". Intotdeauna, spre amurgit, cand intunericul venea cu mareea lui monotona invadand orasul, clopotele isi incepeau deconcertanta lor melopee prelungita uneori ceasuri in sir, potolindu-se abia tarziu, la rasaritul stelelor, sau, in serile colindate de vantul pustiu si tiranic al tarmului, indeosebi toamna si iarna, contopindu-se imperceptibil cu izbucnirea rafalelor si cu vuietul posomorat al valurilor izbite in cheiul de piatra.
. Dar in seara aceea, nu atat auzul, cat mai ales sufletul meu se lovea de clopote."
