PRIMELE IUBIRI - Volum de poezii de Nicolae Labis, publicat la Bucuresti la Editura Tineretului in toamna anului 1956, sub supravegherea poetului insusi. Poeziile cuprinse intre paginile sale fusesera in cea mai mare parte publicate in presa intre 1954 si . Un numar redus de poeme apar pentru prima oara o data cu volumul, iar cateva poezii sunt refacute in raport cu prima lor versiune. Poetul alege sa nu reproduca poemele scrise si publicate intre 1950 si 1954, incercand in acest fel sa pastreze o unitate tematica si poetica a cartii de debut.
Unul dintre aceste texte, Cantec de inceput, va aparea pentru prima data intr-un volum antologic din 1962, poemul dovedindu-se mai apropiat de formula predominant lirica a volumului publicat postum (in 1958), Lupta cu inertia.
Trebuie remarcat ca in 1956, de asemenea la Editura Tineretului, poetul publica un volum de versuri pentru copii intitulat Puiul de cerb.
Poezia Iui Nicolae Labiş din acest volum e una de atitudine, voit concentrata asupra unei tematici restranse pe marginea careia versurile se construiesc deseori sub forma unor variatii. Unitatea volumului e data in egala masura de stil si de limbajul retoric, poetul utilizand deseori formula lirica persuasiva, cu grija pentru mesajul si efectul final dorite.
In prezent, volumul este reprezentativ mai ales din perspectiva istoriei literare si mai putin din cea a unei evolutii a poeziei, a unei diferente poetice inca fertila. Contextul istoric si social sunt miza de capatai a cartii, dar si limitele intre care aceasta se inscrie. "Doream sa prind a vremii intelesuri" e versul programatic in jurul caruia graviteaza sensul intregului volum. Relevanta sa e vizibila in cazul mai multor niveluri de semnificatie tematica. Istoria, ca destin al fiintei colective, e o structura ce se oglindeste adecvat in istoria individuala, evaluata retrospectiv, a vietii poetului. Evenimente biografice sau fictiuni construite dupa reteta mitologica reiau mereu aceeasi dorinta de a subordona fiinta personala, impreuna cu toate efuziunile ci lirice, unui intelcs-ideal ce nu poate fi pus la indoiala.
Pentru Nicolae Labiş , poezia nu e nici expresie si nici imaginatie, ci afirmatie, cantec in limita unui imn, creatie supusa unui sens ce o depaseste si care, la limita, o face posibila. Majoritatea textelor critice care analizeaza creatia poetului insista cu o obstinatie sugestiva (pentru lectura ale carei concluzii sunt puncte de plecare si nu altfel) pe o formula opusa: in contextul politizat la extrem al poeziei epocii, in care esteticul este eliminat sau in cel mai bun caz subordonat, creatia lui Nicolae Labiş iese in evidenta tocmai prin reintoarcerea la o autonomie desigur restransa a faptului artistic. In realitate, impresia de autonomie a esteticului si de reintroducere a liricului in spatiul unei poezii de epoca precumpanitor epice si cu aspect politic afisat e data de utilizarea clara a esteticului, folosirea acestuia pentru a atenua asperitatile discursului brut al unui manifest. Poezia lui Nicolae Labiş se concentreaza intr-o retorica de amplitudine, are ambitia desfasurarii sociale si a accesului privilegiat in interiorilatea cititorului sau ascultatorului. Deseori volumul se ofera dupa formula ideii versificate: "ideea care in mine clocotea / Se Iasa stransa-n ritmuri si in rime", structura ce sugereaza o incredere in capacitatea versului de a patrunde in orizontul fiecarui individ, de a vorbi pe intelesul tuturor.
Aceasta credinta poate fi apropiata de crezul homeric, al poeziei ce dezvaluie si in final contine istoria si esenta, sau de increderea traditionala in potenta cantecului. Lirismul lui Nicolae Labiş provine de aici: cantecul comunica mai bine, mai adecvat, mesajul dorit. De asemenea, cantecul obtine efectul urmarit prin transpunerea intr-p atmosfera si stare sufleteasca anume. intreaga poezie a autorului se hraneste din aceasta potenta sporita a liricului de a comunica si explica, precum si dintr-o inca romantica imaginare a poeziei ca mediu propice manifestarii si expresiei personale.
In mare parte datorita optiunii pentru aceste doua viziuni ale poeziei, volumul Primele iubiri isi reduce importanta la una de istoric literara. Nicolae Labiş e tributar unei vremi ce crede in integralitatea fiintei umane, in scopuri si mijloace unice. Poezia in aspectele ei pasionale trebuie reconfigurala, supusa unei pozitii stabile, limpezi si corecte: "in joc si-n rit se naste pasiunea/ Ce se maturizeaza mai tarziu". "Nepotolita sete in pragul tineretii" trebuie directionata inspre o poezie cu relevanta colectiva, tangibila doar prin renuntarea la individualitate, prin optiunea pentru "ideile imbratisate strans".
In acest sens poate fi interpretat si celebrul vers "eu nu mai sunt, e-un cantec tot ce sunt". Cantecul este impersonal, emanat de o instanta superioara poetului si, punct esential, poeziei. Dincolo de aspectul si limitele politice ale poeziei din Primele iubiri, e vizibila o preferinta pentru puritatea expresiei, pentru simplitatea imaginii. Nicolae Labiş e strabatut de o neincredere in potenta cuvantului poetic de a exprima acele "cascade vuitoare" perceptibile in traire.
In poezie se afla un risc al pierderii, al diseminarii, o transformare a vitalitatii in cenusa: "in curand am sa traiesc dureri/ Banalizate-n tomuri de poeme", la fel cum timpul atenueaza si paralizeaza forta trecutului: "nu mai pastrez simtirile dc-atunci, / imi par imaginare, de poveste". Poezia are nevoie de muzicalitate, de retorica, de peroratie, de gesturi, are nevoie de cantec in primul rand si abia apoi de vers. Primele iubiri e un volum ce asteapta din partea lectorului asumare si mimetism, incuviintare si propaganda.
E o carte-manifest ce nu isi ascunde pretentia de a defini trasaturile unei noi generatii. O morala lirica ascunzand utopia unei identitati intre text si act, intre idee si lume. Acestei etici ii este subjugat poeticul, deviatia sa fata de idee si realitate incercand a fi recuperata prin utilizare, prin formula poeziei cu mesaj sau scop. Versurile care scapa acestui tais necrutator se constituie in sumare si firave exceptii: "purtand in suflet roiuri de lumini / Si albe puritati de iarna calda". Efuziunile la suprafata romantice ("intreaga lume-a sufletului, vie,/ Palpita-ntr-o frenetica betie") sunt foarte repede supuse grilei realiste, betia nefiind altceva decat expresia adecvarii la adevar si nicidecum dezmembrarea subiectului sau preferinta pentru iluzie si fictiune. Lirismul e asadar un aspect voit minor al volumului, perspectiva ce va fi doar usor schimbata de volumul publicat postum Lupta cu inertia. Poezia lui Nicolae Labiş nu va inceta nicicand sa fie una pentru si despre cei "care-au latrat de frig si foame plini", despre razboiul care "peste toate a pus un val de fum". Imagini care la o lectura rapida au efect poetic ("seceta sapase mai multe cimitire") pierd acest aspect in clipa cand intelesul lor este subliniat real. Nicolae Labiş mai poate spune ceva doar dinspre acel "zalud poet sentimental" pe care il reneaga si inabusa pentru un idealpagubos: "taci, inima, opreste-ti glasul frant, / ingandurarea-ti trista si amara / Ti-o umple cu arome de secara / Si cu sclipirea ochilor din jur".
Primele iubiri e un volum ce mizeaza in continuare pe o diferenta ireconciliabila intre suflet si ratiune. Tributar acestei despartiri dialectice, poetul e nevoit sa transfere faptul poetic din teritoriul sentimentului in cel al adevarului material(ist). Poezia romaneasca de mai tarziu (si in mare parte cea interbelica, trecuta prin lectia de libertate estetica a avangardei) elimina aceasta schisma si refuza sa mai inteleaga sistemic (metafizic) opera de arta. Nicolae Labiş scrie insa intr-un timp istoric dificil, iar stradania criticilor de a-l recupera si analiza in interiorul acestui context e de inteles. Extensia recuperarii de la nivelul istoriei literare la cel al evolutiei poeticii e totusi un pas ce trebuie facut cu mult mai multa atentie. Primele iubiri slujesc mai bine definirii unui context si timp literar decat invers.
