PRINS - Roman de Petru Popescu, aparui la Edilura pentru literatura din Bucuresti, in .
Autorul exilandu-sc in Statele Unite (unde a facut o cariera de exceptie), romanul a cazut sub incidenta unei interdictii de circulatie publica, el continuand sa fie totusi citit in mod confidential, mai ales de catre tineri. A fost reeditai abia in 1996, la Edilura 100+1 Gramar din Bucuresti, cu o Scrisoare-prefata a autorului si cu o postfata semnata de Mihai Ungheanu. Autobiografia autorului, atasata acestui volum, mentioneaza traduceri in poloneza, ceha, slovaca etc; din pacate, datele biobibliografice precise ale acestor volume nu ne-au fost accesibile.
Prins e al doilea - si ultimul - roman al lui Petru Popescu pe care prezentul Dictionar il consemneaza, dupa Dulce ca mierea e glontul patriei, a carui prezentare a fost inclusa in volumul . Cu toate acestea, el trebuie citit ciclic, ca un inceput de serie, care se continua cu Dulce ca mierea si cu Sfarsitul bahic (1973). Receptarea critica aromanului s-a facut la noi in doi timpi, al doilea fiind intreprins chiar de catre autor, in Scrisoarea-prefata care insoteste reeditarea din . Aici, scriitorul -"Zeu printre blocuri", dupa titlul volumului sau poetic de debut (1966) - se autodefineste "ca un scriitor muscular, vital, pe sleau si Iara rusinea sentimentelor lui", practicant, in 1969, al unui citadinism insurgent, ostentativ, insolit pe ansamblul "curioasei prejudecati romanesti, [conform careia] adevaratul scriitor nu se poate naste decat la doi pasi de un staul". Tot prefata din 1996 ideologizeaza tema romanului drama omului prins intre vestea ca arc cancer si sfarsitul sau iminent -, prczentand-o ca pe o metafora politica:
"Generatia mea se simtea «prinsa», capturata. Fara o spargere a zidurilor, nu putea urma decat o moarte lenta - metafora centrala a romanului; cancerul care-l rapune pe protagonist." Citit la rece, romanul nu confirma aceasta perspectiva de abordare, desi exista o insertie care ne-ar putea duce spre o asemenea pista de lectura ("A trebuit sa mor ca sa-mi dau seama ca de fapt n-am trait"): protagonistul traieste o viata mult peste medie (apartament primit de la stat, autoturism in vremea primelor Dacii, independenta profesionala), si nu-si pune nici o clipa problema evadarii sau macar pe aceea a unui tratament medical intr-o tara occidentala. Lipsesc din roman, spre cinstea autorului, si remarcile insidioase la superioritatea lumii occidentale (haine din pachet, blugi etc), cu care prozatorii epocii taceau cu ochiul cititorilor avizati, si nu numai. Roman stralucit, singular, Prins nu arc nevoie de asemenea excrescente, fiindca traieste exclusiv prin superioritatea propriei sale arte: a constructiei in primul rand (foarte bine scris, romanul mentine o tensiune constanta pana la capat, in ciuda temei voit monocrome), si a analizei de caz in al doilea. Sub acest din urma aspect, partitura literara e realmente dificila, fiindca descrie, aproape non-cvenimential, un proces de dispersie, prin intermediul realismului de notatie.
Inginerul bolnav, protagonistul romanului (nicicand numit pe numele sau propriu), e un extravertit pragmalic, surprins de o interioritate nesigura. Drama lui e mai degraba sartriana (epoca fiind puternic marcata de existentialism): "pus in situatie" de vestea iminentei sale disparitii fizice, el isi traieste sfarsitul nu vizionar, ci pragmatic. Nu infrunta viata, contrapunandu-i filtre imaginare (vise, viziuni, nostalgii, proiectii), nu evadeaza, ci asteapta aparent calm chemarile negre din interiorul sau, lasand "strainul" sa lucreze indisios pana la capat. Dedublarea e rezolvata tot pragmatic: realmente superior prin structura sa launtrica, Inginerul puncteaza sfarsitul cu gesturi precise: isi vinde masina, demisioneaza de la serviciu, traieste o ultima iubire, isi cauta prietenii, consulta, aproape pasiv ("Ma speria propria mea pasivitate"), medici. "Energia" sa "subterana" ("stratul bazai al artei" - cum va numi scriitorul "cautarea, visarea, dorinta nesatisfacula si chiar salbatica de a scapa din granite, din sabloane [] trasate de altii, din obisnuinta") e, de aceea, eminamente virila: in ciuda finalului erotic cam melodramatic, sentimentul major care domina romanul e acela al camaraderiei masculine, nu al iubirii. Protagonistul are certitudini existentiale ferme, echilibrate, inainte chiar ca iminenta moarte sa le fi esentializat: "N-am cunoscut pretul vietii pana cand n-am fost amenintat cu moartea.