| Racul (fragment) "Marea piata de fructe, legume si peste a orasului, un patrulater intins, brazdat de lungi tarabe, acoperit cu un mare coviltir vargat ca sa apere pe cumparatori si vanzatori de soarele tare, marginit de dughene unde se gaseau unelte, imbracaminte ieftina, papuci de rafie, stambe violent colorate si ponehouri aduse de la munte, a fost intotdeauna locul cel mai pitoresc al cetatii si unul dintre cele mai vechi. |
| Acum, spre amiaza, cand de obicei mai clocotea de lume, de tipete, era pustie de oameni insa plina de marfuri. Cosuri cu peste, ce murisera nestropiti, mormane de fructe si legume, pasari muribunde de sete, legate de picioare, care-si desfaceau ciocurile pentru o ultima gura de aer, rostogolindu-si mirate ochii rotunzi. Taranii si micii negustori le adusesera de cu noapte, apoi se intamplase ce s-a intamplat. Probabil un detasament de soldati s-au coborat din camioane si au inconjurat piata si, fara sa se mai complice sa ridice cativa oameni, ducandu-i la locurile de executie, i-au impuscat pe loc. intr-adevar, 10-l5 cadavre, in pozitii ciudate, unul cu bratele desfacute cruce, altul cu fata asezata cuminte, pe o parte, pe caldaramul umezit de sucul fructelor stalcite, in sfarsit o femeie, taranca, sprijinita de un stalp, ca si cum ar fi observat o ulita de sat, erau raspandite ici, colo. Trei soldati si un sergent, lasati de paza, pana va veni o echipa sa ridice cadavrele, glumeau cu un politist cu casca de pluta coloniala, probabil cu post obisnuit aici, in piata. Unul din soldati manca o banana incet, ca pe o carne, fructul fainos. Miguel, fascinat, se opri la cativa pasi de ei, intorcandu-si fata de la un cadavru cu obrazul acoperit de un val gros de muste, o femeie desculta careia ii releva degetele raschirate de la picioare, pulpele albe, mult prea albe, si coapsele dezgolite de fusta de stamba violent-rosie. Miguel fu scarbit de goliciunea femeii ucise (). Femeia ucisa, dezgolita, ii paru lui Miguel insasi stramoasa Eva, care, se stie, in suferinta va inmulti specia ce urma sa acopere pamantul. Intorcandu-si fata cu sila, nu numai pentru ea, ci chiar pentru sine, fiu al unei femei, el insusi iubitor de femei pana in aceasta clipa, Miguel observa ceva care de data aceasta il sperie si mai tare. Iesit dintr-un cos, in cautare de putina racoare si umbra, aproape de picioarele lui se tara un rac mare, cafeniu, care, i se paru lui, se opri o clipa sa se uite la el cu ochii sai antediluvieni, de specie batrana de sute de milioane de ani, care se salvase din atatea cataclisme geologice si biologice datorita perseverentei sale taratoare si mai ales acestei priviri tampe, a ochilor bulbucati si rotunzi, privire inca mai perseverenta decat oricare taras, decat miile si zecile de mii de oua depuse, ca sa le dea doar catorva sansa sa fecundeze, sa nasca alte fiinte taratoare si perseverente. Racul isi continua miscarea rabdatoare si Miguel observa cum isi ridica si apoi isi lasa jos fiecare picior chitinos, tarandu-si burta umflata peste pietre. El, aceasta fiinta primitiva si straveche, era un beneficiar sigur al carnagiului din noaptea trecuta, el scapase din cos si se va ascunde pe undeva, cau-tandu-si hrana, in loc sa se inroseasca in aceasta dimineata undeva intr-o oala de flacari. Atunci Miguel vazu, ca si capat al planurilor demente ale lui Don Athanasios, intregul oras, intreaga tara, colibele si palatele sale fastuoase, golite de oameni, pustiite, din putreziciunea carora urmau sa creasca si sa se inmulteasca jivinele, crustacei uriasi ce urmau sa stapaneasca pamantul, reptile, si ele ramasite ale unei epoci de glorie a clasei lor incalzindu-se pe treptele crapate de vegetatie ce urma sa creasca nelimitata, intinzand brate vegetale catre soare. () O teama ciudata il speria mult mai tare decat teama de moarte prin care trecuse la aeroport, frica de nebun ca el singur, Miguel, va putea ramane, nemuritor, singurul supravietuitor uman in aceasta lume de crustacei, care numara anii nu ca indivizi ci ca specie, cu milionul, pentru care timpul are o nesfarsita si rabdatoare lentoare, care vor veni cu miile ca sa-l priveasca tulbure cu ochii lor bulbucati si neintelegatori. Era cunoscutul sindrom al nemuririi din formele cele mai grave de melancolie, devenit halucinant prin miscarea netulburata a crustaceului. Liantul care-i lipsea, intelesul ce-i scapa, raspunsul la intrebarea «Ce s-a intamplat?», care-i aparuse in micul sau birou functional - isi gasise acum raspunsul. Se intamplase un prim pas, ca sa apere niste privilegii si interese - intru victoria lumii racilor. Chiar si oamenii, ca soldatii care glumeau mestecand in acest loc presarat cu cadavre banane dulci si fainoase, urmau sa se transforme pe dinauntru in raci, sa existe ca specie, sa se acopere cu o platosa de chitina, ca sa nu simta nimic din ce se intampla cu adevarat in jur. Cuvinte goale, pe care el Miguel, urma sa le invente si sa le teasa, era primul strat al chitinei. Iar el, urma sa nu moara, ca femeia dezgolita de alaturi, ci sa traiasca in aceasta lume a metamorfozei, a speciilor tampe, antediluviene. Se sprijini pe unul din stalpii pietei si-si indrepta privirea spre grupul de soldati, care acum, toti patru si politistul, devorau banane dintr-o mare gramada galbena. Poate unul se va hotari sa lichideze pe acest intrus, care-i privea cu ochii sai rataciti (poate bulbucati). Frica lui nu mai era ca unul dintre ei, asa, in joaca, eliberati de experienta din noaptea trecuta de orice limita morala, sa nu-si descarce pistolul in joaca in el si sa-l ucida. Era convins, dimpotriva, ca gloantele nu-l vor strapunge, ca trupul sau, care de-abia respira (avea si plasturele de gips), era deja intarit de o impenetrabila platosa de chitina. Unul dintre soldati il privi cu adevarat, in trecere, cu indiferenta, si Miguel observa ca are si acesta ochii mari, rotunzi si bulbucati ai animalelor antediluvine. Nu era un soldat, ci un rac, si peste buzele subtiri, intocmai ca la stravechile animale, ii crescuse o mustata pleostita, ca si antenele in repaos ale racilor. Soldatul isi intoarse, cu absoluta indiferenta, ochii sai de crustaceu de la Miguel si mana ii apuca o banana pe care cu o miscare inceata o duse la gura si o musca, mestecand-o incet, ca si cum ar fi rumegat-o. Nici un pericol, «ei» stiau ca degeaba ar trage, in fata lor, privindu-i, statea un alt rac, insusi marele rac nemuritor. in clipa aceea isi aminti de frica de lumina a lui Don Athanasios, si de inca un amanunt pana atunci trecut cu vederea, ca neavand nici o semnificatie. Exista in biroul patronului sau un zgomot continuu, de apa, ce venea de la un aparat ce punea in miscare un mic jet, ce susura intruna. Aha, spuse Miguel, intunecatule, ascunsule sub pietre, acvaticule! in sfarsit te stiu, te-am descoperit. E drept, cu o clipa mai tarziu decat trebuia, nu inainte de a fi devenit si eu ca tine. Descoperirea, inutila acum, ii facu sa i se nasca in gatlej un tipat, pe care nu reusi sa-l elibereze, cu toate ca vroia, oricat de inutil ar fi fost. () Miguel observa cum soldatii si politistul inceteaza sa mai mestece, cum raman cu gura cascata, umpluta de banane sa asculte si cum, in sfarsit, sergentul isi scuipa banana din gura, fara sa o mai mestece si cum, speriat, spune celorlalti: - Fabricile. Sirenele fabricilor. Se va ingrosa distractia. Apoi, deschise cutia metalica a unui aparat de radio, receptie-emisie, ce o avea atarnata de gat si spuse ceva in ea, asculta, apoi iar spuse. in sfarsit, ii inchise capacul si se adresa celorlalti: - Hai, repede, adunarea. Soldatii disparura din piata, tropaind grabiti si Miguel pleca si el, incet insa, tarandu-se, spre locul de unde se auzeau sunetele. El n-avea de ce sa se grabeasca, era un rac. Pe strazile principale se adunau grupuri de soldati care erau urcati in camioane ce porneau duduind spre marile cartiere industriale si spre port. Miguel se tara pe caldaram, mut, rabdator, in aceeasi directie de unde se auzea propriul sau tipat. Nu se stie cat timp s-a tarat asa. Undeva incepuse sa se traga si el ajunsese intr-un loc unde o linie de soldati, chiar ca niste raci in uniforme cafenii, se tarau cu adevarat pe caldaram, spre zidurile rosii ale unei mari uzine. Miguel observa cum se opresc din cand in cand, ca sa traga, apoi din nou, pantecele lor grase matura caldaramul. Trecu printre ei, neobservat, atras doar de sunetele de sirena, se gasi singur, inaintea liniei taratoare, inaintand incet, calm, aproape maiestuos. Prin minte ii trecu ca o negatie a tot ce s-a intamplat in aceasta noapte, imaginea femeii din Vieja cu copilul la san, zambindu-i triumfator cu dintii ei lati, despartiti de strungareata. Gloante tiuira pe langa ureche, apoi cazu, simtind ceva fierbinte si umed in spate, o scurta durere si la sfarsit, doar convingerea ca oricum, si asta era nenorocirea lui, era nemuritor. Miguel, cu toate acestea, nu afla rezultatul luptei, nici al luptelor urmatoare si gandul sau absurd de nemurire se stinse, insa fara sa se contrazica in mintea lui vreodata." |
