POPA TANDA - Nuvela de Ioan Slavici, publicata in 1875 in revista "Convorbiri literare" si in volumul Novele din popor (1881).

A cunoscut zeci de reeditari si a fost tradusa in mai multe limbi.

Din marturisirile autorului, punctul de plecare in elaborarea nuvelei se afla intr-o experienta directa, traita in toamna anului 1873, pe cand era arhivar la Consistoriul Ortodox din Oradea si a intreprins o calatorie prin dioceza: "Sub impresiunile acelei calatorii am scris novela Popa Tanda, pe care-n urma, cand ma aflam la lasi, am prescurtat-o dupa ce am citit-o prietenilor mei M. Eminescu, Samson Bodnarescu si Miron Pompiliu, care era din partile Orazii-Mari" (Lumea prin care am trecut).

Cu acea ocazie, parcurgand asezari mizere, mai ales din zona de munte, Slavici si-a dat seama "ca slujitorii altarului nu sunt si indrumatori ai credinciosilor in ceea ce priveste viata practica". In aceeasi perioada, ideea misiunii civilizatoare a preotilor era insistent reluata in paginile revistei "Lumina" din Arad de catre mai multi autori, intre care Slavici insusi, cu articolul Preotimea si invatamantul, aparut in primavara anului 1873, vadind un paralelism intre activitatea publicistica si cea literara a scriitorului. Istoricii literari au presupus si existenta unui model in literatura iluminista europeana, oprindu-se in special asupra scrierii lui H. Zschokke, Das Goldmacherdorf (Satul facatorilor de aur). S-a ignorat trimiterea mult mai indreptatita la lucrarea germana Der Pfarrer von Steinthal, facuta de un contemporan (in "Scoala romana", nr. 4, 1876), una dintre numeroasele biografii ale pastorului protestant alsacian, celebru in epoca, Jean Frederic Oberlin (1740-l826), foarte probabil cea a lui F. W. Bodemann, intitulata Johann Friederich Oberlin. Pfarrer im Steinthal, aparuta in trei editii intre 1855 si . Nu este vorba de o opera de fictiune, ci de expunerea obiectiva, la persoana a treia, a vietii si faptelor acestui preot de exceptie, care a realizat, intr-un tinut muntos din Alsacia, locuit de o populatie saraca si inapoiata, o ampla opera civilizatoare.

In afara temei comune, lucrarea lui Bodemann contine numeroase motive ce au putut retine atentia tanarului scriitor roman: descrierea imaginii mizere a tinutului, la descinderea tanarului preot, si aceea a prosperitatii, de adevarat "paradis terestru", la care s-a ajuns prin stradaniile de o viata ale acestuia. Apoi, unele dintre numeroasele dificultati intampinate si metodele intrebuintate in lupta cu dubla rezistenta, a naturii si a mentalitatii satenilor.

In sfarsit, anumite trasaturi de caracter comune celor doi eroi. Deosebirile sunt insa esentiale. Din ampla biografie a lui Bodemann (224 p.), Slavici a putut prelua un material tematic si fabulativ, modclandu-l artistic intr-o opera de fictiune, de mici dimensiuni, in care expresia ii apartine intru totul, iar viziunea implicata este profund personala.

In Popa Tanda, scriitorul adopta o formula narativa originala si deosebit de adecvata, alegandu-si un povestitor din interiorul lumii evocate, martor, participant si beneficiar al evenimentelor, a carui identitate, neprecizata, o ghicim din limbajul popular, cu o pronuntata nota de oralitate, din familiaritatea cu care numeste oameni si locuri, din culoarea emotionala a relatarii. Procedeul rezulta din aspiratia scriitorului de a se potrivi in toate detaliile operei modelului literaturii populare, singura pe care o cunostea in profunzime si pe care o valorificase, mai ales povestile si anecdotele, in primele sale scrieri, puternic incurajat de Bminescu.

Nuvela, axata pe un singur personaj, parintele Trandafir, debuteaza ex-abrupto, intr-un moment al naratiunii-monolog, cu un fel de genealogie a eroului: "Ierte-l Dumnezeu pe dascalul Pintilie! Era cantaret vestit. Si muraturile foarte ii placeau Iara copii n-avea dascalul Pintilie decat doi: o fata, pe care a maritat-o dupa Petrea Tapului, si pe Trandafir, parintele Trandafir, popa din Saraceni". Urmeaza o serie de scurte portrete regresive, exclusiv morale, ale preotului, pe masura ce povestitorul realizeaza, pe nesimtite, o intoarecere in timp. Mai intai, unul in care se redau admirativ calitatile dezvaluite de personajul ajuns la maturitate si deplina realizare: "Pe parintele Trandafir sa-l tina Dumnezeu! Este om bun, a invatat multa carte si canta mai frumos decat chiar si raposatul tatal sau, Dumnezeu sa-l ierte! Si totodata vorbeste drept si cumpanit, ca si cand ar citi din carte. Si harnic si grijitor om este parintele Trandafir. Aduna din multe si face din nimica ceva. Strange, drege si culege, ca sa aiba pentru sine si pentru altii". Apoi, alt portret, caracteristic unei etape anterioare din biografia preotului, insistandu-se asupra defectelor reale sau aparente, menite sa-l puna in conflict cu lumea si sa faca din el parca un vesnic opozant: "Minunat om ar fi parintele Trandafir daca nu l-ar strica un lucru. Este cam greu la vorba, cam aspru la judecata: prea de-a dreptul, prea verde-latis Nu e bine sa fie omul asa. Oamenii se prea supara cand Ic luam caciula din cap" Slavici il concepe pe Popa Tanda, poreclit astfel de poporeni, ca pe un erou anapoda, socotit de el specific romanesc, dupa cum reiese din corespondenta sa. Din anumite puncte de vedere, personajul reactioneaza mereu inadecvat, in prima parte a nuvelei, el predica zelos, apoi utilizeaza mijloace verbale din ce in ce mai tari, ca batjocura si ocara, pentru a-i lumina si mobiliza cu orice prel pe lenesii si ignorantii saraceneni, lipsiti de motivatie, neglijandu-si total propriagospodarie. Metoda se dovedeste falimentara.

In partea a doua, preotul abdica de la misiunea sa de luminator, actionand deci inadecvat din punct de vedere profesional, si se consacra unui scop egoist, asigurarea bunastarii materiale a propriei_ familii. De data aceasta, reusita e deplina. intorcand spatele colectivitatii, el reuseste sa o activizeze si sa o transforme, datorita spiritului mimetic al satenilor si puterii de convingere a faptelor, a exemplului sau, caic nu reprezinta insa un act deliberat.

Scriitonii selecteaza din multitudinea de motive si de fapte pe cele strict necesare si le organizeaza intr-un subiect de maxima concentrare, in cuprinsul a doua parti simetrice si totodata contrastante, despartite prin redarea unui moment de criza morala decisiva a eroului.

Mai intai, el zaboveste asupra reconstituirii geografice, sociologice, etnografice si psihologice a imprejurimilor, a statului Saraceni si a locuitorilor sai, intr-o descriere plina de verva, penduland intre mimarea obiectivitatii stiintifice si exagerarea caricaturala.

Totul este relatat cu umor si ironie, cu voiosie zeflemisitoare, explicabile tocmai prin decalajul dintre timpul de fabula, apartinand trecutului, si cel al povestirii, lata un fragment, care evoca o stare materiala si totodata o mentalitate: "Saraceni i? Un sat cum Saracenii trebuie sa fie Ici o casa, colo o casa tot una cate una

Gardurile sunt de prisos, fiindca n-au ce ingradi; ulita este satul intreg. Ar fi prost lucru un horn la casa, fumul afla cale si prin acoperis. Nici muruiala pe peretii de lemn n-are inteles, fiindca tot cade cu vremea de pe dansii. Cateva lemne cladite laolalta, un acoperis din paie amestecate cu fan, un cuptor de imala cu prispa batraneasca, un pat alcatuit din patru tapi batuti in pamant, o usa facuta din trei scanduri intepenite c-un par crucis si cu unul curmezis lucru scurt, lucru bun. Cui nu-i place sa-si faca altul mai pe plac". Adevarata dimensiune a mizeriei materiale si morale a satului o da imaginea bisericii, "o alcatuiala" de mult ruinata, "fiind biserica, cel putin in Saraceni, un lucru de prisos". Framantarile preotului, ajuns "sa faca din nevoie drag si sa stea bucuros in Saraceni", dezvaluie un inceput de trecere de la idealismul si relativul ascetism initial, la o gandire mai pragmatica, tradusa intr-o revarsare de expresii plastice, unele din paremiologia populara: "in salul sarac, popa nici spice n-are de unde culege"; sau: "Cand vaca are hrana, ea nu ramane stearpa" s. a. Convins repede ca propria bunastare depinde de harnicia poporenilor, popa isi pune in cap sa faca din saraceneni oameni harnici. Primul prilej este predica de la amvon, aducand o deviere de la dogma spre o filosofie hedonista: "Ce fac insa oamenii lenesi, oamenii care nu-si dau nici o silinta, care nici mana nu si-o intind sa ia darul? Sunt pacatosi! caci nu numai dorinte avem, ci si pofte trupesti" Ascultata cu interes si curiozitate, predica ramane tara nici o urmare in comportamentul satenilor, dupa cum aceeasi soarta o au batjocurile si ocarile la care popa recurge ulterior.

In aceasta prima parte, toate stradaniile preotului, de o perseverenta iesita d'n comun, reprezinta o suita de esecuri. Reclamai superiorilor, episcopului, noteaza autorul cu ironic, "i s-a facut mila de bietul popa si i-a dat dreptate, ocarand pe poporeni. Adica tot in Saraccni a ramas Popa Tanda". Este momentul cand preotul isi da seama de situatia sa cu adevarat deznadajduita, din care nu mai intrezareste nici o iesire.

Atunci, pentru intaia oara rugaciunea lui trece din domeniul rutinei profesionale in cel al credintei si sinceritatii depline. Intrand in biserica, preotul izbucneste in plans si exclama: "Puternice Doamne! Ajuta-ma!" Din aceasta criza el iese limpezit: "Nu merge! grai parintele Trandafir. Asa nu merge! incepu a se face si ci om ca lumea, a se ingriji mai nainte de toate de binele casei sale". In partea a doua, in care sunt redate eforturile, de data aceasta incununate de succes, ale popii de a iesi din saracie, actiunea se precipita.

In cateva pagini sunt condensate decenii de viata.

Nevoit, datorita situatiei limita in care ajunsese si lipsei oricaror cunostinte practice, sa descopere in modul cel mai empiric cu putinta munca, Popa 'Panda reface, in cateva actiuni simbolice, relatate memorabil, drumul umanitatii de la traiul in devalmasie la descoperirea proprietatii private, de la cultivarea pamantului la practicarea meseriilor si a negotului, de la injghebarea unui adapost impotriva intemperiilor la aparitia si satisfacerea nevoii de confort si de frumos. Voiosia si umorul, spiritul tonic strabat relatarea drumului popii din succes in succes.

O scena antologica reda prima experienta horticola a preotului si a familiei sale. Cand au rasarit primele seminte, "toata ziua aceea popa si preuteasa cu copii cu tot au petrecut vremea sezand pup intre straturi. Care vedea mai multe seminte incoltite, acela era mai norocos", inilorirea gospodariei preotului se face sub privirile satenilor uimiti si neincrezatori, care exclama la fiecare noua realizare: "Popa e omul dracului!" Dar exemplul sau devine molipsitor. Mai intai vecinii si apoi satul intreg descopera satisfactia muncii si a prosperitatii, realizata pe cale capitalista, prin mestesuguri, piata, stratificare sociala. Toate se deduc din tabloul final al Saracenilor, ajuns un sat ideal, in care rasuna clocotul muncii si copleseste imaginea belsugului si a civilizatiei. Vazandu-l pe parintele Trandafir, batran, dar inca "verde", in tlnal satenii exclama: "Tine-l, Doamne, la multi ani, ca e omul lui Dumnezeu!".

Popa Tanda ilustreaza, evident, o teza precum si o serie de precepte morale din patrimoniul gandirii universale, totul incorporat insa intr-o constructie si o expresie artistica profund originale, cu puternica amprenta nationala. Ba reprezinta nu atat ilustrarea ideologiei luministe, cat o replica ironica la literatura emanata din aceasta. "Luminile" s-au dovedit incapabile sa influenteze viata materiala intr-o societate inapoiata. Dimpotriva, bunastarea economica reprezinta baza propasirii spirituale, in tabloul final vedem si scoala, institutie inexistenta in vechiul Saraceni. Din nuvela lui Slavici se desprinde mai degraba o conceptie materialist empirica, de sorginte taraneasca, asa cum principalele mijloace de expresie sunt imprumutate literaturii populare. Oralitatea stilului, valorificarea regionalismelor, sfato-senia, umorul, bogatia si savoarea paremiologica, prin care-l devanseaza si il influenteaza pe Creanga, fac din Popa Tanda una dintre cele mai bine scrise si mai iubite proze ale lui Slavici Protagonistul nuvelei, intrat in mitologia noastra culturala, este cap de serie in galeria eroilor puternici, invingatori in lupta cu viata si cu mediul ostil, de tipul Marci.

Scriitori romani