Pentru a castiga sanse in plus de apropiere de acea zona sensibila, am putea spune de foc, in care este prezent si activ un complex de factori, elemente si trasaturi din care se pot structura definitiile cele mai fidele esentei modelului narativ al romanului, credem ca ar fi profitabila, mai intai, deosebirea si apoi identificarea a doua nivele, a doua straturi de caracteristici si functiuni ale acestuia; ar fi unul pe care l-am putea distinge dintr-o privire exterioara, venind din teritoriile generalului si concentrandu-sc, focalizandu-se asupra romanului, dupa cum ar fi un al doilea, in care am putea vedea definitia si identitatea modelului construindu-se pe linii de forta venite din nucleul sau esential cel mai intim.
Pe cel dintai palier se aseaza, poate mai inainte decat orice altceva, raporturile romanului ca model narativ cu dimensiunea cea mai generala a narativitatii, din care in mod firesc face parte, dar pe care o depaseste sau o duce mai departe prin impulsuri structurante care ii sunt proprii. Exista si functioneaza o atat de buna situare a romanului in plasma atotcuprinzatoare a narativitatii, incat nu credem ca am exagera cu nimic daca am recepta-o si poate chiar numi-o ca pe o adevarata complacere; romanul pare a li narativitatea prin excelenta si nu este deloc de mirare ca a fost adesea confundat cu aceasta plasma matriciala din care nu inceteaza sa se nasca si sa se alimenteze. Fruct, mai degraba, decat pui al narativitatii, pentru ca nu si-a sectionat niciodata cordonul ombilical prin care absoarbe mereu substanta, romanul ramane mereu prins din ramul pe care i-a fost dat sa infloreasca si apoi sa rodeasca. El absoarbe mereu din aceasta directie si trebuie recunoscut ca se dovedeste cel mai lacom produs al ei, dispus chiar sa-i epuizeze sanul bogat; el arc comportamentul tipic de prunc devorator, fara grija ca s-ar putea ineca fie printr-un exces de substanta, fie din incapacitatea de a digera tot ceea ce incorporeaza. Istoria modelului, pe una din liniile sale esentiale, este tocmai istoria acestei niciodata potolite devo-ratiuni, iar cele mai multe din teoriile romanului, avand destul din aerul pedant al unor diete restrictive, departe de a potoli aceasta rableziana foame de substanta narativa, abia o excita mai mult. incat destui dintre teoreticienii care cultiva, inainte de orice, grija pentru insusirile active ale modelului ajung sa accepte tacit si chiar sa proclame explicit dreptul imperialist al acestuia asupra spatiului din care s-a nascut.
Practica literarului ca text arata, totusi, destul de limpede si de explicit, ca romanul, oricat de multa narativitate ar ingurgita, nu ajunge sa se confunde total cu ea niciodata. Devreme ce este genul deschis prin excelenta, poate foarte bine sa-si insuseasca aproape orice din spatiul care ii este la indemana, de la intamplarea cea mai frusta pana la ceremonialul narativ cel mai formalizat; numai ca, atat timp cat functioneaza principiul sau formativ intim, care poate sau nu poate sa fie supravegheat si dirijat de o constiinta auctoriala lucida si avizata, in ciuda apetitului sau nelimitat pentru orice, de oriunde, romanul isi va desena mereu configuratia propriului teritoriu, fie prin asimilarea clementului alogen, fie prin punerea in functiune a unui sistem de res-trictii si norme dictate de acest principiu. incat, oricat ar fi de convenabila si de magulitoare, pentru roman, relatia sa de cvasi totala deschidere inspre narativitate, aceasta nu ramane decat una din cele doua fete ale raportului dintre cei doi termeni; iar cealalta fata arata ca o poarta inchisa, zavorata de taria unor norme care sunt dictate de acea particulara identitate a modelului romanesc care este legata de destinul lui cu legaturi mult mai adanci si mult mai trainice decat acelea dintre un nume si obiectul desemnai. (33) Ceea ce face ca romanul sa fie intr-adevar cuprins de narativitatea generala, dar, in acelasi timp, sa faca un pas in afara ei, pe un teritoriu care ii apartine numai si numai lui. Nascut mai intai si crescut apoi intr-un teritoriu al expresiei literare, dar si al unor semioze generale, sucesiv largite si suprapuse, in care tendintele, normele si cutumele formalizatoare au avut dintotdeauna un rol de prim plan, romanul a fost copilul teribil al acestor spatii, floarea lor nebuna. Chiar daca si-a teoretizat si proclamat tarziu dreptul la absoluta libertate, din care s-a nascut, de fapt. si care i-a intretinut si directionat destinul, romanul nu a fosl altceva, in raport cu principiile normative ale artelor literarului si ale sistemului general al semnelor, decat expresia libertatii permanente si aproape totale. De aici. insusirea sa de a fi genul fluid prin excelenta. Stilul romanului, pentru a fi definit, a cautat mereu echivalente din lumea fluidelor. Nu exista norma stilistica in care. la un anumit moment care tine de capriciul libertatii sale totale, romanul sa nu se simta ingradii si incomodat, ca intr-o haina prea stramta, incat nu exista proba de mai marc dificultate decat aceea de a fixa in termeni stabili elementele poeticii sale. insasi normativitatea roma-nesca, despre care, daca am spune ca nu exista, ar insemna sa acceptam desfiintarea modelului ca atare, cauta, pentru a se exprima si a se face cunoscuta si inteleasa, termenii evanescentei si mijlocirea salvatoare a metaforei. Conservand, pe intreg parcursul istoriei sale, acea in-distinctic cu esenta poetica a artelor literarului sub zodia careia acestea s-au nascut si au primit cea dintai clarificare teoretica in Poetica lui Aristotel, in momentul ascutirii constiintei de sine pana la starea de criza, romanul a fost poate cel dintai care sa redescopere si sa reconstien-tizeze acea indistinctie originara, activandu-si, ca pe un principiu salvator, poetica proprie. Ceea ce face ca, pe palierul dintre cei doi termeni extremi care ii definesc conditia particulara, si dintre care unul este totala libertate stilistica, la polul opus, cel mai potrivit termen sa nu poala fi altul decat poezia romanesca. Cu alte cuvinte, deschiderea totala a romanului inspre intreg palierul varietatilor stilistice este exercitata practic si formulata, chiar proclamata teoretic, fara nici o restrictie sau abtinere; in acelasi timp, insa, inchiderea modelului in sistemul de norme si prescriptii care ii conditioneaza si ii asigura identitatea proprie ramane sa fie practicata mai mult prin functionarea unui fel de instinct formativ al autorilor, cu destul de putin sprijin clarificator din directia teoriei propriu-zise a modelului.
Judecat dupa criteriul fidelitatii fata de reglementarile si normele esteticii generale, ca si dupa acelea ale consecintelor acestora in planul narativitatii, romanul este modelul care reprezinta nu atat nesupunerea ca atare, cat inconstanta pe care varianta cea mai magulitoare, cea mai apologetica a acceptiunilor sale ar trebui sa o ridice la rang de principiu.
in orice caz, opinia comuna vede spiritul sau rebel si iconoclast dominand, de departe, prin substanta si proportii, tendintele de supunere la reguli si norme, foarte palid si departat reflectate in semnalele configuratiei sale vizibile, exterioare.
Urmare a acestei inconstante, am putea spune funciare chiar, daca nu ar fi de clarificai care sunt cu adevarat traseele normativitatii specific romanesti, in indelungata sa istorie, romanul, ca model narativ, s-a aflat mereu pe buza periculoasei prapastii din marginea stimei publice, a celei de specialitate si, desigur, a celei oficiale; (34) destinul sau a fost cel al unui gen mereu in pericol de a fi compromis, cand nu a fost dinadins proclamata compromiterea lui ca atare, mereu in pragul prabusirii. Cercetata in toata cuprinderea ei, cronica atat de agitata a vietii si disparitiei genurilor si modelelor literare ne poate arata, destul de frecvent, daca nu este chiar cel mai frecvent fenomen al acestei cronici, periodicile buletine medicale alarmante ale romanului si, in cateva randuri, chiar necroloagelc sale. (35) Dar, daca despre nici un alt gen sau model literar nu s-a spus de atatea ori ca a sucombat si nu i s-a cantat de atatea ori prohodul, asta nu inseamna decat ca, dansandu-si existenta specifica la marginea prapastiei, ori chiar deasupra ei, pe cel mai subtire fir de iluzorie sarma cat s-a mai putut pastra din stima si interesul care i-au fost rezervate, romanul s-a dovedit, in realitate, genul cel mai rezistent. Efemeritatea sau chiar perisabilitatea lui nu au fost decat fetele iluzorii sub care a putut sa ne apara fluiditatea si adaptabilitatea lui genuina si nedezmintita; aratat mereu cu degetul ca bolnavul incurabil si condamnat fara scapare din sanatoriul formelor literare, romanul a fost, in realitate, dupa amurgul epopeii si al basmului, genul etern. (36) Iar daca, astazi, pare a se confrunta din nou cu o criza, care are destule din conditionarile unei crize decisive, (37) inteles din unghiul de vedere al determinarilor lui profunde, esentiale, se poate descoperi cum romanul isi joaca soarta odata cu aceea a unei conditii umane pe care, de doua milenii, cel putin formula ei europeana o identifica cu conditia in-dividuatiunii: incat destinul sau, ca forma literara, de destinul individualului uman parc a fi legat si conditionat caci, sub o forma sau alta, deci in forme mereu schimbatoare, romanul se pare ca va dainui atata vreme cat va dainui intelesul strict individualizat al conditiei si destinului uman.
Poate ca marea putere si marea rezistenta a romanului vin din conditia si din calitatea audientei lui practic nelimitate; asemeni epopeii si basmului de odinioara, romanul este instanta literara si mai mult decat strici literara, complex artistica si ideologica, prin care omul se adreseaza celei mai largi plaje a umanitatii. O umanitate formata din indivizi asemenea, diferiti doar prin nuantele deosebite ale sensibilitatii lor particulare. in cazul epopeii si al basmului, indivizi complet diferiti, fiecare inchisi in carapacea propriei identitati si in traseul unui destin singularizat. in cel al romanului. in termenii gandirii politice, care traduc jocul relatiilor interumane din punctul de vedere al exercitarii si consecintelor influentelor si presiunilor de putere, romanul, asemeni, dar in alte conditii si determinari, epopeii si basmului, ar fi, deci, genul democratic prin excelenta. in competitia sociala din toate epocile si etapele indelungatei sale istorii, el a fost mereu de partea celor multi, iar daca sintagmele care ii definesc conditia poarta destul de puternic amprenta si raspandesc destul de tare izul greu de confundat al popu-lismului, aceasta si pentru ca, in arsenalul mijloacelor si procedeelor sale practic nelimitate ca numar si neingradite ca exercitiu, sub formele cele mai transfigurate, desigur, uneori, prin cele mai sofisticate mecanisme, activeaza un impuls manipulatoriu si pana la urma veritabil demagogic. (39)
Numai ca, tocmai aici, parc a se naste si unul din cele mai evidente izvoare de putere ale sale; caci oricat de mult am tine noi, cu totii, sa cosmetizam fata reala si reala functionare a mecanismelor interumane, adica a celor dintre noi, va trebui sa recunoastem eficienta foarte rar dezmintita a demagogiei in a recolta, acumula si exercita putere asupra oamenilor. Dominatia romanului in teritoriul literelor moderne, intelegand prin modernitate alternativa succesiva a vechii societati tradilional-patnarhale, a fost de atatea ori recunoscuta; (40) disponibilitatea lui narativa absoluta, libertatea totala a regimului normativ, fluiditatea si adaptabilitatea perfecta a mijloacelor, vitalitatea convertita in cvasi-imortalitate ca si adresabilitatea extrema, fara nici o granita, sunt si explicatiile si temeiurile atat ale puterii cat si ale dominatiei romanului in imperiul formelor si modelelor literare: cel putin pentru perioada de dupa aceea in care epopeea era imparat, iar basmul era rege, romanul a ajuns adevaratul dictator. Sprijinita pe temeiuri de jos, dinspre teluric. adica real, si popular, regalitatea romanului este innobilata si patrunsa de har divin prin conditia lui demiurgica. Daca epopeea si basmul reprezentau insasi respiratia naturala a unui univers construit pe dimensiunea mitului. in care mitul era realitatea si ceea ce numim noi astazi realitate era o biata palida umbra, romanul este nu numai cel care isi asuma puterea de a construi lumi, dar se defineste tocmai prin acest exercitiu, este creatorul de lumi prin excelenta. Iar daca spatiul si mijloacele sale sunt nelimitate, este pentru ca inzestrarea si puterea Iui demiurgica sunt totale. Traind in epoca romanului, va trebui sa admitem si sa acceptam atat puterea lui nelimitata cat si autoritatea care decurge din aceasta; putand sa faca orice pentru a se realiza pe sine, odata realizat, ca triumf al creativitatii umane a epocii sale, romanul poate iarasi sa faca foarte multe, daca nu chiar orice, atat in planul intern al interdeterminarii formelor literare, cat si in acela extern, al actiunii acestora asupra realitatii.
