De la 25 ianuarie 1902, data la care Titu Maiorescu ceda Academiei Romane manuscrisele, cate detinea de la Mihai Eminescu, editarea operei aceluia ce nu apucase, in viata fiind, sa-si publice singur volumul, intra intr-o noua faza.
Ceea ce se stia de cativa familiari sau numai se banuia, cu privire la o activitate infinit mai intinsa a poetului, apare de astadata lamurit. Cum tot mai lamurit si mai insistent se face simtita nevoia editarii integrale, a operei lui.
Ecourile se succed, cu regularitate, si cu cat mai mult se da la iveala din ineditul acestor inepuizabile granarii, cu atat mai mult se intelege cat de necesara, cat de imperativa este nevoia publicarii laolalta a tuturor relicvelor sale.
intaiul din aceste ecouri - pentru a ne limita la doua, trei - il aflam in prefata Poeziilor Postume, tiparite de Nerva Hodos. Cu data de 8 Aprilie 1902, editorul scria: "o editiune cuprinzand toate scrierile lui Eminescu va apare in cursul anului acestuia, sub ingrijirea d-lor I. A. Radulescu, II. Chendi si a subsemnatului". Pe aceasta, evident prematura, asigurare se intemeia Anghel Demetriescu in marele sau studiu de la 1903, atat de bogat in rezerve dar si in recunoasteri, una din intaiele contributiuni pe masura subiectului ce-si propunea si in care dupa ce formula cu fermitate indoita nevoie de a se avea o biografie si o editie completa a scrierilor, adaoga: "Ni se anunta o editie completa a scrierilor lui Eminescu. E de prisos sa aducem multumirile noastre initiatorilor acestei intreprinderi. Am dori insa ca aceasta editie sa fie precedata de o biografie nu numai exacta, ci si pe cat se va putea de amanuntita a poetului si insotita de un bun comentat asupra pasagiilor dificile sau asupra aluziunilor aruncate in deosebitele parti ale scrierilor lui. Datoria unui editor ar fi, dupa parerea noastra, nu numai de a ne da textul autentic, ci si de a aduna documentele care ar putea lumina pe cititor, de a pune alaturi de text unele fapte contimporane, de a arata prin citate cauzele ideilor si simtimintelor autorului, in scurt in a pune din nou opera in imprejurarile ce au produs-o. Dupa ce a dat aceste note, comentatorul trebue sa se retraga, pentru ca sa lase pe cititor etc, ele.".
O intaie imagine, a ceea ce ar fi putut fi aceasta ravnita editie integrala a operei lui Eminescu o schiteaza in 1914, dl. A. C. Cuza. A spune ca impunatoarea tiparitura, chiar lipsita de conditiile unei prezentari critice, cum si era de fapt, nu reprezinta, totusi, grosso modo, nici a zecea parte din totalul operei eminesciene, este nu numai un adevar elementar, dar si cel mai puternic stimulent pentru urmarirea acelei himere pe care anii in loc sa o apropie, o indepartau.
Vorbind despre aceasta intaie realizare a "operelor complete", ca si despre altele, intr-o recapitulativa comunicare academica din 1929, d-1 N.Iorga incheia astfel: "Dar e o datorie pentru noi, pastratorii pretioaselor caiete, pentru noi cari am ingrijit atata timp mostenirea literara a lui Alecsandri, sa incepem, printr'o comisiune la care bucuros as primi sa ma alipesc, editia integrala a lui Eminescu, care trebue sa fie un monument national si pe care n'o poate da decat Academia Romana": Acelasi gand revine si in randurile cu care glossa in "Revista Istorica" din 1933, pretioase contributii eminesciene: "dar o intrebare se pune: cine oare va avea curajul sa ne dea opera insasi a lui Eminescu, intreaga?". Iar mai deunazi, distingand intre feluritele categorii de editii critice, dl. N. Iorga sapa in cateva cuvinte insasi norma si temelia unei atari editii integrale: "Orice rand din Eminescu merita sa fie tiparit".
Catre aceasta prezentare totala a operei lui Eminescu purcede, cu acest intaiu volum, Fundatia pentru literatura si arta "Regele Carol II". Integrala si critica, editia aceasta nazueste sa duca la bun sfarsit implinirea acelui corpus eminescianum, la care si memoria poetului, si obligatiile culturii contimporane, si nazuintele ani de ani amanate, au deopotriva dreptul.
