SPATIUL RURAL INTR-O MITOLOGIE LIRICA
Scriitor reprezentativ pentru valoarea in sine a literaturii din Basarabia, dar si prin ceea ce inseamna ea in lume (nu numai in spatiul de limbi sla), Ion Druta ramane un prozator de prim- al complexitatii eticului rural.
Remarcat si ca dramaturg, eseist, nulist ori poet, Ion Druta - romancierul lasa impresia unui scriitor cu accentuate afinitati in literatura lumii, dar mai cu seama in cea romana. Ecourile sau rerberatiile intalnite in romanul Povara bunatatii noastre (prefata si el cronologic de Minai Cimpoi, Edit.Minerva, b.p.t., 1992) coboara in timp pana la Gogol sau Tolstoi, Slavici, Liviu Rebreanu, Zaharia Stancu, Marin Preda, ori pana la marii postitori romani comilitoni Ion Creanga si Mihail Sadoanu.
Trasatura dominanta a literaturii fundamentale a acestora este realismul, unul insa de nuante atat de diferite, incat originalitatea operei fiecaruia distanteaza si diferentiaza net personalitatea. in acest punct apare Ion Druta care a conceput romanul amintit - poate cel mai bun de pana acum - in anii 1961, 1967, 1984, in spatiile Chisinau si Moscova (autorul fiind nascut la 3 sept. 1928, la Horodiste-Soroca, azi in raionul Donduseni). Pecetea care staruie peste cele 450 de ini este lirismul unui poet-jurnalist. Aflat pe scara legendelor si a basmelor, el cauta sa rosteasca adevaruri imuabile despre satul romanesc situat intre Prut si Nistru.
Scriitorul porneste de la intemeierea satului Ciutura, de la iubirea nestramutata pentru spatiul ales al catorva generatii de tarani, cu toate vicisitudinile care au trecut peste ei - razboaie, bolsevizare, infiintarea de colhozuri s.c.l., clasate de istorie.
Sunt insa doua dimensiuni fundamentale ale sectiunii, rezultante firesti ale unei conceptii estetice consecnte a prozatorului. Este vorba mai intai, de natura - spatiu inalienabil, lasat de Dumnezeu prin simbolurile apei, pamantului si padurii; apoi de rolul familiei, ca factor social de permanenta, in afara careia fericirea ramane abstracta sau inexistenta. In centrul atentiei se afla cresterea si descresterea familiei Carabus (atentie la onomastica!), in care se afla oameni simpli, nestiutori de sectiune, dar intelepti ca filosofii antici, gata sa-si creeze un anturaj de discipoli. Dintre toti, chiar de la intemeierea satului, se desprinde Onache. Scrierea lui Druta, avand nu numai o aura, ci o structura lirica difuza ca un miracol in sarbatorile de iarna (mai mult si mai apropiate in timp una de alta) nu poate sa aiba statutul prozei realiste din sec. al XX-lea. Autorul se pierde in timp, la originile unui spatiu arhaic, pe care il populeaza ca in Biblie - cu forte ale Binelui (pe Dealul Mare, Onache Carabus care prinde toata lumina soarelui si intreg cerul) si cu forte ale Raului (pe Dealul Mic, Haralambie, langa padure, langa umbra). In treacat fie zis, cei doi isi jurasera fratie de cruce, pe care, din pacate, cel bogat (si cel destept), Haralambie, o incalca fara dezlegarea celuilalt.
Intemeiereasatului romanesc, in Campia Sorocii, are loc in timp si in temeiul unei dispute conforile (marturisita sau nu) dintre individ si colectivitate. Dintre personaje, singurul care se impune prin panza freatica a lirismului (adesea jurnalier si moralist) ramane Onache Carabus, aparator convins, fanatic al spatiului in care s-a format si care crede cu incontesila religiozitate ca "snicia s-a nascut la sat". In aceasta forma ancestrala de gandire, Druta si-a desprins eroul din tipologia identica a lui Sadoanu. Si nu in putine cazuri- ca sa nu zicem in toate, avand clara dimensiunea lui intelectuala (atata cata e !) - Onache Carabus scoboara direct din prorbele si zicatorile romanesti. Celelalte personaje par sa fie efemere. intre acestea si Onache se interpune o familie de tip nou in care ambii soti au "oleaca" de sectiune - Nuta (fiica lui Onache) si Mircea Moraru. Autorul ii imprima sotului o biografie ceva mai complicata in raport cu socrul. Daca acesta din urma nu iesise din sat decat din cauza razboaielor mondiale - implicare asupra careia autorul nu insista - ginerele, in schimb, participa activ si la razboiul din rasarit si la cel din apus. Apoi, la sovietizarea satului - ca tractorist, ca activist, ca organ de conducere, in cautare permanenta de identitate a spatiului Ciutura. Poate de aceea Ion Druta ramane de zeci de ori asupra localitatii in bucle lirice, legendare si mitologice. Chiar daca nu sunt solicitate de firavul fir narativ al romanului, ele conduc pe ansamblu la acea legatura snica a taranului cu pamantul in care s-a nascut. Ideea vine de la Ion Creanga nu numai din Amintiri, cum am fi tentati sa credem numaidecat, ci din toate postile sale, inclusiv din basmul Harap Alb, unde umanizarea fantasticului sau a supranaturalului are trimiteri evidente la spatiul rural al Humulestilor. Dar daca la marele humulestean dominanta era a realismului frust, transparent in simbioza lui geniala, la Druta, lirismul copleseste prin inntia metaforica si de viziune a poetului. Iese dintr-un asemenea cadru sau angrenaj (uneori denind pletoric !) multimea de simboluri, presarate cu stiinta marelui prozator.
Se stie ca aparitia oricarui simbol (gr. symbolon) se face in baza unei legaturi, fie ontologica (sau de natura), analogica (sau de forma) ori conntionala (sau de intelegere)
Fiind vorba de literatura, si mai ales de una imbibata de lirism, (uneori ini intregi din Povara bunatatii noastre ating nilul unor scrieri semnate de Gogol, Turgheniev, ori Sadoanu, iar scene despre oamenii din Ciutura care mai beau suna a literatura gen Esenin), realizarea simbolurilor se face printr-o imagistica provocata grav si emblematic. In principiu, simbolurile din acest roman au un caracter consacrat, iar prin utilizarea de-a lungul vremii, in multe literaturi au denit conntionale. Din cand in cand, polivalenta lor poate da nastere la alte interpretari sau valori, fiind astfel contingente - Henri Morier).
Iau cateva simboluri consacrate prezente in acest roman : padurea (spatiu nedefinit, spatiu al misterelor, spatiu ancestral, pilda permanenta de revigorare, spatiu de basm, model de convietuire a sute de specii ale faunei sau florei s.a.m.d.), semintele (zei adormiti a caror putere germinativa produce miracole in pamantul reavan, semn de bogatie, oglinda a interconexiunilor terestre, cosmice si umane, relatie divina pronita prin munca omului), soarele, luna (astre ceresti care in basme isi subordoneaza functia cosmica angajarilor umane pentru a face ca binele sa invinga raul), mama (izvoditoare de viata, de unirs, de familie, de bunatate).
Acestora, Ion Druta le adauga simboluri contingente: vatra (loc de foc, cuptor, soba, pamant batatorit, intarit; patrie, spatiu de netagaduit al iubirii de casa, pamant de ridicat case, asezamant, camin intim). Scriitorul are o memorabila scena cand Onache, intors de pe front (dupa "cei patru ani de instrainare"), afla ca oamenii sai din Ciutura ramasesera ca paralizati dupa incendiul care le distruse totul. Autorul iata ce-i atribuie:
"A ars Ciutura ? Sa tot arda mult si bine, n-a vazut el pojaruri prin Rusia ? De atata vreme lumea e numai foc si para - mare lucru daca mai ard doua sute de casute ? O fi ars Ciutura, nu-i vorba, dar cerul de deasupra satului a ramas ? Vatra satului, acolo, la incheietura celor doua dealuri, sta pe loc ? Si daca ai un cer frumos si doua dealuri Impreunate, e greu sa-ti sufleci manecile si sa dregi un sat de iznoava ?!"
Cum sa nu dem aici o gandire literara unica, de exceptie in interpretarea mitului cu Pasarea Phoenix ? Acea legatura fara de moarte a romanului care realizeaza toate firele nevazute desprinse din rostirea latina - "ubi patria, ubi bene".
Un simbol contingent este si animalul domestic, in genere, prieten devotat al omului gospodar : cainele, calul, oaia. Nu toate acestea insa - intalnite intr-o ambianta fabuloasa in basme - cunosc o implicare literara pe masura in romanul Povara bunatatii noastre. Cainele le surclaseaza pe celelalte. Imaginea lui readuce in atentia cercetatorului doua opere ale lui D. Cantemir : Istoria ieroglifica (1705) si Descrierea Moldoi (1716). in prima, marele carturar in volutele alegoriei sale, ii opune lupului (alias Lupu Bogdan) istetimea si clarviziunea dulaului, aparator de baza al gospodariei unui om sarac. in a doua, Cantemir preia legenda cu privire la intemeierea Moldoi de catre Dragos din Maramures, plecat la vanatoare de zimbri in codrii seculari dinspre Rasaritul tarii. Odata cu moartea zimbrului cautat, piere si cateaua Molda, iar voievodul boteaza apa - Molda, iar viitorii locuitori se vor numi moldoni.
Cu acest simbol pur romanesc, statornicit in folclorul nostru, Ion Druta isi deschide de-a lungul aproape 40 de ini, prin descrieri fie gen reportaj literar, fie rset biblic, apropiat de Alecu Russo din Cantarea Romaniei, contaminarea cu balada mioritica. Si tot cu simbolul cainelui Molda isi incheie romanul. Noul aparator al gospodarului, al trei taranesti pastreaza aceleasi trasaturi genetice ca si mama sa. Ideea aceasta de perpetuare si de intoarcere la vatra (ca in Sadoanu, cel din Hanu Ancutei) este cea mai splendida pledoarie pentru apararea pamantului strabun si sfant.
In ultimele clipe ale vietii sale, Onache Carabus, paznic acum la niste chituri de cauciuc ale tractoristilor, aflat intr-un bordei (intoarcerea mai aproape de cainta si de tarana care-l asteapta in bratele sniciei), are acelasi "vrednic tovaras de altadata" - pe Molda.
Ca intr-o vraja arhaica, ea ii apare purificata prin sita jocului ciudat al focului, unde se impreuna luminile si umbrele trecutului. in condescendenta amintirii personifica idei si animale, ca intr-o judecata de apoi pe care o legifereaza batranul Carabus; este un remember strict necesar pe care tot asa, intr-o maretie a tragicului asumat, il intalnim si la Zaharia Stancu in romanul Satra (1968), prin batranul bulibasa Himbasa.
Mai retinem alte doua simboluri contigente : poarta, mostenirea
parinti /copii.
De la faimoasele psrti maramuresene si pana la Poarta Sarutului a lui Brancusi, care a insnicit spiritul de constructor al romanului, delicata portita a lui Ion Druta simbolizeaza si intrarea intr-un spatiu intim, dar si semnul unei gospodarii intemeiate. Ea poate fi si un indiciu care dirijeaza intrarea intr-un spatiu privat, ce poate orienta pe om dupa alte legi, dupa alte canoane. Alaturi de fantana, portita inseamna inca un pas spre un izvor datator de viata. Dincolo de portita, Onache Carabus isi intemeiaza gospodarie cu Tincuta sa, apoi, cu fiica lor, Nuta (cei doi baieti sunt sacrificati de cel de al doilea razboi mondial).
Dincolo de portita, baietii satului Ciutura vor ni multe seri la sezatori in casa lui Carabus pentru a auzi posti de demult, dar si de a fura din ochi pe codana de Nuta, aflata in pragul intemeierii unui camin. La inceput, postile sunt rostite la poarta casei, dar niciodata nu sunt terminate. Urmarea lor se petrece ori in alta zi, ori in casa, unde atmosfera intima il predispune pe Onache Carabus. La poarta, aflat pe o stanoaga, precum Ilie Moromete odinioara, mai toaca seminte, mai fumeaza, dar mai ales priste lumea care trece incolo si incoace. Parca vrea sa spuna exact ca in cantecul fredonat incet si cu anume refrigerenta : "Lume, lume / Soro lume / Cand o sa ma satur de tine /".
Dar cu Marin Preda, Ion Druta are si alte elemente comune. La nilul personajelor : Nica, fiul lui Haralambie - cinul lui Carabus, invata cu Nuta, sub bagheta primului invatator - Micu Miculescu. Nica va deni invatat si va face premilitara cu tinerii din Ciutura si deci si cu cei doi baieti ai Iui Onache (exact ca Victor Balosu). Mai tarziu, se va intalni intr-un amurg al vietii ca ofiter urgisit cu fostii lui colegi de primara, acum impreuna, intr-o familie, Nuta- Mircea.
Haralambie, desi frate de cruce cu Onache, ii dusmaneste si, vrand sa-l saraceasca, nu admite prezenta unui loc de munca al acestuia intre haturile sale. Poarta o indelunga judecata cunoscuta sub numele de Visinarii contra Ciresarilor.
Pentru un timp, totul este aat, iar reluat si incheiat prin casatoria celui sarac (Nuta) cu cel bogat (Nica). Dar exact ca in romanul Ion al lui Rebreanu, casnicia se destrama. Ion Druta nu-si mai angajeaza personajele intr-o alta drama, in afara de cea conjugala, lasandu-le in libertatea vietii, clocotitoare fara masura.
Cel de al doilea simbol - mostenirea parinti I copii - se desfasoara cand mai aprig, prin comentariile autorului, cand subiacent. Desi scriitorul vrea sa impuna ideea ca intoarcerea la vatra este o lege nestramutata, nu reuseste sa convinga, fiindca urmasii nu vor sa urmeze totdeauna drumul parintilor. Viata, realitatea este mult mai brutala decat calculele facute. Tinerii nu mai stau in case joase, ara pamantul cu tractorul, merg la oras cu masina, taie drumuri si sosele prin camp si le pietruiesc s.a.m.d.
Un simbol mixt, amestec insolit de conntional si conrgent este al macilor rosii (cap.al Vl-lea se intituleaza Maci rosii, maci fierbinti)
Semnificatia domestica a lor o da Tincuta-sotia lui Onache Carabus. Vitriolarea imaginii lui - cand revine de pe front, la derea snopilor din curtea sa, este doar pasagera pentru autor. Culoarea sangelui, a dezastrului de pe front este prins in zbor, in treacat.
("Pana la urma, Onache a inceput a crede ca inca n-a ajuns acasa, ci a atipit undeva la vreo rascruce, iar macii i s-au aratat tn vis. Dar nici vis nu era, caci l-a simtit o javra de caine si () iar el statea jos pe iarba, aduna in jur gamalii de mac, le farama, strecurand printre degete semincioare, cenusii, seminte ce purtau in ele acel foc mare, mistuitor") (subLns.-M.B.)
Din categoria primelor simboluri - consacrate - am comenta doar unul care ni se pare fundamental - cel al padurii (Cap.III se intituleaza Padure, rde padure). Chiar daca s-ar putea banui nu stiu cate influente din spatiul literaturii unirsale, ramane insa vitala, si pe deplin recognoscibila tema comuniunii om / natura. Ea a capatat la romani valente nebanuite in perenitatea ei. La Ion Druta, spatiul dislocat al Ciuturei se realizeaza intr-o natura arhaica, virgina. Padurea este o fiinta vie, se misca, vorbeste, se razbuna sau protejeaza asa cum se arata a fi si Nistrul.
Retinem doar doua exemplificari din zecile cate exista in roman :
1. "Padurea picura blanda si se tot strecoara printre dealuri, si vine ca niciodata aproape de om".
2. "Nistrul totusi ramane in viata lor, continuand sa urmareasca soarta Carabusilor acolo in mijlocul campiei".
Celelalte simboluri conntionale le intalnim in posti si basme. Ion Druta a adaptat - pe alocuri - tehnica postirii, ca forma narativa care solicita cateva modalitati bine statuate;
a) oralitatea;
b) ceremonialul;
c) atmosfera;
d) calitatea personagiala.
Corola de minuni a limbajului din romanul Povara bunatatii noastre ramane ceremonialul. Ion Druta poseda arta rostirii intr-un mod cu totul deosebit, decat inaintasii sai moldoni - Neculce, Creanga, Sadoanu.. Pare sa se apropie - incredibil totusi - de alcatuirea unui spatiu mitic, un fel de Macondo a lui G. G. Marquez. De aceea stie sa potenteze descrierea, cu incizia in imediat, dar si-ntr-un trecut atat de indepartat, incat pe masura ce-l descrie, autorul devine mai fugos spre origini. Cand cititorul se lasa ademenit (poate si convins!) ca este pe drumul dezlegarii propunerii, Ion Druta, scriitor din sec.XX, pune cate un suspans si astfel relatia narator-re-ceptor capata implicare, tensiune si coparticipare. Scriitorul are doua modalitati rbale preferate pentru ca postirea sa devina rosimila - una este relatarea la persoana a treia, persoana care, logic, este desemnata de acel eu retras, martor insa pentru orice entualitate, si alta a prezentarii reflexilor, fie tranziti, fie impersonale.
Alternanta aceasta are doua suporturi: unul al trairii propriu-zise in spatiul din Campia Sorocii (Horodistea, nu ?!) si altul al asumarii prin ceea ce a auzit de la "bunei si strabunei", deci din legende si basme. Iar scriitorul deschide largi ulite reinvierii unor asemenea bogatii folclorice in module speciale, dincolo de insertiile din celelalte ini ( cap.XIV -Binecuvantarea si cap XV Colindele si colindatorii)
Pe fondul acestor alternante scasterne incet-incet, dar sigur, o morala subiacenta, care tine de pilda oferita aproapelui - cititorului adica, printr-o lectura atenta a textului literar. Sa oferim un exemplu (cap. VII-Norocul):
,J£ mare lucru cand omul are noroc, iar norocul ciutureanului sunt cele doua brate ce stiu a pune la cale o roada buna. inceputul inceputului, zamislirea pentru Ciutura e cea mai grea incercare, si oamenii sunt snic in cautarea acestor doua maini norocoase, ce pot amagi cu un pumn de samanta un pod de grau" (subLns -M.B).
Auzim prin sublinierea noastra textul lui Slavici din inceputul nulei Moara cu Noroc: "Omul sa fie multumit cu saracia sa, caci, daca e vorba, nu bogatia, ci linistea colibei tale te face fericit".
Ion Druta a intentionat sa realizeze prin acest roman o fresca a satului basarabean, in care s-au depozitat de acuri atatea valori spirituale, incat nu e cu putinta sa le cuprinzi intr-o sectiune. Si totusi ! clipeste dupa text autorul.
Pentru ca postirea sa se realizeze deplin, langa ceremonial trebuie asezata oralitatea, procedeu de baza al scrierii de fata si o forma de redimen-sionare a epicului modern din sec.XX. Etimologia cuvantului oral este din limba latina-os, oris /gura. Druta a gasit cu cale sa faca din Onache Carabus un excelent purtator al oralitatii taranului basarabean. Prin vorbele sale aluzi, parabolice, prin absconzitatea voita a unei morale sanatoase, innteaza posti - fie pentru consatenii sai, fie pentru copin sai, fie pentru ostasii de pe front. Scriitorul are grija ca la infiintarea scolii primare din Ciutura cei 11 copii (zece baieti si o fetita) sa inte poezia Samanatorii, de Vasile Alecsandri (publicata in "Convorbiri literare", din 15 mai 1868). Creatia este pilduitoare si pentru mesajul ei in spatiul basarabean, dar si pentru invatator nit sa contribuie la punerea temeliilor satului. Ori Druta nu vrea sa uite nimic din ceea ce inseamna zestrea spirituala a unui popor.
Langa o asemenea poezie - cu menire simbolica - romancierul adauga o serie de cantece, de dor sau de jale, de cumetrie sau de haiducie, pe care Carabus le zice cu patima si cauta sa le transmita fiicei sale Nuta. Nu lipsesc prorbele si zicatorile, descantecele - intreaga magie alba sau neagra a satului. Peste toate - arc intins in vant - ca o pavaza, sta Dorul. Sa retinem o admirabila glosa a autorului insusi:
"Iar dorul, vai, dorul, cela chi al nostru, el tot sapa si sapa. Sapa zi si noapte, apasa peste inimile ce bat, peste inimile ce nu mai bat. Macina, chinuie, aduna si pustieste dorul cela chi al nostru, si tot asa a tinut-o, pana ce intr-o noapte tarzie de toamna din strafundul padurii a iesit mandria campiei de altadata, namila cea roscata cu apucaturi salbatice si cu suflet mare de om. Trecut-au ani si ani, trecut-au acuri Acum, de, nici o putere in muschi, nici foc in suflet, dar dorul o tot poarta, si iat-o coborand spre satul, spre casa, spre omul cela care ma rog".
Sau o alta glosa, de data aceasta circumscrisa dorului de pamant. Nuta se afla in maternitate si pentru prima data in viata ei, tatal nu mai putea sa vina la fereastra si s-o colinde. Strecurat abil in cugetul femeii, (al personajului - simbol), Ion Druta observa :
"I s-a facut asa, deodata, dor de mosneag, a fript-o un dor de nu-si gasea loc, asa cum nu si-l gasea atunci, demult, in copilarie, cand tata, singura dragoste mare, singurul tovaras de joaca, pleca pe undeva si nu se mai intorcea Atunci, ca sa se intoarca mai repede, il chema prin cahla, ori facea palmele palnie si-l striga in toate cele patru parti ale lumii".
Cazuta in varsta copilariei, Nuta traieste pentru o clipa - pe calea reriei, intoarcerea in timp, cand dorul nu se mai putea schimba pe nimicIn lume.
Marele filosof roman Constantin Noica ne atragea atentia ca "Prin formatia sa, «dor» are in el ceva de prototip : este alcatuire nealcatuita, un intreg fara parti, ca multe alte cuvinte romanesti cu inteles adanc si specific. Reprezinta o contopire, si nu o compunere. S-a contopit in el durere, de unde si vine cuvantul, cu placerea, crescuta din durere nu pricepi bine cum"
Reproducem din acelasi studiu {Cuvant impreuna despre rostirea romaneasca, Buc, Edit. Eminescu, 1987, p.206-208) inca doua geniale observatii "Noi nu spunem placere de durere, cu atat mai putin cautare de negasire, spunem dor, care e insa si cautare si negasire, cum este si placere si durere. N-am geniul compunerilor, ba chiar ele, cu mici exceptii, ne suna prost, ca de pilda cu de-lege-datatoriu si mare-graitoriu. Simtim limpede, chiar in cuvintele ce s-au impus vorbirii, ca este in joc o alipire ; ca propasire este pro-pasire si binefacator este bine-facator.
Este virtutea noastra, de care vorbesc istoricii culturii si artei, de a da o "sinteza specifica". Sinteza reprezinta la noi o contopire, nu o compunere. Sub atatea influente, cu atata substanta gata creata, care ne vine din toate partile lumii, te-ai fi asteptat sa se ajunga aici la sincretism, adica la o armonizare exterioara, mai degraba decat la o armonie noua. A iesit insa o armonie noua - spunem noi si o spun si altii. Sau a iesit o incordare noua, o noua solicitare spirituala, un dor nou, si aceasta se de limpede in cuvinte si in prototipul lor, dor. Cuvintele noastre bune, pline, nu sunt formate sub cate o cununie, din doua cuvinte de sex deosebit, daca nu din mai multe. Sunt formate fara o cununie exterioara, am putea spune "din cea neispitita nunta". Asa stau lucrurile cu formatia cuvantului dor, nascut si el, sau poate mai ales el, din cea neispitita nunta, (subl.n -M.B.).Intr-o lucrare intitulata Sentimentul dorului in poezia romana, spaniola si portugheza, Buc, EditMinerva, 1972, Elena Balan-Osiac scria: "Dorul are un caracter difuz si parc a se plamadi dintr-o stranie colaborare a cerului cu pamantul in care se logodeste sublimul purificat in durere cu teluricul framantat de nobile patimi, fapt ce confera sentimentului o complexitate si o dimensiune incomensurabila" (p. 65).
Avand in dere oralitatea data, reala, dar mai ales simulata de Ion Druta in fraza sa si luand in judecata prezenta dorului in romanul Povara bunatatii noastre, trebuie sa apelam la cateva insemnari ale lui L. Blaga Despre dor, ainSpapul mioritic (in Trilogia culturii, Buc, E.P.L.U., 1969, p. 219-222).
Atragand atentia asupra receptarii complexe a poeziei populare, Blaga noteaza : "Dorul e socotit cand ca stare sufleteasca invartosata, ca o ipostazie, cand ca o putere impersonala, care devasteaza si subjuga, cand ca o vraja ce se muta, cand ca o boala cosmica, ca un element invincibil al firei, ca un alter ego, ca o emanatie materiala- sufleteasca a individului. Cantaretul trateaza dorul in consecinta : i se inchina sau se lupta cu el, il transmite sau il primeste, il macina ca pe o materie, il seamana ca pe o ta" Si:
"Daca se tine seama de omniprezenta dorului in poezia noastra populara, s-ar putea aproape afirma ca existenta e pentru roman "dor", aspiratie trans-orizontica, existenta care in intregime se scurge spre "ceva".
Cu un asemenea arsenal teoretic, se poate conchide ca Ion Druta ramane un mare prozator roman, indragostit inconfudabil al spatiului basarabean, cel care i-a format matricea spirituala.
Sub raportul tipologiei, desi est realist, Ion Druta nu misca personaje exemplare, ie§ite din ina, cu identitate repede recunoscuta. De ce ? fiindca autorul nu apeleaza la procedeele clasice de caracterizare, personajele sunt doar fatete ale unor idei, ca in teatrul de papusi, iar in numele lor vorbeste acelasi manuitor de sfori -autorul. Mai rasarit, in simbolic, dar nu si personagial, ramane Onache Carabus si poate fiica lui, Nuta. Celelalte sunt insa strict functionale ca onomastica : Haralambie, Ileana, Dominte Secara, Safta, Nicolae si Grigore Moraru (diferentiati dupa asezatul caciulii - pe frunte sau pe ceafa), Costache Mihai, Micu Miculescu, Foqa, Paraschita.
Daca Onache se incheaga mai mult ca spirit din intreg romanul, pe Mircea, ginerele sau, romancierul il caracterizeaza astfel, fiind (poate) si cea mai cuprinzatoare nota a autorului despre un personaj al sau:
"Mircea si pana a ajunge tractorist si dupa aceea a tot fost chemat pe la nareaduri, dar niciodata n-a stiut sa prinda firul. Aa o fire incapatanata, indaratnica, si cand cei din jur il indesau cu aluziile, ducandu-l incetul cu incetul spre pasul pe care urma sa-l faca, fara insa a i se spune fatis ce trebuie sa faca, el, la un moment dat, se razvratea, le intorcea pe toate pe dos, facand tocmai ceea ce nu trebuia sa faca. Aluziile nu i-au placut niciodata - ori ii spui omului deschis, ori il lasi s-o intoarca asa cum il duce capul. Unde mai pui ca, desi era fumator, nu suferea mult fum adunat intr-o camera, iar la nareaduri se fuma atata, incat mai toate hotararile adoptate "puteau a tutun".
Ca scriitorul nu este interesat de abisurile constiintei, de dezbaterile individului in raport cu ambianta sociala, ne-o spune continuarea textului:
"Schimbatoare insa-s toate pe lume, schimbator e si omul, drept care Mircea, dupa ce a tot sucit manila si a inghitit motorina patru ani de zile, a denit mai ingaduitor fata de alti fumatori"
Fara bunavointa, sistemul de referinta al caracterizarii aduce aminte, de stasurile de portretizare ale cronicarilor moldoni - Ureche si Miron Costin.
Romanul Povara bunatatii noastre este si o scriere de atmosfera. Termenul trebuie inteles sub dublu aspect : pur lingvistic, semantic - de ambianta, mediu, circumstante sau aer, vazduh, dar si literar. Mai cu seama ca de la romantici incoace, atmosfera a denit si o forma de dezvoltare a intelegerii dintre narator si receptor.
Ion Druta pedaleaza vizibil pe prima varianta si orice regizor s-ar angaja sa ecranizeze romanul n-ar putea innta altceva mai frumos, mai spectaculos decat a facut-o autorul insusi. Druta nu lasa loc lui acel "va urma", el impunand de regula alta privire, din suita poliedrala propusa. De aceea si najura, ca parte integranta a atmosferei, cunoaste varii interpretari in discursul epic al sectiunii. Campia Sorocii, Valea Cuboltei, parauasul Cainar (sa vina de la vb. a caina ?!), spatii ca Pamanteni, Soroca se integreaza unei naturi milenare care adaposteste cu grija parinteasca Fiinta si animalul "Campia Sorocii
O fi fost candva pe aici, cu mii si mii de ani in urma, o mare limpede si blanda. O fi secat incetul cu incetul, s-o fi calatorit prin alte parti, dar s-a dus, lasand campiei mostenire maretul chip al unor ape nesfarsite, cu valuri abia-abia insemnate () Campia Sorocii
Pamant tocmai sa poarte sute de ani, din samanta in samanta, gustul panii de secara. Grai mustos, ce se pricepe deopotriva de bine a rade si a ge, a multumi si a blestema. Un dor natang din mosi-stramosi, o faramitura de joc nebun ().
Si dintr-o zare pana-n alta - o campie rotunda si larga, vreo treizeci de satisoare risipite la intamplare. Ori ca s-au pornii undeva departe in lume, ori ca neau de pe undeva, au zarit largul campiei, au intepenit a mare mirare si aici au ramas. Campia Sorocii
O zare rotunda de horbotica albastra, intinsuri largi si grele, o gara cu, patru plopi, o sumedenie de drumuri innodate la intamplare - atata prime'ste campeanul in ziua nasterii sale, atata poate porunci pe patul de moarte, caci, de numai Dumnezeu - nici mai muit n-a avut, nici mai putin n-a vrut sa aiba.
Campia Sorocii" (subLns.-M.B.)
Circumscrisa satului, naratiunea lui Druta face apologia telor de camp, indeosebi porumbului si florii soarelui. Saracia este ca la ea acasa, incat mai toti mananca mamaliga, ceapa, rar, si aproape festiv, paine.
Ciuturenii, ca toti taranii romani, sunt foarte bune gazde, chiar si atunci cand oaspetii par sa le fie dusmani. Ei stiu, de asemenea, sa se bucure de roadele muncii lor, bucuria ii cuprinde cand pot sa inchine prieteneste din vinul produs de ei, ori sa ofere visine si pere copiilor pofticiosi. O scena tipic rebreniana scrie Druta cand Mircea, renit de la tractoare, se-ntoarce la fantana din curte sa se spele. Observase, cu timp in urma, ca sotia lui nu uda de fiecare data un par din apropiere, ci un palc de troscot de langa pragul casei. Cand constata ca ceea ce-i spusese el nestei nu se indeplinise, se intristeaza, dar infiorat de rdele crud al ierbii,
"nimic pe lume nu i se parea mai priitor, mai frumos la casa omului decat un palc de iarba rde in fata pragului. A nit, s-a asezat pe ea sa se odihnesca, fiind obosit de drum".
sufletului de taran care discerne la timp totul, facand loc intelegerii si reflectiilor multiple.In aceasta ultima ordine de idei, trebuie situata si intalnirea lui Onachc Carabus in plina campie cu ginerele sau Mircea. Alarmat de fiica lui, ca Mircea a intrecut masura cu munca, uitand de casa, de cei trei copii, Carabus isi asuma rolul de emisar al consensului si porneste in descoperirea vinovatului.
" cam pe la amiaza, Onache Carabus, tuns si ras, imbracat curatel, a pornit spre Hartoape, urcand prin campurile satului pe o eararusa batuta de nestele si copin tractoristilor. Ducea un cos greu de papura, un cos ce raspandea in jur mirozna dulce de bucate. Venea cu pasi inceti si solemni, de parca se ducea sa sfinteasca pasca".
Dialogul cu ginerele in plina amiaza ramane antologic (voi. II, p.77- 78). La intrebarea lui Mircea : "Ce esti asa dres si ghilosit ?", mosneagul ii raspunde prin tot felul de istorioare ca un hatru desprins din pataraniile lui Creanga, ori ca acei glumeti ai lui Anton Pann.
Pazindu-i somnul intempestiv, acolo in camp, Onache Carabus se-ntoarce cu gandul la "zestrea" lui, pamant din pamantul neamului lor, care acum, prin colhoz, ii fusese rapit, instrainat. Si, in tacere, se retrage spre sat, spre casa lui din Dealul Mare.In mai tot romanul, frazele lui Ion Druta se intretaie vizibil cu limbajul de basm. Credem ca in tendinta lui de a oferi o panorama a satului basarabean, romancierul socoteste ca tipul de oglindire aristotelica trebuie sa aiba un pandant, ori o adancime si a unui mod fabulos de a dea lumea. Autorul apeleaza la o asemenea tehnica intr-un mod detasat, senin, fara a adanci observatii ori a reinnoda analitic tensiuni separate.
Sa luam cateva formule denite de acum clasice in aria literara romaneasca :
"iar cum au prins a se aseza oameni in valea ceea de-si faceau case, i s-a zis si satului Ciutura, ajungand acum un sat destul de maricel, dar, intre noi fie vorba, nu era el nici prea-prea, nici foarte-foarte".
"si pentru ca Haralambie si-a facut casa la apus, Onache si-a zis : am sa-mi fac casa la rasarit. Si pentru ca Haralambie si-a ales dealul cel mic, Onache si-a ales dealul cel mare".
-"Parea ca mii de ani a tot nit ea, (Molda - n.n.), trecand cine stie prin cate, pana sa ajunga la aceasta casa, la acesti oameni, carora sortit le-a fost sa devina stapanii ei".
"in clipele de framantare, de reculegere, satul de la incheietura celor doua dealuri se visa sa ajunga odata si odata cu meritele recunoscute peste tot, dar treceau anii, treceau acurile, iar Ciutura, in loc de a iesi la suprafata, se ducea tot mai la fund printre cele sate multe si necunoscute". "Dniste si pace. Nici soapta, nici rasete. Vantul clatina usor, lovind-o de perete, sfaraie lampa a somn, iar ei tot stau si stau acolo - un ceas, o noapte, o snicie nu se mai intorcea Nuta, iar cand a nit, n-a mai vazut nici un baiat fn casa si ceea ce a tors ea in sara ceea, nici macar nu putea fi legat de coada unui motanas ca sa- i faca chef de joaca".
Asemenea aspecte ale stilului se muleaza de minune pe amintiri, atunci cand e vorba de sezatori, de intruniri colocviale, dar din pacate toate elementele de fond pornesc de la autor si nu de la personaje. Sa intelegem ca in febra gandirii prozatorului totul este calculat. O exprimare ca aceasta "A prins a ge si gea ca dadea sufletul dintr-insa" trimite direct la textul lui Ion Creanga cand posteste de papara mancata de Smarandita popii care "pe urma sedea cu mainile la ochi si gea ca o mireasa, de sarea camasa de pe dansa".
O obsesie de mare traire, aproape filosofica, pune in termeni de austera reflectie relatia individ-lume (aici cu sensul de colectivitate rurala, pe care, din cand in cand, Ion Druta o depaseste prin propriile-i pareri exprimate aforistic):
"Omul e o faptura cereasca, nascuta pentru a primi viata ca o minune, ca o sarbatoare, si in ziua cand sufletul nu seva mai putea rupe de la pamant, nu va mai putea zbura peste zarile albastre, viata omului va fi coborata la nilul vietii unei gloabe, nedeosebindu-se prin nimic de ea.
Si viata vai, vai, era atat de frumoasa, atat de nemaipomenita!"
In alt loc, Onache Carabus refuza a se certa cu nevasta, desi toate premizele erau create:
"si, pentru prima oara, a tacut. Ma rog -adauga apodictic scriitorul - daca crede asa toata lumea, daca face asa toata lumea".
Cu siguranta ca Ion Druta merge, din acest punct de dere, ca orice scriitor, pe firul ideii ca taranul nu poate, n-are cum sa aiba secrete prin insasi existenta sa, si de aceea lumea (in speta satul) ramane adevarata oglinda parabolica a biografiei sale. Imaginea lui prinde contur de la nastere si prin jocul vietii trece corect sau deformat in "gura satului" (ca la Slavici). Ceea ce aduce nou Ion Druta este faptul ca satul poate exagera sau diminua, alternantele acestea neavand timpi ficsi sau modele pentru a siliza situatia.
Si scurgerea anotimpurilor in datele lor cosmice firesti este urmarita cu o impartialitate meritorie. Uneori "amelita" (cum zicea cronicarul) sa dea intaietate primarii, ca Ion Lancranjan din Cordovanii, datorita puterii fascinatorii pe care o au semintele in perspectiva aruncarii lor sub brazda.
Alteori, iarna, cu mirajul straluminat al zapezii, ii smulge romancierului ini de neuitat. Sunt descrieri in sine care pentru roman sunt rame, ori pure cadre formale ca rezultante ale excesului liric. » Desi romanul identifica ori nominalizeaza situatii politice din istoria revarsata peste satul basarabean, din pacate nu staruie asupra lor decat jurnalier, implicatiile nefaste (stiute, uneori controrsate), fiind lasate la voia intamplarii. Cu atat mai mult, cu cat satul Ciutura este vizitat si de armata si de activisti, de tunuri si pusti si de o implacabila proanda alba, din care Mircea Moraru n-are cum sa scape.
Pe acelasi sistem de notatie seaca se gasesc si observatiile despre prezenta ciuturenilor in cel de al doilea razboi mondial, cand, se stie, Romania 'a luptat impotriva sovieticilor, apoi, aliindu-se cu ei, a intors armele impotriva Germaniei naziste. Ori situatia basarabenilor in toata aceasta perioada, in urma tratatului Ribbentropp-Molotov, a ramas mai inrautatita ca niciodata.
Scriitorul poate aa circumstante, in aceasta privinta, daca luam in consideratie notita de la finele sectiunii, adica revizia ei a fost facuta in 1984, cand Moldova inca mai era parte integranta a U.R.S.S.. Dar pacatul pe jumatate marturisit este ca si iertat!
Fie si asa, romanul Povara bunatatii noastre ramane o fresca, realizata la o inalta tensiune lirica, scrisa fiind cu o frumoasa fraza romaneasca, plina de caldura si imaginatie de riila traire. Chiar si unele regionalisme (girezuica, lampaci, salinca, parina, cioclejul, sliul, ghijlaul, cova§a, pelinci si alte cateva) care sunt tesute in text suna ca briliantele unui postitor de mare si rara incarcatura literara.
O intalnire a lui Onache Carabus cu o matusa calugarita, dupa zece ani, ii smulge lui Ion Druta o descriere a mainilor femeii care sta alaturi de una sa zicem a lui Sadoanu sau Arghezi.
"Mainile matusii aau un farmec, o vraja ce te fura chiar din prima clipa. Erau intr-o continua miscare, mainile celea ale ei, tot ajutandu-se una pe alta, dar se petreceau toate pe furis, caci aa ce aa matusa cu cuvantul, dar il ocolea, se ferea de dansul. Ori ca i se urase de atatea vorbe goale, ori ca nu mai credea in ceea ce spunea lumea, dar cauta sa se foloseasca de cuvant rar de tot si deschidea gura numai atunci cand alminteri nu se putea".Intreg romanul Povara bunatatii noastre este o calda pledoarie pentru statornicia gliei strabune care nu trebuie sa fie niciodata singura. Fara copin ei, taranii, acest spatiu al vitalitatii romanesti s-ar ofili. Viziunea panteista a lui Druta este departe de curentele populiste ca samanatorismul si poporanismul din primele doua decenii ale secai XX-lea.
Ce este mai important se afla in varstele tutifror truditorilor de la tara carora anotimpurile le imprima intelepciune prin sirurile de generatii, a caror deviza trebuie sa fie rezistenta. Independenta taranului nu poate fi apreciata decat prin valoarea muncii sale, din pamantul sau. Nici familia nu se poate intemeia pe alte legi.
Aa dreptate Mihai Cimpoi, in prefata acestei carti, punand in evidenta aspectul moralist al ei, cand scria : "Oricare ar fi povara destinului si oricat te-ar ingenunchea, spiritul se inalta tot mai sus, aceasta-i concluzia senina, de moralist, pe care o desprindem din finalul Porii bunatatii noastre, ca si din finalul Bisericii Albe, ce evoca perioada infruntarii unor mari puteri pe pamantul Moldoi".
