RADACINI - Roman de Hortensia Papadat-Bengescu.
Apare in doua volume, la Editura "Nationala - S. Ciornei" din Bucuresti, in . Este al patrulea (si ultimul publicat) din ciclul Hallipa, dupa Fecioarele despletite (1926), Concert din muzica de Bach (1927) si Drumul ascuns (1932). Seria ar fi urmat sa contina si un al cincilea roman, intitulat Straina, care trebuia sa apara in . Din acesta sunt publicate insa doar cateva fragmente, ce cuprind, printre altele, si continuarea (de fapt incheierea, printr-un accident fatal) a destinului protagonistei din Radacini. Acesta din urma e primit de critica literara a vremii cu obisnuitele reprosuri in materie de slilism aduse scriitoarei, dar si cu o suma de opinii favorabile, apartinand catorva dintre cele mai prestigioase nume ale momentului, in care sunt remarcate schimbarile de structura si de atmosfera pe care romanul le aduce in raport cu celelalte piese ale tetralogiei.
Radacini isi trage substanta epica dintr-o evolutie, atat a subiectului si materialului naratiunii, cat si a structurii narativ discursive cc-l compune. Romanul a fost citit, pe fragmente, in sedinte succesive ale cenaclului Sburatorttl (intre 1937 si 1938), iar ochiul atent si opinia ferma a celebrului maestru, Eugen Lovinescu, isi pun amprenta in chip fundamental pe obiectul artistic rezultat. Desi sustinator infocat si adesea polemic al sincronismului in poezie si al modernismului in general, Lovinescu, se stie, era adeptul fervent al unei evolutii a prozei de la subiectiv la obiectiv. Scrisul Hortensia Papadat-Bengescu e un caz intru totul paradigmatic din acest punct de vedere.
Caci, sub influenta lovinesciana, scriitoarea trece in chip din ce in ce mai vizibil de la tehnicile subiectivismului, evidente in proza scurta si in primul roman al ciclului Hallipa, la obiectivarea tot mai drastica a scriiturii si la largirea perspectivelor viziunii narative. De la personajul-reflector, Mini, din Fecioarele despletite, prin ochii caruia lectorul observa o lume ce se comunica, astfel, printr-un filtru subiectiv, individual, scriitoarea evolueaza ferm catre figura structurala a unui deus-ex-machina auctorial aproape balzacian uneori (in Radacini), care controleaza cu o mana forte nu doar intamplarile si geografia (inclusiv arhitectonica) romanesca, ci si starile personajelor. Viziunea subiectiva din primele productii ale ciclului, si mai ales din prima, era una ingustata, individuala, ceea ce ducea la o relativizare a universului descris, caci adevarul era unul subiectiv. Formula se ralia unui relativism fenomenologic foarte prizat in epoca (si foarte sincron cu piata literara vest europeana), de care dadeau seama productiile literare ale unei intregi generatii de nume celebre, de la Camil Pctrescu si Mihail Sebastian si pana la Anton Ilolban ori, intr-o forma de maxima excentricitate, Max Blecher. Era, de altfel, o formula care convenea vizibil scriitoarei, daca ar li sa judecam si numai dupa "exercitiile" narative pe care Ic propun prozele scurte sau un roman, la randul lui mai degraba un exercitiu, precum Balaurul. Sub presiunea lui Lovinescu, insa, Hortensia Papadat-Bengescu se intoarce intrucatva impotriva propriei naturi si sensibilitati epice si impune propriului travaliu discursiv o modificare de substanta. Semnele obiectivarii viziunii se vad inca din Concert din muzica de Bacii, unde personajul reflector este abandonat, iar "aucto-rele" dindaratul textului isi face din ce in ce mai mult simtita prezenta, iese din ce in ce mai mult la rampa, controleaza lot mai vizibil universul narativ pe care il construieste. Radacini c punctul culminant al acestei evolutii. Exista in roman pasaje dc-a dreptul balzaciene, iar vocea auctoriala renunta la orice pudori din punctul de vedere al voalarii in spatele unor paravane posibile ale conventiei si pactului narativ. Dimpotriva, ea isi chiar impune uneori propriile pudori asupra unor personaje marioneta, guvernate loate, in chip evident, de aceeasi mana. O evolutie interesanta, paradoxala, a rebours, care nu impieteaza insa asupra fortei narative debordanle a scriitoarei, ce se vadeste si din acest roman.
In ce priveste subiectul, Radacini dezvolta, cum e si de asteptat, fire narative ramase adiacente, secundare in primele trei volume ale tetralogiei. Protagonista romanului este Nory Baldovin, "feminista Nory", asa cum o stim din cartile precedente, fecioara absoluta si agresiva, masculinizata, moderna prin definitie si nestatornica prin vocatie, calatoarea perpetua printre oameni si stari, printre geografii diferite si, nu in ultimul rand, printr-o seric prodigioasa de domicilii, unul mai de scurta durata decat celalalt. Romanul, insa, in buna traditie obiectiva (care c si "moralista" intr-o oarecare masura), o judeca, oprind-o din aceasta debordanta intrucatva maligna. Prima asertiune a cartii a consfinteste tocmai o asemenea sincopa ("in dreptul Pasagiului, Nory se opri."), iar de aici se deduc deja semnificatiile titlului.
Intreg romanul va fi o dezbatere asupra surselor (naturale, biologice, psihologice, identitare, geografice chiar) ale individului, iar cautarea lor, uneori obstinata, alteori inconstienta, determina in chip fundamental constructia lumii si a personajelor din Radacini. Asadar, Nory Baldovin, fiica din flori a boierului Dinu Baldovin, traieste in "casa de pe Izvor", din Bucuresti, alaturi de mama sa, Cornelia, si de sora sa Dia Baldovin, fiica legitima, din prima casatorie, a aceluiasi boier. Problematica identitara tratata in carte si relatia fortata dintre cele trei femei prilejuieste, prin feedback-uri numeroase si extinse, dezvaluirea istoriei familiale si a biografiei personajelor. Dinu Baldovin, vaduv, cu o fiica aliata in grija unei guvernante elvetiene, Mado, are o relatie amoroasa cu fiica administratorului mosiei Garla, Cornelia Vasiliu.
In urma acestei relatii se naste Nory, copil uratel, voluntar si cu personalitate, detestata de mama, indiferenta tatalui si crescuta de bunici, la care tine foarte mult. inaintea mortii, Dinu Baldovin legalizeaza relatia lui cu Cornelia, lasandu-i casa "de pe Izvor", si adopta fata, Ia insistentele Diei. Averea ruinata, cele trei femei se muta impreuna, din nou la dorinta Diei, in aceasta casa modesta, singura proprietate bucuresteana ramasa in urma lichidarii. Caracterele foarte diferite ale celor trei femei intra in contradictie. Dia, cu nostalgia Elvetiei si a mult iubitei sale guvernante, moarta acum, e o doamna de sange albastru, rece, calculata, excesiv distinsa. O prima casatorie ratata, in urma descoperirii "bolilor rusinoase" ale sotului, care moare curand dupa divort, este urmata de o legatura cu senatorul Dcleanu, care nu apuca a se legaliza social, caci senatorul este ucis intr-un atentat pe strada. La moartea lui, Dia afla ca intr-o mahala de la periferic se gasea o veche amanta a lui, cu care avea doi copii. Fusese asasinat de catre amantul amantei, un muncitor fierar. Povestea e insa un secret pazit cu definitiva discretie de Dia.
In lipsa unor atare informatii si cu complexul originii bastarde, independenta Nory devine sclavul pazitor al presupusei dureri indoliate a Diei.
Excesul indiscret si mediocru al protectionismului ci este incercarea de a forma un cuplu din Dia si Tica (sau Coti) Pascu, tanar functionar la Curtea de Justitie, originar din Vaslui, ceea ce duce Ia o ruptura intre cele doua surori si la tentativa lui Nory de a-si rezolva conditia biologica de "virgina" printr-o vacanta la Busteni cu Tica, incercare glorios ratata. Catre gratiile Diei se indreapta insa cu mult mai mult succes doctorul Caro (prescurtare de la Caruso, porecla primita in studentie datorita glasului impresionant), un fost coleg de studentie al lui Nory si foarte bun prieten. Casatorit cu o alta colega, frumoasa si pasionala Madona, mariajul celor doi e violent pigmentat cu scene de gelozie acuta din partea femeii, dublate de un arivism fioros, de o boala hemoragica ce o va indrepta prematur inspre moarte si tradari in serie ale sotului, ajuns chirurg celebru. Dupa ruptura drastica dintre cele doua surori, Dia pleaca in Elvetia, la sora fostei ei guvernante, luand in administrare o pensiune, iar Nory se intoarce catre mosia familiei de la Garla, slraduindu-sc sa-i redea trecuta splendoare, precum si catre vechea prietena Elena Draganescu. Pe aceasta o viziteaza la mosia ci de la Prundeni, unde se intorsese pentru a reface, la randul ei, averea familiei. Prundeni este locul unei noi drame. Elena ii cheama la mosie pe Marcian si pe Ghighi, fiul ei, care ramasesera la Geneva. In lipsa unui acord asupra casatoriei cu Elena, Marcian pleaca, iar Ghighi, un adolescent firav si nevrotic, pierzandu-si unicul sprijin moral in persoana pianistului, se sinucide. Finalul romanului pare a da semne despre rezolvari fericite: reconcilierea surorilor Baldovin, Nory invitata Ia pensiunea Diei, la fel Caro, dupa moartea prezumtiv apropiata a sotiei, iar Marcian si Elena, reinlorsi impreuna Ia Geneva. Un personaj cu o pondere speciala in economia romanului este Aneta Pascu, sora lui Tica Pascu, fiinta bovarica prin excelenta, ducand bovarismul pana la limita nebuniei. Provinciala excedata de Vaslui si cu o inteligenta scazuta, obsesia definitiva a Anetci este Bucurestiul, "marea cetate". Fuge de acasa, sub pretextul inscrierii la facultate, si vagabondeaza mai bine de un an si jumatate printr-un oras care o refuza sistematic. Printr-o intalnire intamplatoare, o cunoaste pe Nory, careia ii devine un fel de protejata, tolerata cu dispret in rastimpuri.
Mitomana patologica si erotomana pudica, sfarseste prin a-si pierde un picior intr-un accident de tramvai si se reintoarce la Vaslui, invinsa ridicol de o lume care nici n-o observase bine, ratata melodramatic si fara stralucire. Obsesiile tematice ale Hortensia Papadat-Bengescu se regasesc in Radacini insumate complet. Galeria taratilor bengescieni e completata, in acest roman, de detalii noi adaugate fiselor unor personaje deja cunoscute ori de personaje noi care aduc cu sine forme patologice insolite. Nory sufera de o virginitate nevropatica si de complexul bastardului. Dia se refugiaza mereu in umbra guvernantei defuncte, care devine pentru personaj un fel de oracol, solutie a tuturor problemelor, o "moarta vie" din siajul careia nu reuseste cu nici un chip a evada. Madona e posesoarea unei fiziologii fragile, hemoragice, ce conduce la un psihic violent, cu accese isterice furibunde.
Elena c o mama denaturata si o amanta ratata, ce-si ascunde rigiditatea sufleteasca in dosul conventiilor snoabe de conduita. Ghighi e o faptura debila fizic si psihic, maturata din scena existentei de prima tulburare marunta a fiziologiei adolescentine. Obsesia sangelui, prezenta la B. inca din prozele scurte, isi gaseste si in aceasta carte un suport sigur prin descrieri si rapoarte medicale tulburatoare. Lumea bengesciana din Radacini, ca si din multe alte texte, vorbeste mult, se misca indeajuns, dar e mereu atinsa de umbra mortii, a dislocarii alcatuirilor psihice ori corporale. Marea suferinda a romanului, Aneta Pascu, c "bolnava de Bucuresti", de marea fantasma care-i ocupa stramtul spatiu al mintii. Mitomanie, isterie, nevropatie, sindromul persecutiei, paranoia in forme usoare, nimfomanie refulata, retardare si malnutritie sunt cateva dintre posibilele diagnostice pentru fiinta aflata pe lot parcursul romanului intr-o deambulare browniana prin spatiul metropolei. "Cetatea vie", o tema predilecta a scriitoarei, se naste astfel in text in toata complexitatea ei, ca spatiu al calatoriilor de multe feluri, un labirint in care devenirea individuala poate lua o suma neasteptata de forme. Ipostaze faptice ale "teoriei corpului sufletesc", din Fecioarele despletite, se gasesc si in Radacini (cazul aceleiasi Aneta Pascu, spre exemplu).
Obsesia spatiului-salon nu lipseste, caci conventia, si ea prezenta din plin in roman, are nevoie de o scena propice pentru a-si desfasura mastile. Toate aceste linii tematice si structurale se topesc, in Radacini, intr-o constructie de mari proportii, menita a consfinti, o data in plus, forta talentului scriitoarei si locul sau incontestabil in istoria esentiala a literaturii romane.
