Al doilea roman al lui Camil Petrescu, "Patul lui Procust", a reprezentat in literatura noastra un eveniment deosebit, cu totul novator, consolidand astfel romanul romanesc modern.
Adept al autenticitatii, substantialitatii si al relativismului, Camil Petrescu realizeaza in romanul sau adevarate "dosare de existenta", toate fiind confesiuni, pe care fiecare personaj-narator le face pe baza reflectarii realitatii in propria constiinta.
In acest roman se face saltul la pluriperspectivism, de aceea pentru a nu pulveriza perspectivele, scriitorul se reinventeaza pe sine in imaginea Autorului, care consemneaza notele de subsol explicitand si legand intr-un tot unitar planurile narative ale romanului.
Un alt element novator este renuntarea la cronologie, romanul modern fiind scris conform fluxului memoriei involuntare. Deci, ca modalitate estetica se manifesta aici memoria afectiva care aduce in timpul obiectiv al relatarii, intamplarile petrecute in timpul subiectiv al amintirilor.
In acest roman, Camil Petrescu formuleaza conceptia sa despre menirea scriitorului.
Stilul anticalofil pentru care opteaza romancierul sustine autenticitatea limbajului, de care aminteam mai sus. El nu refuza corectitudinea limbii, insa prefera exprimarea concisa si exacta a ideilor, trairilor, conceptiilor, ca intr-un "proces-verbal" .
Perspectiva narativa este relativizata, dar in acelasi timp subiectiva. Aceleasi evenimente sunt interpretate diferit de fiecare personaj. Naratiunea la persoana I cu focalizare interna (viziunea "impreuna cu") inlocuiesc naratorul omniscient, obiectiv si naratiunea la persoana a III-a din romanul traditional. Vocea auctoriala se face auzita prin "fluxul constiintei" naratorilor care se confeseaza ( Fred, doamna T., Emilia ), dar si prin ineditele note de subsol.
Primul plan al romanului este constituit asadar din cele trei scrisori ale doamnei T., prin care este reconstituita o parte din existenta sa, momentele din viata ei fiind redate prin incidente de memorie.
Al doilea plan, jurnalul lui Fred Vasilescu este cea mai intinsa si complexa parte a romanului, cuprinzand confesiunea tanarului privind iubirea pentru doamna T., scrisorile de dragoste ale lui George Demetru Ladima catre Emilia, precizarile lamuritoare ale Emiliei Rachitaru si notele de subsol ale autorului. Confesiunea lui Fred este rezultatul cererii pe care i-o face prozatorul, cu pretextul de a-i oferi acestuia material pentru un eventual roman, alaturand-o de altfel scrisorilor doamnei T. Astfel, din ambele confesiuni reies doua puncte de vedere diferite asupra aceleiasi pasiuni.
"Epilog I" este o ancheta facuta de Fred, acesta fiind interesat de imprejurarile sinuciderii lui George Demetru Ladima.
"Epilog II" este practic relatarea scriitorului referitoare la cauzele pentru care Fred Vasilescu s-a apucat sa astearna pe hartie intamplarile legate de destinul nefericitului Ladima. De asemenea, in aceasta parte, autorul se ocupa si de misterul existential al lui Fred Vasilescu. Acesta murise intr-un accident de avion, chiar a doua zi dupa ce predase manuscrisul autorului si dupa ce-si lasa averea prin testament doamnei T.
Tema romanului ilustreaza problematica fundamentala a prozei camilpetresciene, drama iubirii si drama intelectualului impletindu-se intr-o maniera unica.
Titlul romanului imagineaza societatea ca pe un pat al lui Procust, fiind impus un tipar de existenta, urmand ca cel ce se abate de la reguli sa fie supus deformarilor chinuitoare, carora nu le rezista. Astfel, acest roman inchide in el doua povesti de dragoste tragice. Una, traita de Ladima, care trebuie sa se coboare la nivelul Emiliei. Alta, a lui Fred, stapanit, dimpotriva, de sentimentul ca i se cere mai mult decat ar putea da, deci da impresia de inferioritate in fata femeii iubite. Cei doi eroi sunt prin urmare victime ale unui pat al lui Procust.
Actiunea se desfasoara intre anii 1926-1928 si este localizata in Bucuresti si Techirghiol.
Din scrisorile redactate de doamna T. aflam, printre altele, marea ei pasiune pentru un anume X., a carui identitate o dezvaluie Autorul in notele de subsol. Fred Vasilescu impartaseste si el, in jurnalul sau, povestea iubirii neimplinite pentru doamna T., pe langa iubirea nefericitului poet si gazetar G.D.Ladima pentru vulgara actrita Emilia Rachitaru. Prin urmare, sunt doua povesti de dragoste care se intalnesc intr-un anume punct. Scena rememorarii si totodata a autoanalizei este patul Emiliei, devenit un supliciu procustian, caci personajul isi reevalueaza propria-i experienta prin raportare la povestea lui Ladima, ale carui scrisori le citeste aici, capatand revelatia ca acesta ii este frate.
Iubirea este pe rand si aspiratie si dezamagire, fiecare personaj aparand in ipostaza de enigma pentru ceilalti, fiind si calau si victima (Nicolae Manolescu) la un moment dat.
Personajele, precum si cateva evenimente sunt vazute din mai multe perspective. Astfel, Camil Petrescu schimba conceptul de personaj, care devine unul construit in urma "reflectarii" in constiinta celorlalti, nemaifiind definit de undeva din exterior.
Personajele sunt construite antitetic. In timp ce modelului de feminitate reprezentat de doamna T. i se opune cocota de lux si actrita Emilia Rachitaru, lui Fred Vasilescu i se opune G.D. Ladima. In timp ce acesta din urma o iubeste obsesiv pe Emilia, aceasta fiind foarte probabil unul dintre motivele sinuciderii lui, Fred dovedeste tarie de caracter cand isi refuza dreptul la fericire alaturi de doamna T., caruia i se considera inferior. Fred sacrifica iubirea din vanitate, iar Ladima din demnitate. Eroii lui Camil Petrescu contin in structura lor o lume ideala careia nu-i gasesc corespondent in lumea reala. De aici drama fiecaruia.
Construit ca un puzzle, ce poate fi inteles pe parcurs, romanul nu suporta explicatii categorice. Misterele personajelor nu pot fi dezlegate, fiecare luand cu el propria-i poveste dincolo de moarte. Adevarurile nu pot fi limitate, ci se scurg unul in altul si nu exista un adevar singular care sa le cuprinda pe toate celelalte. Pana si autorul renunta definitiv la aflarea unor eventuale raspunsuri lamuritoare. Astfel, orice interpretare poate fi acceptata in clarificarea situatiilor.
Intre incipitul si finalul romanului lui Camil Petrescu exista o extraordinara asemanare, desi ideile exprimate apartin unor naratori diferiti si au nuante ce pot insela la prima vedere. In prima sa fraza, doamna T. declara ca vointa in as explica suferinta provocata de refuzul lui Fred deja ii este slabita pentru ca de multe ori lamuririle sunt zadarnice. Odata efectul resimtit, cauza devine neimportanta. Finalul romanului ii revine autorului. Dintr-o alta perspectiva, acesta, amintindu-si de o observatie pe care o facuse candva Fred Vasilescu, considera ca la fel cum un afluent urmeaza legea fluviului la fel multe dintre intrebarile ce pot framanta o constiinta sunt damnate sa ramana fara raspuns. Doamna T. ramane si dupa moartea lui Fred cu aceeasi incertitudine pe care o notase in scrisorile de inceput, incertitudine care a si facut-o initial sa se lase convinsa de Autor sa scrie. Cu alte cuvinte sunt evenimente, sentimente care sunt menite sa ramana nesolutionate sau pur si simplu raspunsurile lor sunt gasite cand nimeni nu mai are nevoie de ele.
"Patul lui Procust" s-a dovedit a fi o sinteza originala a formulelor estetice moderne, o adevarata incercare pentru cititorul obisnuit cu certitudinile si claritatea romanului traditional.
