PROSTII SUB CLAR DE LUNA - Piesa de Teodor Mazilu, subintitulata "falsa tragedie intr-un prolog si trei acte (sase tablouri)". Publicata in revista "Teatrul", nr. 11, din 1962, cu titlul (cenzurat) Sub clar de luna, piesa va fi inclusa in volumul aparut, in 1971, la Editura Cartea Romaneasca. Este reprezentata, cu titlul integral, in premiera absoluta, in 27 decembrie 1962, pe scena Teatrului "Lucia Sturdza Bulandra" din Bucuresti, in regia iui Lucian Pintilie. Cu titlul "prescurtat", piesa a fost jucata si la Teatrul National din Cluj, in . Un alt spectacol cu aceeasi piesa de Ia Teatrul de Comedie, in 1982, era intitulat Sentimenlal-lango. Versiunea publicata in 1973 a cunoscut unele modificari ale textului, asupra carora s-a revenit in editia definitiva din 1986.
In legatura cu cvasi-maladia psihica a "prostiei", radiografiata satiric de catre Teodor Mazilu, criticul Matei Calinescu remarca faptul ca ea apare in viziunea dramaturgului nu atat ca un viciu intelectual, cat ca unul moral, ca un pacat care "instituie domnia lui Pseudo: domnie sub care gandurile si sentimentele se falsifica si, o data cu ele, cuvintele si lucrurile insesi'. Si totusi, in chip paradoxal, regimul lui "pseudo', al falsitatii, semnalat si prin subtitlul piesei -
falsa tragedie -, nu exclude o anume, stranie, sinceritate a fatarniciei personajelor mai degraba unidimensionale ale lui Teodor Mazilu, niste fantose lipsite de substanta interioara, lipsindu-lc pana la urma, cum afirma insusi creatorul lor, chiar "sentimentul duplicitatii ca expresie a contradictiei".
Dramaturgul "nebunilor fatarnici" preciza la un moment dat acesl paradox caracterologic, referindu-se la poetica personajului comic, unul "autentic" prin chiar transparenta amoralitatii sale: "Personajele mele (comice, ridicole) au, desigur, chiar si un anume fel de loialitate; isi exprima limpede punctul lor de vedere La ele nu exista deosebirea dintre aparenta si esenta. Aceasta sinceritate brutala se explica prin faptul ca ele traiesc in subconstient si din exprimarea lui in vorbirea cea mai curenta reiese pana la urma socul - si chiar demascarea personajelor. Personajele mele au ajuns la treapta cea mai de jos (). Lor pana si duplicitatea li se pare la mintea omului". Mai mult decat sa mizeze pe savoarea comicului de limbaj, de extractie vadit caragialiana, replici de genul "Dispretuieste-ma din adancul sufletului si lasa-ma dracului in pace", ori "Om cu studii superioare si nu stie sa faca o interventie", sau "Eu te-am iubit nu numai fizic, dar si psihic" sunt inainte de toate menite sa faca evidenta poetica brechtiana a piesei lui Teodor Mazilu, in care parodia cliseelor sentimentale si comportamentale este una dintre modalitatile _ unui fals catharsis, cel al distantarii. In fond, brcchtianismul lui Mazilu, remarcat printre altii de George Banu, este detectabil cu usurinta in cateva formule paratextuale care, ca in Opera de trei parale ori Domnul Puntila si sluga sa Matti, sunt si de asta data destinate sa produca un anumit Verfremdungseffekt, in scopuri nu atat ideologice, cat tinand, cum se va vedea, de o etica surprinzatoare si contradictorie. Astfel, songurile din prologul la Prostii sub clar de luna, interpretate fie de cele doua personaje feminine caricaturale, Clementina si Ortansa, fie de metapersonajul Comentator, fac mai mult decat sa anticipeze precara, de altfel, actiune a piesei. Ele contin mai ales cateva simptomatice avertismente si "morale" vizavi de falsele suferinte melodramatice din amor, ori privind pseudo-conflictul dintre cliseizata "orbire" a patimei, pe de o parte, si "datoria" de a judeca si sanctiona escrocheria, "potlogaria cea nemuritoare" a celui iubit, pe de alta parte.
Melodrama cu iz parodic ori pseudo-tragedia "prostilor" amorezi Gogu Clementina, respectiv Emilian - Ortansa, sunt mai intai denuntate in versurile sarcastice si totodata pedagogice ale Comentatorului:
"Ea nu voia sa vada ce-a furat.
Ea voia sa vada fondul lui curat.
Daca in calea pasiunii
Un "mic serviciu" sc-aseza
O filodorma sau o cotcarie,
Ea, cuprinsa de iubire,
Ca nu le observa se prefacea.
Pentru o biata cotcarie,
Sa renunte dumneaei
La o noapte de iubire? () Nu toate lacrimile sunt judicioase.
Exista si lacrimi ticaloase.
Nu plangeti, deci, de veti vedea in piesa noastra
Femei parasite de escroci
Sau escroci tradati in amor.
Nu trebuie sa va miste lacrimile nejustificatc". |
Intriga, aparent nespcctaculoasa, drapata intr-un ritm dramatic alert, consta in desfacerea a doua cupluri construite parca "in oglinda" ("smecherul" Gogu o paraseste pe "cinstita" Clemcntina, "femeie plangareata', iar, pe de alta parte, "femeia satanica" Ortansa il paraseste la randu-i pe "onestul" controlor financiar Emilian), urmata in chip previzibil de refacerea altor doua cupluri prin rearanjarea in zig-zag a primelor, "raii" grupandu-se acum de o parte (Gogu-Ortansa), iar "bunii" (Clemcntina, respectiv Vasilica, si Emilian) de cealalta. Schematismul maniheic al caracterelor de amorezi, tic ei escroci ori cinstiti, ori si una si alta, dupa cum Ie-o va cere pasiunea sau datoria, precum si dimensiunea lor exponentiala, redata caricatural, sunt premisele unei melodrame, elementul melodramatic coexistand, la Teodor Mazilu cu acela parodic.
Recursul frecvent la demitizarca parodica nu este de natura sa deconstruiasca "miezul" melodramatic din Prostii sub clar te luna, ci doar sa il incadreze contrapunctic.
In opinia unui teoretician al speciei, Peter Brooks, melodrama releva o poetica a excesului, un exces emotional in primul rand, imperativele etice din era post-sacra, in care tragedia propriu-zisa nu si-ar mai avea locul, fiind sentimentalizate.
Ca orice modalitate retorica a excesului, ca isi pregateste ori isi chiar contine propria parodie. Pastrand din melodrama secolului al XlX-lea preocuparea pentru "rau", pentru oroarea morala, dar nu mai putin polarizarea etica, precum si ceea ce Peter Brooks numeste "sfera ocultului moral", falsa tragedie a lui Teodor Mazilu denunta prin parodia de extractie brechtiana acest nivel al ocultului moral (aici, anuntat de fantasma monstruoasa, de obsesiva angoasa a "controlului financiar" pe care o are escrocul Gogu). Tranzactia finala pe care inuman de cinicul Gogu, "sincer" de altfel in duplicitatea sa inalterabila, i-o propune la fel de neumanului Emilian', controlorul financiar, devenit la randu-i mai mult o functie aseplizata de sentimente decat o persoana, parea sa pregateasca un banal happy-end, bazat pe tipicul anticlimax comic: Gogu se decide sa renunte, intelept, Ia Ortansa, si sa i-o cedeze pe aceasta fostului sot, Emilian, o data cu intoarcerea vulgarei Ortansa la "caminul conjugal" urmand ca Emilian sa binevoiasca sa musamalizeze potlogariile facute de Gogu. Dar autorul prefera un final mai degraba dramatic decat de comedie bufa: Emilian o respinge pe Ortansa, care se intoarce la Gogu, dupa cum si fosta femeie cinstita, plangareata Clemcntina, dispusa acum sa renunte la principii si la plicticoasa-i moralitate pentru a-si recastiga sotul, revine alaturi de acelasi Gogu, seducator, se pare, prin cabotinism si abjectie. inconjurat de cele doua femei ce-i sunt devotate, Gogu incearca sa invete, in cele din urma, rolul de om cinstit, adica face tentativa, lipsita de succes, de a simula, in fata controlului financiar a carui sosire e iminenta, o manifestare oarecare de regret pentru escrocheriile comise. Scena in care rinocerizatul Gogu se straduieste inutil sa redobandeasca vreunul din atributele umane de mult pierdute este de un burlesc dus la paroxism, fantosele grotesti ale piesei lui Teodor Mazilu fiind acum insa aproape induiosatoare, totodata, prin constiinta distantei care le separa de farama de omenesc care odata exista in ele: "Ortansa si Clcmentina (cu lacrimi in ochi) : Nu sta nemiscat, Gogule! la-te cu mainile de cap! Regreta, Gogule, regreta! (Cortina cade peste strigatele disperate ale femeilor si incercarile neputincioase ale delapidatorului Gogu)".
Alta data, acelasi ticalos ingenuu, Gogu, pare sa aiba nu doar capacitatea de a se indragosti, ci si nostalgia unei sensibilitati lirice refulate: "in cate combinatii necurate m-am bagat - se mira el - si totusi mirosul liliacului ma tulbura ca pe vremea cand eram cinstit". Un alt "rinocer" de tip ionescian este insusi incoruptibilul controlor financiar Emilian, pentru care starea de betie, deci de iesire din sine ori mai curand de regasire a sinelui, provoaca, intocmai ca in cazul domnului Puntila al lui Brecht, un reviriment al sentimentelor, deci al uitatei sale slabiciuni preaumane: "Emiliatl (da din umeri): Nu stiu ce e aia patima oarba. Poate stiam, dar am uitat. De-aia beau, vreau sa-mi amintesc".
In legatura cu falsii eroi din piesele Iui Teodor Mazilu , Nicolae Manoiescu observa cu subtilitate ca acestia practica mistificarea de sine in numele unor convingeri, autoinduse printr-o anume pedagogie morala, iar satira dramaturgului ar viza in acest caz spiritul pedagogic inteles ca pervertire a omului in functie de o idee. Deformati sufleteste nu doar de inclinatia spre inselatorie si "matrapazlacuri", ci si de "prostia" ontologica, de un pagubos bovarism moral de a incerca sa corespunda unui ideal "fals", mediocru, un ideal de umanitatc-kitsch, antieroii unidimensionali ai lui Teodor Mazilu corespund intru toiul definitiei pe care Ionesco o da-i dea candva personajelor comice dintotdeauna: acestea ar fi "oamenii care nu exista".
In fond, satira enorma, provocatoare de distantare afectiva, prezenta si in piese precum Acesti nebuni jatarnici, Somnoroasa aventura (sau chiar, in mai mica masura, in mult mai realista Mobila si durere), primeste, cum s-a remarcat, o lot mai accentuata tenta metafizica, proiectand tipologiile aparent realiste ale "prostilor" intr-o "suprarealitate teoretica" (Mircea Ohitulescu).
