PROVINCIA CARTURARULUI - Volum de poezii de Vasile Igna. Aparui in 1975, este a treia placheta a autorului, dupa Arme albe (1968) si Fum si ninsoare (1972).
Cartea propune, la fel ca primele volume, o poezie de substanta elegiaca, livresca si inteleetualizanta.
Poezia lui Vasile Igna construieste o lume de tenta suprarealista, cu puternice elemente simbolice.
Imaginea din debutul volumului a "provinciei innamolite" este simbolul unei lumi diluviene in care "apa crescand pana la inaltimea foisorului de veghe" ameninta sa deconstruiasca universul (Ca un vers enigmatic). Articulatiile acestei lumi sunt desfiintate ("podurile rupte", "casele daramate"), iar cuvantul nu mai zideste, ci destructureaza. Sensul sau s-a pierdut, esenta sa divina se refuza lumii, cata vreme viata "se indeparteaza // ca un vers enigmatic". Solutia pe care cui poetic in criza si-o propune este un elogiu(-incantatie) al cufundarii in universul proxim al "maruntelor lucruri din preajma" (Scara in vis). Desigur ca o atare schema discursiva reprezinta o puternica afirmare a unei forma mentis ce tine de epistema moderna.
In apriga opozitie cu grandilocventa formula premoderna a imaginarului, in care eul isi dorea osmoza cu lucrurile uriesesti ale lumii, intoarcerea ochiului poetic spre spatiul intim (poate chiar domestic) al "neinsemnatelor" lucruri "din preajma" echivaleaza cu o mutatie fundamentala nu atat in ordinea sentimentului (care ramane in esenta acelasi - al osmozei), cat in ordinea constructiei lumii imaginate si, implicit, a dimensiunilor fiintei ce o umple cu substanta ontologica. "Dreptul de a fi egal cu ele", cu lucrurile marunte, "se castiga anevoie:/ e un privilegiu sa fii paharul sau furculita", insa din natura moarta domestica, de tip flamand, irumpe metafizicul, iar universul in mic devine astfel oglinda universului in mare, cu legile sale sacre si esentiale.
A iubi "maruntele lucruri din preajma" inseamna deci a percepe "scara pe care coboara ingerul din provincia carturarului/ cheia rasucita in usa, cuiul zilei pierdute/ moartea uitata in vis, lacrima arsa a vietii". Obsesia originarului nu ramane straina poeziei lui Vasile Igna Ea se configureaza discursiv in cateva cher esentiale de scriitura. Panesca si oarecum blagiana este, in Feriga, imaginea "semintei de taina" (mirabila!) din care creste trupul ramuros al ferigii, expresionist descrisa ca "lampa verde raspandind racoare", ce vegheaza catedrala "sprijinita pe umerii destinului", de unde si "nelinistea sporind placerea", precum si "pretul intelegerii acestei lumi de vis'. Dupa formula "naturii catedrala", textul releva o cheie suprarealista, in care, in Paianjenul de iarba, povestea pare a fi aceea a refacerii unui cuplu adamic intr-o "Casa a Uitarii". Poate fi apoi izolata o cheie mistica si pagana, in Colind profan, din care figura unui lup de fum care vesteste "Nasterea in frig a doua oara" trece in forma unui corn ce, "nenvatat sa sune", "suna trist de noua ori" (Corn de seara).
In sfarsit, Seninatatea ruinelor este o pastisa romantica in care poezia minelor, fantastica sau eroica, devine o meditatie expresionista in umbra zidurilor, pe suportul insa al unui discurs oarecum conventional.
Criza cuvantului din Ca un vers enigmatic pare a fi rezolvata intr-un poem precum Dimineata in martie. Discursul debuteaza cu o sentinta:
"Au venit cuvintele, semn ca traiesti". Logosul ce elibereaza din intunericul tacerii aduce cu sine forta vitala, caci ele, cuvintele, "au batut in cosul pieptului, in tampla, in ochi/ au spus buna dimineata".
Vagabondajul fericit prin "luncile soarelui", intr-o lume pe care lunga sa iarna a deprins-o cu tacerea si in care "moara de vant macina fluturi", anunta muzica armonica a "orgii din vis" si vorbele ce "dezleaga limba clopotului". Renaste astfel si cartea insasi, "propozitie simpla langa o propozitie dezvoltata" si, in "fosnetul sunetelor in cuvinte", "fumul din carti impanzeste destinele" (Seara mecanica).
In forfota lumii trezite si a cartii regasite se descopera pana la urma "umbra poetului/ lacrima luminoasa in sangele inserarii// alungand frica" (Priveliste in vis), desi o samanta a tragicului ramane mereu prezenta, ca o memorie a fostei taceri, caci tarziu c, uneori, "sa privesti cuvintele/ luminand noaptea poetului/ coaja lor amara/ acoperind tinutul" (Lied tarziu). Titlul insusi al volumului anunta una dintre marile obsesii ce travereaza paginile cartii. Conditia poetului, calitatea starii sale de "carturar" implica un regim special al existentei.
Eterna "ardere de tot" stanesciana isi gaseste echivalentul la Vasile Igna intr-o porunca data siesi si, blagian vorbnd, poporului de poeti din care face parte. Ea suna imperios ("Trebuie sa traiesti ca si cum n-ai muri niciodata/ o, carturarulc, ce cauti linia de credinta" - Recolta tarzie), dar si tragic ("Colaj prudent intr-un muzeu pustiu// omul cel mort privind pe omul viu" - Peisaj in miscare) si aduce cu sine o marc raspundere pentru destinul lumii, caci carturarul "pazeste gradina publica,/ urmarind pasarile si firele ierbii"; el "vorbeste cel din urma si tace cel dintai" (Asteptand ploaia). Viziunea asupra lumii se organizeaza la Vasile Igna pe doua linii simbolice: privirea si oglinda, ambele implicand ideea multiplicarii, a formei multifatetatc a universului. Exista insa o diferenta fundamentala in tratarea celor doua elemente. Privirea, pe dc-o parte, ofera o deschidere cvasiinfinita asupra obiectului contemplat. Multiplicarea, aici, e in sensul viziunii, desemnate prin imaginea simptomatica a "ochiului albinei" - "un punct cu sase mii de fete", care e "asemenea picaturii de roua in care se oglindeste/ intreg universul" si care nu este "organ, ci numai functie" (Scrisoare despre 6000 de fete ale unui punct).
El e apanajul gandirii interogative, intelegatoare, iar existenta sa trebuie pusa mai intai la indoiala "si abia dupa aceea cercetata indelung/ cu ocheanele" barbiene ale sensibilitatii. Pe de alta parte multiplicarea in oglinda implica un sentiment al inchiderii, ce da o nota tragica demersului si trimite eul poetic inspre asociatii livresti, ca spre o salvare. Oglinda lacului c astfel "gheata/ pe care aluneca augurii/ spre tarile umbrei", iar "oglinzile lui Don Quijote plang" (Lacul). Parasirea "provinciei carturarului", acest "loc geometric umil" si dorit (Loc geometric) inseamna intrarea lumii, dar si a fiintei in vulnerabilitate si aduce cu sine renuntarea Ia oglinda "in care se rasfrange/ un Don Quijote mort" (Parasind provincia), in favoarea, poate, a alteia, mai lumeasca.
