Printul ghica - roman de Dana Dumitriu referat





PRINTUL GHICA - Roman de Dana Dumitriu.

Redactarea este precedata si insotita de o foarte serioasa documentare inceputa in anul 1976 ("s-a comportat ca un istoric", marturiseste Nicolae Manolescu), care include cercetarea arhivelor, calatoriile de studiu pe urmele protagonistilor, dar si - pentru a avea asupra-i instrumentele necesare - cautarea si achizitionarea unor documente rare din epoca. Romanul in trei volume a aparut la Editura Cartea Romaneasca din Bucuresti in 1982, 1984 si 1986.

Pentru ca foloseste ca material epic o perioada din viata reala a lui Ion Ghica (de la 1858 la 1866, adica de la reintoarcerea din exil pana la abdicarea lui Cuza), asadar o perioada istorica plina de semnificatii atat pentru biografia printului, cat si pentru cea a tarii, se poate spune cu indreptatire ca Printul Ghica este, la nivelul cel mai cuprinzator, un roman istoric.


Spre deosebire, insa, de orientarea majoritara a prozei istorice romanesti, Dana Dumitriu nu valorifica perioada aleasa atat sub aspectul de varsta eroica (desi nu-i ramane straina intentia de a surprinde procesul de eroizare, de intrare in legenda, mai ales in cazul lui Al. I. Cuza), cat -pierzand in grandoare, dar castigand in consistenta epica - sub cel de epoca democratica, de tranzitie si de intemeiere constitutionala (de unde extraordinara, frapanta actualitate a cartii). Ramanand, in sensul deplin al termenului, o fresca istorica si inca una de mare forta (care prinde, in aceeasi secventa temporala, destinele personalitatilor de anvergura ale momentului: Cuza, Kogalniceanu, C. A. Rosetti, C. Negri, clanurile boieresti Ghica, Golescu, Bralianu, figurile scriitorilor Alecsandri, Bolinlineanu,
Alexandrcscu etc), prin interesul aratat constructiei institutionale si de mentalitate, jocurilor de putere si felului in care acestea modeleaza biografiile umane. Printul Ghica este, deopotriva, roman politic si roman psihologic. Sub raportul naratiunii psihologice (pe care Dana Dumitriu a practicat-o, cu foarte bune rezultate, in volumele anterioare: Migratii, 1971, Masa zarafului, J972, Duminica mironositelor, 1977, Intoarcerea lui Pascal.)979, Sarbatorile rabdarii, 1980, dedicandu-i, totodata, o remarcabila cercetare, Ambasadorii sau despre realismul psihologic, 1976), Printul dovedeste inzestrarea de exceptie a autoarei.

Construind zeci de personaje, unele sub constrangerea documentului, altele imaginare (sau, cu una din frazele din fin estompata poetica implicita a romanului: "cu figuri de pe aici si de dincolo, un sir de portrete «semnificative», ciugulind din realitatea traita cate ceva, din cea livresca altceva, din amintiri si din inchipuire"), autoarea reuseste performanta, rar intalnita in proza de la noi, de a Ic pastra varietatea si consistenta. Atat in realizarea fiecarui personaj in parte, cat si in relationarea dintre ele, autoarea nu foloseste contrastele puternice si cu atat mai putin principiul antitezei; mai verosimil si, totodata, mai dens din punct de vedere psihologic, Dana Dumitriu prefera o tehnica a acumularilor lente si portretistica prin nuante ("mici reactii de o clipa care, de fapt, ne formeaza"), lucrate filigranat, ceea ce creeaza efectul ca fetele personajelor (fie oricat de diferite intre ele) au un punct de buna imbinare, ca ele nu genereaza rupturi, ci complementaritate, intr-un "amestec de profunzime si flecareala".

In consecinta, nu vor aparea nici severe raportari conflictuale la lume, ci doar forme mai usoare, suportabile (oboseala de viata, "lehamitea aristocratica", sentimentul de instrainare) ale unui rau de existenta imblanzit adesea in melancolie, a carui expresie reprezentativa poate fi considerata starea de exilat (intr-un sens, desigur, nu doar politic, ci si existential).

De altfel, pe langa personajele ce au trait in exil, continuand sa il considere experienta de viata hotaratoare, in cadrele careia inca se afla (Ghica insusi se recomanda ca fiind "de profesiune exilat"), exista in roman un foarte interesant personaj - polonezul Gradowicz, dragomanul consulatului francez -a carui functie suplimentara, simbolica, este aceea de a sublinia tocmai conditia de exilat (intr-un sens arhetipal) a fiintei umane : "Si Valahia il inghitise, era in burta chitului si chitul il devora incet, cu tandrete, si lui ii facea placere aceasta asimilare sigura, binevoitoare -da, trebuia sa recunoasca, Valahia nu-l obligase, poate pe nici un exilat tara gazduitoare nu-l obliga, dar o anume tandrete reciproca se nascuse, ca intre o mama si un copil ratacii de parinti - o mama buna, blanda, primitoare, dar cu constiinta ca face un bine, un gest de adoptiune, nu o oficiala tutela si un copil tanjitor dupa alte meleaguri, dar de fapt inrobit acestei calduri sentimentale pana devine viciu". Rareori cand isi pun problema singuratatii ori a fragilitatii lor personajele parasesc etica retinerilor, sub imperativul careia se afla indeobste, pentru a da curs emotiilor inalte, patetice, precum se intampla spre exemplu - in rugaciunea Sasei, sotia lui Ghica, unul dintre personajele importante ale cartii (protagonista unor scene impecabil lucrate: intalnirea cu veverita, alegerea palariilor etc): "Doamne, () tine-mi in poala ta casa si copiii! Iarta vanitatile noastre, iarta nesabuintele noastre! Nu ne alunga! Ma rog si pentru cei care s-ar putea sa fie surghiuniti si pentru cei invingatori, sa-i aperi, sa-i ocrotesti, sa le dai lumina. () Tine-ma, Doamne, sa pot vedea toate astea mereu, pendula, covorul, tablourile: sa pot mirosi si auzi linistea asta, chiar plina de teama cum este, sa pot infrunta frica si sa nu uit. Poate este important cu ce amintiri venim dincolo, la tine! Poate conteaza!".

In ce priveste romanul politic (ce, data fiind importanta acordata dialogului, dezbaterii, simpozionului, poate fi considerat, in acelasi timp, ca o veritabila proza de idei), sunt puse in pagina cateva dintre temele pe care proza momentului (care deseori s-a recomandat drept proza politica) le-a frecventat cu asiduitate: tema puterii, tema istoriei, tema revolutiei (aici, revolutia pasoptista). intrebuintate intr-o naratiune istorica, strans impletite cu (daca nu chiar determinate de) tema patriotismului (poate nu fara o intentie polemica Ia adresa contemporanilor, pentru care cel mai adesea Istoria era o lege obiectiva, iar Puterea o forta teribila, in egala masura mecanisme oarbe), eliberate de cliseele cu care le incarcase in special proza obsedantului deceniu, aceste teme capata in Printul Ghica stralucire.



Fatal legat de tara sa, de "divinul lichid amniotic al Patriei", purtand "ca pe o cicatrice disperarea tarii sale", Ghica este "un om care credea ca arc de construit o tara". impotrivindu-se retoricii patriotarde, acelui "monopol al patriotismului" care "da spirit nerozilor si sanse dizgratiatilor", printul propune dragostea cu discernamant pentru ca "discernamantul sau spiritul critic da continut acestei iubiri irationale uneori. Viata mea mi-o dedic cultivarii acestor doua lucruri in solul national: discernamantul si eficacitatea, in ceea ce priveste pasiunile, stam destul de bine, oricum". Luptand mereu, uneori ironic, alteori deznadajduit cu "saracia de idei si avutia de patimi care ne-au sfasiat", fiind in imposibilitatea de a impune propriile idei in materie de iubire de tara, Ghica da cateva replici foarte exacte si in felul lor necrutatoare atat in ceea ce priveste deturnarea si relele identificari ale patriotismului ("Bratianu, ca si Rosetti, socotesc Patria un bun exclusiv liberal si deci numai ei au dreptul s-o salveze" sau, ajutat de Bolintineanu, "natia este proprietatea guvernului"), cat si cu referire la specificul national ("fatalism extrem de vital", "scepticismul voios, deznadajduit si sanatos in acelasi timp al acestui popor", "Am fost intotdeauna sceptici cu stapanirea si, totusi, ne-a tulburat aparitia ei publica", romanul "stie atat de bine sa critice si atat de repede sa ovationeze").

Tocmai din aceste motive, la care se adauga lipsa exercitiului democratic, graba si lipsa de intelegere a tarilor occidentale ("Este -explica Ghica unui francez - un exercitiu care presupune indelungi suferinte si sacrificii si, peste toate, vreme. ()Nu puteti nega, domnule Le Cler, ca tari civilizate ca Franta, Anglia au avut nevoie de decenii si chiar de secole pentru asta. Noi suntem cam grabiti, iar dumneavoastra, occidentalii, chiar ne bateti din picior!"), tara nu traieste, de fapt, un scenariu tragic ("noi nu avem tragedii, avem problemeprobleme nerezolvate si un fatalism rezistent pana la prostie"), ci mai degraba o descurajanta comedie ("La naiba, chiar nu putem scapa niciodata de comedie?", se intreaba exasperat Balaceanu). Or, aceasta inseamna ca modelul istoriei nationale nu se regaseste in opera lui Shakespeare ("Shakespeare este o povara"), incontestabil autorul cel mai citit (din care printul uneori, amuzandu-se, declama) si mai vizionat de catre protagonistii romanului, ci textul acestui "englez afurisii" functioneaza ca oglinda ironica pentru un spectacol national osciland intre opereta, vodevil, farsa ori carnaval, cu rare, repede trecatoare episoade dramatice.

De altfel, romanul intreg este mult indatorat pasiunii pe care autoarea a avut-o pentru teatru ("am vrut sa fac actorie si inca ma fascineaza mirosul de fard care umple sala unui teatru dupa ce a fost ridicata cortina", isi marturiseste Dana Dumitriu "una din slabiciuni" intr-un interviu acordat iui Florin Mugur) si pe care n-a avut niciodata indrazneala sau rastimpul necesar sa o canalizeze spre creatia dramaturgica.

In Printul Ghica, pe langa viziunea explicita a lumii ca teatru ("Lumea c o scena luminata si el sta in culise si priveste") si a politicii ca spectacol, uneori degradat, in forme de balci sau carnaval ("Politica este o arta a culiselor, dar ceva trebuie sa se petreaca si pe scena pentru a justifica masinatiile ei. Nu poate fi lasata scena goala sau plina de actori impietriti in gesturi alegorice"), exista mai multe niveluri modelate de suflul dramaturgie.

Cu putine exceptii, cea mai mare parte a romanului se petrece la teatru sau in spatii care sunt aluziv ori adesea explicit considerate substituie ale acestuia, adica locuri de desfasurare a unor reprezentatii (berarie, cofetarie, sala de bal, piata Teatrului, Parlamentul unde se produce "o larga deschidre a cortinei", salonul in care se organizeaza concerte etc). Cu o viata traita mereu la/ in spectacol, este de inteles ca personajele vorbesc despre teatru, folosesc termeni din lumea spectacolului, dau uneori replici din piesele vizionate si ca, in general, au o slabiciune pentru lumea teatrului.

In ce il priveste, printul Ghica (caruia la teatru "ii place locul, atmosfera, luminile oblice ale candelabrului, confuzia spatiului, ii place senzatia acelei concilieri de scurta durata cu lumea") se simte adesea actor pe scena politica, citeaza din invataturile pe care le-a dobandit de la bunul sau prieten, domnul Millo, si nu se da in laturi sa improvizeze, impreuna cu Balaccanu, in tihnitul sau conac de la Ghergani, o mica sceneta in care il "joaca" pe Cuza. Vocea narativa intrebuinteaza ea insasi limbajul dramaturgiei, anunta intrari si iesiri din scena ale personajelor, inceputul unor noi acte, are initiative mai degraba regizorale si chiar se joaca ea insasi complice cu cititorul transformat in spectator ("Dar nu lasati cortina sa cada. Noi mai ramanem cu coatele rezemate de rampa" - s.m., S. C), sporind potentialul dramatic al acestui text care reclama un scenarist. De altfel, chiar si unele procedee sunt imprumutate din teatru, precum acest "secret de «scena»" deconspirat spre final: "Figurantii.

In momentele de vanzoleala dramatica, stau in spatele actorilor, pe un fundal patetic si mormaie".
Autoarea insasi procedase astfel in mai multe din momentele romanului, atunci cand dublase sau intersectase dialogurile mari, inalte ale protagonistilor cu vocile marunte ale unor personaje precum valetul (foarte spumoasa scena in care un sfat de taina e compromis de valetii ce rastoarna vasele si se impotmolesc in fructele glasate), usierul, cersetorul, betivul etc. Toate acestea (la care am mai adauga subtila retea intertextuala, inclusiv cu o jucausa trimitere la propriul roman anterior, Masa zarafului) sunt, desigur, realizarile de finete ale unui roman de mare forta, si tocmai aceasta combinatie ne face sa-l asemuim unei splendide masini de curse care, din cauza elegantei si rafinamentului exterioare, poate sa ascunda necunoscatorilor marea sa putere.












Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu











Scriitori romani