semice si pe analiza contextuala.
Caracterul organizat (sistematic) al polisemiei. Polisememele prezinta o serie de asemanari in ce priveste modul de organizare a sferei lor semantice. Sfera unui cuvant polisemantic nu este suma de sensuri reunuite in mod arbitrar, ci o structura alcatuita din sememe aflate in raporturi de interdependemta si subordonare, cu un mod de organizare dictat de sistemul general al limbii. Sensurile unui cuvant polisemantic, desi contin sensuri intensionale si extensionale diferite, contin o serie de trasaturi semantice comune, ce reprezinta asa numita constanta semantica. Aceasta inlesneste transferul denumirii ce se efectueaza prin metafora, metonimie sau sinecdoca. Legatura dintre sensurile cuvantului polisemantic poate fi evidentiata prin analiza semica (componentiala), deoarece legaturile dintre sensuri se realizeaza prin intermediul unor seme ce alcatuiesc continutul sememelor. De exemplu, (Serban, Evseev) sensul de baza (S1) al cuvantului AC include urmatoarele seme (s) componente:s1= ’instrument‘ s2=‘serveste la cusut’ s3=’subtire si ascutit la un capat‘ s4=‘are o gaura prin care se trece ata’ .Toate sensurile derivate ale cuvantului AC se bazeaza pe asemanarea dintre ac si obiectele respective, adica prezinta in sfera lor semica semul s3=’subtire si ascutit‘; sensurile derivate sunt: S2= „ac de par”; S3= „organ de aparare la animale, teapa”; S4=,;frunza la conifere”. Grafic , configuratia polisememului AC poate fi redata astfel:
Un astfel de model de organizare a sensurilor derivate din cel de baza a fost numita polisemie radiala. In cadrul polisemiei radiale se disting doua situatii:
a) polisemie radiala cu un singur focar de expansiune, adica sensurile derivate pleaca de la acelasi sem (s) al sensului (S) de baza, (vezi AC);
b) polisemie radiala cu mai multe focare de expansiune, adica sensurile derivate pleaca dela seme diferite ale sensului de baza.
Astfel sensul de baza (S1) al cuvantului SOARE se poate descompune in urmatoarele seme (s): s1=‘astru’ s2= ’centru al sistemului solar‘ s3= ‘incandsescent si luminos’ s4= ‘intretine viata pe pamant‘. De la acest sens deriva alte sensuri, fiecare dintre ele de la seme diferite ale lui S1: S2=„ orice astru care are lumina proprie” deriva din s1=‘astru’; S3=„lumina si caldura care vin de la soare” deriva din s3=‘incandsescent si luminos’; S4=(fig.) „bunastare, fericire” deriva din s3. Legaturile dintre sensuri au urmatoarea reprezentare:
Pentru mentinerea integritatii polisememului, sensurile pot sa derive unul din altul, in mod succesiv; in acest caz vorbim de polisemie in lant. De exemplu, diversele sensuri ale cuvantului TEATRU:
S1=„cladire pentru spectacole”
S2=„spectacol, reprezentatie dramatica”
S3=„arta teatrala”
S4=„literatura dramatica”.
Polisemia radiala reprezinta cel mai raspandit tip de polisemie, pentru ca sensul de baza este sensul central al unei structuri semantice. Adesea intalnim combinatii intre cele doua tipuri de polisemie (vezi TEATRU).
Interdependnta sensurilor reprezinta cea mai simpla dovada a caracterului organizat al continutului.
Dar analiza semica a polisemiei, care urmareste identificarea semelor comune, care asigura coeziunea sensurilor, cat si a semelor variabile, care diferentiaza sensurile, evidentiaza faptul ca, distributional, se pot inregistra mai multe situatii:
a) cuvinte polisemantice intre ale caror sensuri nu se stabilesc diferente semantice, ci numai diferente contextuale (tipul inferior de polisemie): STERP se defineste printr-o parafraza in linii mari comuna pentru toate sensurile „care nu produce (nu da) roade”, cu referire la pamant, locuri, teren sau la fiinte (femeie, animal); se mai poate referi la cuvinte care desemneaza „perioade” (an, perioada);
b) cuvinte polisemantice intre ale caror sensuri exista diferente atat semantice, cat si contextuale: BIBLIOTECA S1=‘mobila’+’in care se tin carti‘
S2=‘incapere’+’in care se tin carti’
S3=’institutie’+’care difuzeaza carti’
S4=’o colectie anume de carti’
intre toate aceste sensuri fiind evidenta atat legatura, constata semica, ’carti‘, cat si diferentele.
Analiza contextuala a polisemiei este esentiala pentru dezambiguizarea (diferentierea) sensurilor. Contextul este interpretat strict lingvistic, ca posibilitate de combinare cu anumite clase de cuvinte sau chiar cu cuvinte anume.
In general, sensurile denotative sunt mai libere de context. Astfel cuvantul ACRU, emis chiar fara un context, trimite la denotatia ‘apreciere gustativa’, iar sensul de ’apreciere psihica negativa‘ are nevoie de un context anume: femeie/ privire/ atitudine ACRA.
Diferentierea semantica prin context este foarte importanta pentru adjective (Vezi ACRU) si pentru verbe, in cazul celor din urma are importanta atat subiectul, cat si obiectul verbului. De exemplu A DOBORI are sensuri diferite in functie de subiect si de obiect : O persoana/ vantul DOBOARA copacii (subiectul este o persoana sau un fenomen atmosferic, iar obiectul este concert); Supararea / Boala l-a DOBORAT pe Ion (subiectul este o stare psihica, fizica, iar obiectul o persoana).
Exista sensuri care sunt strict dterminate contextual, aparand numai in sintagme sau constructii fixe: CASA de copii, CASA de comenzi, CASA de sanatate. Pe de alta parte, unele cuvinte manifesta preferinte pana la anumite restrictii contextuale, numite solidaritati lexicale sau semantice ( Coseriu 1977:143-l62): A CIRIPI (despre pasari) „a scote sunete specifice”, iar (despre oameni) „a vorbi fara rost, a spuse lucruri care nu trebuie spuse”.
Analiza contextual-stilistica a polisemiei pune in evidenta in ce masura contextul mai larg, inteles ca situatie de comunicare sau ca registru stilistic, poate functiona ca o restrictie de uzaj (marca diastratica), de cele mai multe ori indicata in dictionare intre paranteze, inaintea definitiei lexicografice, cum ar fi (popular), (familiar), (peiorativ) s.a. Pe de alta parte, analiza contextual stilistica este modalitatea principala de a explica mecanismul evolusiei (dinamicii) sensurilor in limba romana.
Tipuri de sensuri in sfera cuvantului polisemantic. Totalitatea sensurilor unui cuvant alcatuieste sfera semantica a acestuia. In cadrul sferei semantice a cuvantului nu toate sensurile au aceeasi importanta nu sunt in egala masura prezente in mintea vorbitorior si nu desemneaza in acelasi mod realitatea; de aceea se vorbeste de mai multe tipuri de sens. Tipologia sensurilor este variata, deoarece sensul este o entitate complexa, caracterizata printr-o multitudine de aspecte care au in vedere: calitatea informatiei, legatura dintre sens si obiectul denumit, gradul de dependenta a sensului fata de context etc. In functie de criteriul care sta la baza distinctiilor si de raportul intre intre tipurile de sens rezultate, se disting urmatoarele opozitii:
1) Sens principal (de baza) / sens secundar – opozitia are in vedere importanta, rolul pe care sensul in discutie il ocupa in sfera semantica a cuvantului in limba actuala. Sensul principal apare spontan in mintea vorbitorilor la rostirea unui cuvant, este primul in ordinea importantei, se stabileste deci functional; este mai stabil si relativ independent de context. De exemplu (Forascu), ORB inseamna, in primul rand si pentru orice vorbitor, „lipsit complet de simtul vazului”; celelalte ale acestui cuvant, „lipsit de discernamant, de clarviziune” (judecata oarba) si „lipsit de lumina, intunecat” (fereastra oarba, camera oarba), sunt sensuri secundare; ele sunt pe un plan secundar in constiinta vorbitorilor si, de obicei, pentru a le intelege este nevoie de un context.
2) Sens primar (etimologic) / sens derivat – distinctia se face potrivit unui criteriu cronologic. Prin sens primar se intelege semnificatia initiala a cuvintelor de la care au derivat apoi sensurile ulterioare. De exemplu (Forascu), GURA are ca sens primar „organ situat in partea anterioara a corpului, care serveste la mancat, vorbit”; de aici au derivat apoi sensurile „deschidere anterioara (in general)” (gura sobei, gura de canal, gura vaii, gura minei), „glas, voce” ( numai gura lui se aude), „persoana care trebuie hranita” (o gura in plus la masa) – sensuri derivate.
In foarte multe cazuri, sensul primar al cuvintelor coincide cu cel principal, iar sensurile derivate, cu cele secundare, ca in cazul cuvantului GURA, discutat mai sus. Alteori, in evolutia limbii, raportul se poate inversa. De exemplu, cuvantul CRAINIC are ca sens principal in limba actuala „persoana ce anunta stirile la o statie de radio, la televiziune”; sensul sau initial, primar, „persoana ce anunta multimii poruncile suveranului” a trecut pe un plan secundar in constiinta vorbitorilor, ca urmare a modificarii realitatilor socio-politice. Un alt exemplu, cuvantul FISTICHIU inseamna astazi „ciudat, extravagant”; sensul primar, „de culoarea fisticului” a devenit sens secundar in limba actuala.
3)Sens propriu / sens figurat – distinctia are la la baza observarea legaturii directe sau indirecte dintre sens si realitatea desemnata. Sensul propriu denumeste in mod direct obiectul din realitate, la sensul figurat legatura se face prin intermediul altui sens. De exemplu (Forascu), cuvantul FIARA are ca sens propriu „animal salbatic mare”; sensul sau figurat „om extrem de rau, crud, violent”este obtinut prin transferul denumirii de la animal la om, caruia ii sunt atribuite anumite insusiri, raportandu-le la insusirile obiectelor indicate de alte sensuri ale cuvantului.
Orice sens figurat este derivat de la sensul propriu si are la baza, de regula, o figura de limbaj, un transfer de denumire de la un obiect la altul. De exemplu, cuvantul CACIULA, in contextul Am platit cici mii de lei de caciula, are sensul de „persoana, individ”- transfer de sens prin contiguitate. Sensurile figurate iau nastere din sensul propriu pe baza unor legaturi reale sau imaginare stabilite de vorbitor intre doua obiecte. Asociatiile nu se realizeaza niciodata intamplator, ci au ca punct de plecare faptul ca sensul propriu contine mai multe aspecte, dintre care se impune la un moment dat un anume aspect; acest aspect inlesneste transferul unei denumiri vechi asupra unui obiect, a unei realitati noi in baza asemanarii sau contiguitatii ( corespondente cantitative sau calitative) dintre ele. Aceste transferuri sunt cunoscute sub numele general de tropi.
In multe cazuri, vechimea sensului figurat si frecventa lui folosire (uneori cuvantul respectiv este termen unic pentru denumirea unui cuvant) face ca acesta sa-si piarda caracterul expresiv, intrand in limba comuna si fiind inregistrate in dictionare; in acest fel, in constiinta vorbitorilor el apare ca un sinplu sens secundar, iar figura lui figurata nu mai este simtita: de exemplu, COT in sintagma cotul raului. Ca urmare, un cuvant ajunge sa desemnezemai multe obiecte din realitate, creand impresia ca are mai multe sensuri proprii; de fapt un singur sens este denominativ pur, celelalte sunt sensuri al caror caracter figurat este mascat de uzura. Dupa aria lor de raspandire, se disting doua categorii de sensuri figurate:
a) unele apartinand limbii comune, adica cunoscute de toti vorbitorii si inregistrate in dictionarele explicative ale limbii; ele denumesc o realitate, fara a avea o functie expresiva: scara (pentru urcat) – scara de valori, sau, uneori, capata functie expresiva: apusul soarelui – apusul vietii.
b) unele apartin limbajului artistic si sunt creatii individuale ale scriitorilor; ele provin din asociatii mai putin obisnuite, dar a caror incarcatura expresiva este sporita fata de cele din limbajul comun care sunt adeseori uzate.
4) Sens liber de context / sens determinat contextual – se afirma, de obicei, ca sensurile de baza sunt independente de context, iar cele secundare sunt determinate de acesta.. Afirmatia, desi valabila in general, trebuie privita cu rezerva; de exemplu, (Forascu) intelegem ce inseamna pahar, carte, dinte si fara context, dar pentru un cuvant ca FACULTATE, primul sens inregistrat in dictionare „capacitate, posibilitate morala sau intelectuala a cuiva” are nevoie de un context pentru a se actualiza: facultatea de a vorbi, facultatea de a crea opere de arta. Gradul de dependenta fata de context poate fi mai mare sau mai mic – exista sensuri strict contextuale, valori semantice care se realizeaza numai in anumite combinatii, in afara carora nu pot fi intelese, de exemplu, ganduri negre, situatie albastra, noapte alba s.a.
5) Sens uzual / sens ocazional – este o distinctie bazata pe criteriile de raspandire, stabilitate si frecventa a sensurilor. Sunt uzuale aproape toate sensurile principale: sunt ocazionale sensurile care apar, obisnuit, in limbajul figurat specific unui scriitor; de exemplu, in versul eminescian Argint e pe ape si aur in aer, cuvintele capata sensurile ocazionale: AUR „lumina galben-stralucitore”, iar ARGINT „lumina alb-stralucitoare”.
6) Sens general / sens special – este o distinctie bazata pe criteriul utilizarii sensurilor in mai multe stiluri functionale. Este sens general sensul care poate aparea in orice stil functional,in timp ce sensul special se utilizeaza doar pentru un domeniu, de exemplu cuvantul RADACINA in lingvistica are diferit de sensul general al aceluiasi cuvant.
Din cele prezentate mai sus rezulta ca unul si acelasi sens al unui cuvant polisemantic poate fi caracterizat diferit , in functie de unghiul din care este privit; distinctiile propuse sunt mai mult teoretice si le-am prezentat pentru a intelege terminologia variata pe care o intalnimn prezentarea sensurilor. Importanta este intelegerea mecanismului care sta la baza obtinerii de noi sensuri.
Dezintegrarea polisemiei, adica evolutia divergenta a sensurilor unui cuvant polisemantic, poate duce la ruperea verigii de legatura dintre acestea, astfel incat ajung sa functioneze ca OMONIME. De exemplu, sensurile cuvantului latinesc calculus: 1.„pietricica“ si 2.„socoteala“ au evoluat divergent, fiind considerate astazi cuvinte omonime.
Principala deosebire intre polisememe si omonime consta in faptul ca omonimele nu au trasaturi semantice (seme) comune, fiind, de aceea, considerate cuvinte distincte, nu sensuri ale aceluiasi cuvant. Descrierea componentiala a omonimelor arata ca ele nu prezinta seme substantiale (importante) comune: a semana1 = ’verb‘ ’denumeste actiunea‘ ’de a arunca samanta‘ ’in solul‘ ’special pregatit‘ ’in vederea obtinerii unei viitoare recolte‘; a semana2 = ’verb‘ ’denumeste starea‘ ’de asemanare‘ ’intre persoane sau obiecte‘ ’pe baza unor anumite trasaturi‘. Omonimele amintite au si etimoane diferite: primul provine din lat. seminare, al doilea din lat. similare. Aceasta este cea de-a doua caracteristica care deosebeste omonimia de polisemie.
Sursele omonimiei pot fi:
a) evolutii fonetice si restructurari morfologice convergente ale unor cuvinte diferite: lat. incendere si lat. incingere > rom a incinge1, a incinge2;
b) coincidenta formala dintre cuvinte imprumutate din limbi diferite: lac1 < lat. lacus; lac2 < germ. Lack;
c) drivarea de la aceeasi radacina cu sufixe omonime: ciocanas1 „ciocan mic“; ciocanas2 „muncitor care sparge sarea cu ciocanul in ocna“;
d) ruperea legaturii intre sensurile unui cuvant polisemantic: luna1 „astru, satelit al pamantului“; luna2 „interval de timp egal cu a 12-a parte dintr-un an“.
Omonimele pot fi: 1) totale sau propriu-zise, cand au toate formele identice si apartin aceleiasi parti de vorbire (banca2 „scaun lung“ – banca2 „institutie bancara“);
2) partiale sau pseudoomonime, cand au numai anumite forme identice, diferentiindu-se prin altele (corn/corni – corn/coarne – corn/cornuri).
Omonimele totale care functioneaza in acelasi dialect si acelasi limbaj (stil) sunt considerate omonime intolerabile (exemplu: bucatarie1 „incapere destinata pregatirii mancarii“ – bucatarie2 „ocupatia celor care pregatesc mancarea“). Celelalte omonime totale, care constituie majoritatea, si omonimele partiale sunt omonime tolerabile, intrucat pot fi deosebite unele de altele cu usurinta.. Diferentierea intre omonime se face in baza sferelor de utilizare: profesionala (bor1 „metaloid aflat in sarurile acidului boric“ – bor2 „unul dintre borurile palariei“), dialectala ( ruda1 „rudenie“ – ruda2 „prajina“), cultural-istorica (dieta1 „regim alimentar“ – dieta2 „adunare legislativa an trecut“). In aceasta categorie intra, de asemenea, omofonele (cuvinte care se pronunta identic, dar se scriu diferit: intruna si intr-una) si omografele (cuvinte care se scriu la fel, dar se pronunta diferit: c′opii – cop′ii).
Caile de evitare a omonimiei sunt: a) inlocuirea in timp a unuia dintre omonime (pacurar1 „cioban“ a fost inlocuit in zonele petroliere unde exista omonimul pacurar2 „vanzator de pacura“ de sinonimul cioban); b) adaugarea unui determinant (capra de taiat lemne, pentru a o deosebi de animalul cu nume omonim); c) diferentieri morfologice (cot1 – coturi, cot2 – coate, cot3 – coti).
Precizam ca, desi principial deosebirea dintre omonimie si polisemie este clara, ea nu este usor de operat in toate cazurile. De exemplu: cap1 cuprinde sensurile„extremitate superioara a corpului, in care se afla creierul“, „capatai“, „capetenie, „un varf al unui obiect“ si se raporteaza omonimic la cap2 „parte de uscat care inainteaza in mare“ si la cap3 „viata“.
Omonimia poate reprezenta un criteriu de caracterizare a unei limbi. Specialistii apreciaza ca limba romana nu are predispozisie spre omonimie, deoarece are preferinta pentru cuvintele polisilabice, carew nu favorizeaza omonimia ( aceasta afecteaza mai ales termenii monosioabici), si actiunea distructiva a legilor fonetice este mai ponderata in raport cu alte limbi (ducand mai putin frecvent la evolutii formale convergente pana la identitate).
Teme
1) Consultand DEX-ul, diferentiati in si prin context sensurile cuvintelor polisemantice stins, pret, mana, bland, adanc. Precizati legatura semantica care motiveaza existenta polisemantemului.
2) Cautati in DEX cuvinte polisemantice care sa ilustreze, urmarind traseul derivativ, diferitele configuratii structurale ale complexului semantic (polisemie radiala, polisemie in lant).
3) Pornind de la definitia de dictionar a cuvintelor polisemantice scoala, original, faceti o descriere a sensurilor, cu precizarea criteriilor avute in vedere.
4) Consultand DEX –ul, cautati cuvinte omonime care sa ilustreze omonimia totala si incercati sa explicati provenienta lor .
