Doamne! patima turbura sufletul tau de catva timp, incat soarele adevanilui nu-1 mai poate patrunde. Pentru ce aceasta turburare? ratacire? pierdere de credinta in Dumnezeu, in menirea omului? Nu stii tu, o, Lapusnene, ca cel care inceteaza de a crede in Dumnezeu nu mai poate crede in nimic? Ca cel ce nu mai crede in nimic nu merita a mai fi crezut? Ce fel? A vestejit si a pierit tot ce era viata, putere, marire, energie in acest suflet altadata atat de marinimos? Ce? Lapusneanu nu mai crede decat in moarte, in ratacire; in nefiinta, si Lapusneanu nu mai duce poporul la viata, la calea buna, la fiinta? Cei care gandesc astfel nu mai au loc decat in mormant.
Nu gandeau astfel strabunii nostri, atunci cand si acest neam moldovenesc era mare si fericit in lume. Atunci Dumnezeu era cu dansul, caci el era cu Dumnezeu. Domnii lui erau mari, erau puternici, mureau cu armele in mana pentru lege si pentru neatarnarea pamantului lor. Sabia strainului nu a plecat capete de robi in aceasta tara. Si stii pentru ce? Pentru ca domnii batrani credeau in adevar, in dreptate, in Dumnezeu; pentru ca omul era pentru dansii o unealta de bine a lui Dumnezeu, pentru ca lumea avea menire santa. Cand insa aceasta credinta lipsi de la domni, lipsi de la popor; sabia strainului se intinse peste o teara unde neamul nu mai avea alta menire decat a manca si a fi mancat. Fiecine, lacom de putere, de aur si nemairosind de fapta cea rea suie umilinta, alerga la strain sa ceara tronul si sa dea in schimb jertfa marirea si fericirea tarii. Caci moldovenii nu mai erau cu Dumnezeu si Dumnezeu ii parasise." (Vezi D. Murarasu, Din izvoarele poeziei "Epigonii", Buc, 1936.)
Trimitand poezia la Convorbiri literare, F.minescu o insoteste cu o scrisoare catre Iacob Negruzzi (Viena, 5/17 iunie 1870), din care reproducem fragmente:
"Alles in Deulschland hat sich in Prosa und Versen verschlimrpert,
Ach, und hinter uns liegt weit schon die goldene Zeit.
intr-adevar, asa-si incepe Sdillet Jeremiada, numai ca el facea un compliment trecutului, pe cand aplicat la noi romanii, mi se pare un adevar"
Cuvintelor "die goldene Zeit - trecutul de aur" le corespunde expresia lui Eminescu ..zilele de-aur a scripturelor romane"; fara sa reprezinte exact gandirea lui Schiller. Dupa I. E. Toroutiu trebuie sa vedem in Ieremiada lui Schiller punctul de plecare al lui Emincscu atunci cand in Epigonii infatiseaza antitetic trecutul si prezentul (Studii si documente literare, voi. I, Buc, 1931, p. 324-325). Se poate admite ca si Ieremiada ar ti unul din punctele de plecare.
Mai departe, Eminescu ne da alte lamuriri in legatura cu poezia trimisa: "Daca in Epigonii veti vedea laude pentru poeti ca Bolliac, Muresanu si Eltade, acelea nu sunt pentru meritul intem al lucrarilor lor, ci numai pentru ca intr-adevar te misca acea naivitate sincera, neconstiuta cu care lucrau ei. Noi cesti mai noi cunoastem starea noastra, suntem treji de suflarea secolului si de aceea avem atata cauza de a ne descuraja. Nimic - decat culmile stralucite, nimic - decat constiinta sigura ca nu le vom ajunge niciodata. Si sa nu fim sceptici? Atata lucru, cele mai multe puteri sfarmandu-se in van in lupte sterile, cele putine descurajate, ametite de strigatul gunoiului, ce inoata asupra apei Poate ca Epigonii sa fie rau scrisa. Ideea fundamentala e comparatiunea dintre lucrarea increzuta si naiva a predecesorilor nostri si lucrarea noastra trezita, rece. Prin operele liricilor romani tineri se manifesta acel aer bolnav, desi dulce, pe care germanii il numesc Weltschmerz. Asa Nicoleanu, Skeletti, asa Matilda Cuglcr e oarecum constiinta adevarului trist si sceptic invins de catre colorile si formele frumoase, e ruptura intre lumea bulgarului si lumea ideii. Predecesorii nostri credeau in ceea ce scriau, cum Shakespcare credea in fantasmele sale, indata insa ce constiinta vede ca imaginile nu sunt decat un joc, atunci, dupa parerea mea, se naste neincrederea sceptica in propriile sale creatiuni.
Comparatiunea din poezia mea cade in defavorul generatiunii noi, si cred cu drept.
inca una. Mi se pare ca strofa III nu se prea potriveste cu intregul. Se poate cum ca numai mi se pare, se poate cum ca si multe altele mi s-ar li parand bune si or fi rele; in fine, ceea ce nu se va potrivi puteti sterge in bunavoie. in caz de a sterge strofa III, apoi veti fi bun de a corege intr-a patra vorba zidea in zidind: «Eliad zidind» Omitand strofa 111, ar suna mai bine astfel
N. B. in caz de a-mi raspunde in corespondenta «redactiunii», veti binevoi a o face fara loc si nume sub cifra Y. Z."
La "Corespondenta", in nr. din 15 iunie 1870, se da raspunsul: "Y. Z. Meritul poetic e incontestabil, chiar cand nu ne-am uni cu totul in idei. Multamiri sincere. "
In legatura cu ideile din scrisoarea de mai sus, reproducem cateva randuri si din articolul lui Eminescu O scriere critica, in care apara pe Aron Pumnul de imputarile ce i le facuse D. Petrino in Putine cuvinte despre coruperea limbii romane in Bucovina: "Nu radeti, domnilor, de Lepturariu; pentru ca secatiunea sa de pe alocurea e oglinda domnielor-voastre proprie; nu radeti de nihilismul sau, pentru ca c al d-voastra. - Si daca e vorba pe masca josl apoi maVa jos de la toti si de la toate, astfel incat fiecare sa-si vada in fundul putinitatii sale. Daca apoi Lepturariul a exagerat in lauda unor oameni ce nu mai sunt, cel putin aceia, multi din ei, au fost pionieri perseverenti ai nationalitatii si ai romanismului; pionieri, soldati gregari, a caror inima mare platea poate mai mult decat mintea lor, c adevarat! care insa, de nu erau genii, erau cel putin oameni de o eruditiune vasta, asa precum nu exista in capelele junilor nostri dandy" (Albina din Pesta, 7/19 si 9/21 ian. 1870). Ceea ce scrie Eminescu aici merita atentie, fiyidca este tocmai din vremea elaborarii Epigonilor.
Iacob Negruzzi, dupa ce scrie despre impresia simtita la citirea poeziei Venere si Madona si scrisorile trimise lui Eminescu, la care n-a primit raspuns, ne da informatii despre Epigonii: "La toate aceste, Eminescu nici mi-a raspuns, dar peste catva timp imi trimise o a doua poezie, intitulata Epigonii, care iarasi a facut mare efect in societatea noastra din cauza frumusetii versurilor si originalitatii cugetarii. Negresit ca in fond nu era cu putinta sa ne unim cu parerile lui Eminescu. O societate in care critica juca un rol asa de insemnat nu putea considera ca autori de valoare pe Cichindcal, Mumulcanu, Prale, Bolliac ctc. din care unii sunt mult mai pe jos chiar de cea mai simpla mediocritate, dar tiind seama de talentul poetului, i-am publicat poezia chiar in fruntea Convorbirilor, unde tipaream versuri foarte rareori, numai in cazul cand credeam ca ele au o valoare deosebita. in scrisoarea ce i-am adresat atunci, desi i-am laudat poezia, i-am aratat indoiala ce aveam despre meritul mai multora din autorii cantati de dansul si eram curios sa aflu ce efect i-a facut critica «Junimei»."
Ovid Densusianu a intrevazut ca Eminescu si-a capatat, in parte desigur, cunostintele literare din Lepturariul lui Aron Pumnul; transpunand in versuri impresiile avute la citirea acestei antologii (vezi Vieata noua. I, 1 august 1905, p. 309, nota). Despre aceasta chestiune, vezi si lucrarea noastra Din izvoarele poeziei "Epigonii", Bucuresti, 1936.
Expresia "scripturele romane" arata emotia religioasa a autorului, cand i se perinda prin minte numele si scrierile celor din generatia trecuta. Versul 1, din acest punct de vedere, se poate compara cu inceputul c. I, Libertatea nationala, a lucrarii lui Balcescu Romanii supt Mihai voda-Viteazul: "Deschid sfanta carte" Forma "scriptura" trebuie pusa in relatie si cu "scriptori", asa cum obisnuieste Pumnul sa ortografieze in Lepturariu (vezi D. Furtuna, Expresii din "Epigonii", in Cuget clar, 4 noiembrie 1937, p. 265).
Sentimentul de exaltare de aici corespunde marturiei dintr-o nota ms. (ms. 2257, f. 9): ..Cand ma aflu fata cu cei batrani, cu literatura din deceniile trecute, parca sunt intr-o camera incalzita simti ca acesti oameni erau intr-un contact nemijlocit cu un public oarecare, mic ori mare, dar in sfarsit era un public" (vezi M. F.minescu, Scrieri politice si literare, ed. Scurtu, Buc, 1906, p. 13 si nota 2).
Fragmentul Umbra mea din ms. 2255, 184 185 cuprinde elemente de basm, care au intrat si-n strofa 1 a poeziei: "Aceasta viata era un basm stralucit si instelat. Acolo era intre dumbravi verzi si intre stanci cenusii si un lac cu apa de aur Desi o strigam, ea nu raspundea pana ce nu-mi prefaceam vocea in privighetoare Acolo fiecare frunte de val reflecta o stea Ne visam in ceruri cu oglinzi de argint Portale cu stalpi nalti de aur, galerii de marmura alba, stele albastre pe plafondele de aur a salelor mari, toate pline de un aer racoare si mirositor Cand ne desteptam din somn, aurora celor doi sori, in haine roze, culegea margaritarele de argint de prin gradinile noastre"
in legatura cu v. 5, se poate dovedi ca uneori realitatea depaseste fantazia poetica. Iata un fragment din lucrarea Spre polul sud a savantului Emil Racovita: "in aer fluturau mii si mii de cristale sclipitoare si in loc de un soare aveam trei, caci frumoase parhelii se refractau prin praful de gheata. Pe un curcubeu de vii culori, cu cruce de aur in mijloc. stateau atarnate trei globuri aurite intr-o boare de aur. Nesatiosi priveam acest maret spectacol, ce insa nu dura mult, caci praful argintiu se depunea in aerul linistit, si incet, incet curcubeul se stergea, luand cu el crucea de aur. Singur ramanea acum soarele, si in limpezimea vazduhului aprindea mii de licariri pe vasta campie a banchizei."
"Ca un fagure de miere"; sugestia ar veni de la Burnouf Introduction a l'hisloire du boudhisme indien: "douce commc Ic miel de rabeillc", dupa G. Bogdan-Duica (Despre "Luceafarul" lui Eminescu, Brasov, 1925, p. 17). Mai sigur insa este ca expresia e sugerata de un text religios cunoscut de Eminescu: "Precum matca din multe flori in vreme de vara tocmeaste si gateaste ceea ce ar fi de trebuinta albinelor in vreme de iama, si, de o pazesc aceaca cu buna pastrare, le scoate pre dansele si la alt timp cu viata, asa si noi acum din multe scripturi, am tocmit si am gatit aceasta (mai dulce decat fagurul) sufleteasca hrana" (Sinopsis adeca Adunare de multe invataturi, Iasi, 1757. Vezi. D. Furtuna, ari. mentionat mai sus.)
Sa se observe ca si-n acest text se foloseste termenul "scripturi" pentru scrierile vechi. Dragostea lui Eminescu pentru literatura veche a fost statornica si avem o marturie a ei si-n raportul pe care 1-a inaintat Min. Instructiunii publice la 16 martie 1876, in privinta imbogatirii bibliotecii Universitatii din Iasi cu carti si manuscrise.
Bogate in date despre manuscrisele din biblioteca lui F.minescu este studiul lui Al. Elian, Eminescu si vechiul scris romanesc, in Studii si cercetari de bibliologie (I), Bucuresti, 1955.
Comentatorii poeziei, incepand cu lacob Negruzzi si continuand pana la cei din vremea noastra, au schitat un gest de nedumerire cand, intre altii, l-au aflat mentionat si pe Cichindeal, banateanul traducator dupa Dositei Obradovici, caruia ei nu-i recunosc nici o valoare literara. Nu au plecat de la intelesul versului lui Eminescu. "Gura de aur"este epitetul Sf. loan, marele orator bisericesc: Hrisostomul, iar Eminescu s-a gandit tocmai la activitatea lui Cichindeal ca predicator si pastor sufletesc al poporului roman din Banat. Chiar si-n cursul lucrarii Filozofesti si politicesti prin fabule moralnice invataturi (Pesta, 1814), sunt accente retorice demne de atentie: "Mintea! Marita natie daco-romaneasca in Banat, in Teara Romaneasca, in Moldova, in Ardeal, in Teara Ungureasca, mintea! cand te vei lumina cu invitatura, cu luminatele fapte bune te vei uni, mai aleasa natie nu va fi pre pamant inaintea ta" (Vezi losif Vulcan, D. Cichindeal, Buc, 1892.)
Din Lepturariu, partea I, voi. IV (1864-1865), F.minescu a putut cunoaste paginile entuziaste ale lui Eliadc si ale lui V. Alexandrescu Urechia despre Cichindeal. Acestia insista mai ales asupra pasiunii cu care preotul banatean a luptat pentru intelegerea intre romani. De aici se vede ca luptand contra nestiintei, superstitiei, bigotismului, Cichindeal aprecia fondul, nu forma lucrurilor: "santeania preotiei nu sta in haine lungi, nici in barbe lungi".
in Familia din 5/17 ian. 1866, despre Dimitrie Cichindeal, se publica o parte din articolul lui Eliade. Se putea citi aici: "Fabulele lui Cichindeal cuprind o limba cat se poate pe acele timpuri mai corecta si mai romaneasca generala". in Lepturariu, voi. III (1862), se reproduce din Barbu Paris Mumuleanu, Plangerea si tanguirea patriei. Blesteme pentru nelegiuirea lor. Rugaciune pentru a sa scapare. in voi. IV, partea a H-a (1864-1865) se publica biografia lui Mumuleanu, scrisa de Eliadc, de unde aflam ca, dupa arestarea lui Const. Filipescu, de a carui casa tinea, Mumuleanu a devenit trist si si-a dat seama de intrigile, necazurile si desertaciunile de care e plina viata sociala. Tot aici aflam si ceva din viata intima a lui Mumuleanu: "Amorul dete loc durerii si melancoliei si zborul poetului fu in oarecare chip mai inalt si mai filozofic".
in Lepturariu se cuprind psalmi in traducerea lui Prale, despre care se spune ca este "un barbat genial si ciudat in felul sau" (voi. IV, partea I, p, 104 si urm.).
Psaltirea in versuri a aparut la Brasov, in 1827. Lucrarea este insotita de O scrisoare de mare interes istorico-literar a lui V. Pop catre traducator. Lauda mare i se aduce traducatorului pentru imbogatirea limbii cu adevarate cuvinte romanesti, folosindu-se si formele dialectale. Despre ciudatenia firii lui Prale Eminescu a putut afla din articolul lui Maiorescu, Observari polemice, din 1869, cu informatii capatate de la V. Alecsandri. Plecand de la ceea ce citise aici, Eminescu a scris in ciorna din ms. 2257, f. 71: "Prale-tontul fire-ntoarsa", dar a renuntat la epitetul injurios, care nu se potrivea cu atmosfera de celebrare din Epigonii.
Lepturariu, voi. III (1862), cuprinde si scrierile lui Daniil Scavinschi: Calatorie la Borsec, si traducerea piesei lui Regnard, Democrit. in aceasta din urma sunt si versurile prin care insusi Scavinschi se caracterizeaza:
A lui Democrit cel vesel intamplare comiceasca
De Regnard alcatuita in limba cea galiceasca.
Iar astazi este tradusa intru aceasta rumana,
Pentru obsteasca placere de a unui tanar mana.
De un Daniil Scavinschi cel mititel la statura,
Pe care placu na turei a-l lucra-n miniatura.
Eminescu putea avea informatii despre Scavinschi din Scrisoarea IV: Un poet necunoscut, din Negru pe Alb de C. Negruzzi, ed. 1857, Iasi, sau din Democrit. ed. 1840, Iasi, avand ca prefata scrisoarea lui Negruzzi.
Versul face aluzie la Primavara amorului. Lepturariu, voi. III, da alte poezii ale lai I. cu Vacarescu, asa ca Eminescu trebuie sa se fi informat din Colectie de poezii, ed. 1848, cu prefata lui I. Voinescu II.
Acest vers a dat nastere la multe comentarii, unele defavorabile lui Eminescu. Anghel Demetriescu, de ex. (studiul citat, p. 369), crede ca din lipsa de cunostinte istorice Eminescu a confundat pe Dimitrie Cantemir cu Const. Cantemir, cel care a dat ordinul de executare a fratilor Miron si Velicico Costin. "Cutitele" s-ar referi la aceasta fapta sangeroasa, "planurile" insa l-ar privi pe Dimitrie Cantemir.
Victor Morariu (in Buletinul "Mihai Eminescu". Cernauti, 1930, p 3) ramane la explicatia lui Anghel Demctriescu, dar crede ca este putin verosimil ca Eminescu sa fi putut face asemenea confuzii.
Nu se poate primi parerea Zoei Dumitrescu-Busulenga (in Analele Universitatii din Bucuresti, Sectia Stiinte sociale-Filologie, voi. 25, XI [1962], p. 559-561) ca Dimitrie Cantemir nu a fost poet, si deci na avea loc in Epigonii, si ca Eminescu s-ar fi gandit la Antioh Cantemir, autorul Satirelor. Eminescu are in vedere pe scriitorii care au scris o limba "ca un fagure de miere" si care reprezinta "zilele de-aur a scripturelor romane". Antioh Cantemir nici nu ne cunostea limba si si-a scris opera in ruseste. Chestiunea se lamureste prin Lepturariu, voi. III, p. 149 si urm., unde se reproduce Domnia lui Dimitrie Cantemir, fragment din Cronica lui Nicolae Costin. Dam pasajul care ne intereseaza din povestirea vizitei Iui Petru cel Mare la Iasi, in 1711, si mesei oferite de imparatescul oaspe: "Iara iunie in 28 de zile, miercuri, au facut masa mare si Petru imparatul de au cinstit pe Dumitrascul-voda si pre toti boierii tarii. Si acolo s-au iscalit boierii de au primit domn vecinie pe Dumitrascul-voda si pe semintia lui. Iara macar ca au fost postul Sf. Apostol Petru, cu totii'au mancat carne, si mare banchet au fost toata ziua aceea, si acolo au mas" Cuvintele Jui Eminescu "cutite si pahara" exprima banchetul diplomatic la care s-au dat pe fata "planurile" lui Cantemir de-a intemeia pentru familia lui o dinastie ereditara. Ca acestea erau planurile la care face aluzie versul lui Eminescu se vede din textele cronicii reproduse de Lepturariu: D. Cantemir inainte de-a pleca la ostirea lui, neavand incredere in cuscrul sau, lordachi Ruset vornicul, il cleveteste la imparat si face ca acest dusman personal sa fie trimis la Soroca si inchis in cetate. Cuvintele cronicarului sunt clare: "Ce unii zic, ca mai nainte, pana a nu-1 ridica moscalii, s-au fost puind impotriva Iui Dumitrascu-voda vornicul lordachi, de n-au fost primind ca sa fie si feciorii lui Dumitrasco-voda la domnia vecinica pe urma lui" (vezi Din izvoarele poeziei "Epigonii", Bucuresti, 1936). lordache Ruset a fost eliberat la Kiev, cand caimacanii Moldovei au scris generalului rus Ronne ca boierul dus in prinsoare "cu nemic nu iaste vinovat si far' cale l-au inchis acel far' de frica lui Dumnezeu, Dumitrasco-voda". Dar acestea se petreceau dupa caderea lui Cantemir. (Vezi P. P. Panailescu, Dimitrie Cantemir, Bucuresti, 1958, p. 100 101).
Din Jalnica tragedie de Al. Beldiman se reproduce in Lepturariu, IV, p. I, fragmentul Lupta de la manastirea Slatina la anul 1821.
in ciorna din ms. 2257, f. 71 73, Eminescu a scris intai: "Lira de argint, Creteanu" Din acest poet se reproduc poezii in Lepturariu, IV, partea a Il-a, dar Eminescu 1-a inlocuit nu fiindca ar fi mai putin meritos decat Sihleanu, ci deoarece era inca in viata, jucase rol politic, fusese si ministru si, prin 1870, avea inca veleitati politice. .Eminescu a stiut sa evite banuiala ca ar vrea sa-si atraga simpatia vreunui om mare al epocii.
Eminescu a cunoscut Armonii intime (ed. I din 1857) de Al. Sihleanu, poet mort la varsta de 23 de ani. O strofa din Veghiarea justifica epitetul "lira de argint", desi la inceput acesta se referea la Creteanu:
Atunci si-a lirei mele dulci coarde de zefire.
De imnuri mai placute, mai mandre rasunau
Si toata-a mea cantare, si toata-a mea simtire
Ca o tamaie santa spre tine se-naltau.
Pentru Al. Donici, Lepturariul are o preferinta deosebita, caci da fabule in voi. 1, partea I; voi. II, partea I; voi. IV, partea I, preferinta care e si a lui Eminescu, dupa cum se vede din cele patru versuri ce i le consacra, tot atatea cat ii fusesera suficient ca sa caracterizeze pe Prale, Daniil Scavinschi, lancu Vacarcscu, D. Cantemir si Al. Beldiman. Fabulele la care se refera Eminescu sunt: Magariul si privighetoarea. Camila si vulpea, Carele cu oale. Vulpea si magariul, Vulpea si bursucul.
In Carele cu oale, spre deosebire de "boul cu minte", care merge domol la vale. avem juncanii, care o iau repede, dar rastoarna carul intr-o rapa.
Anton Pann, cunoscut mai ales prin lucrarile Povestea vorbei, O sezatoare la tara sau povestea Iui Mos Albu, Nazdravaniile lui Nastratin Hogea. In aceasta din urma lucrare Pann are izvoare orientale. Hogea nu este decat Goha, un barbat spiritual si glumet, desi . dupa infatisare parea un netot, personaj ale carui nazdravanii se povestesc si-n O mie si una de nopti (Noptile 922-926, din ed. Mardrus).
Cap. Din tocmala neinteleasa, bani dand, ramai fara casa din Nazdravaniile lui Nastratin Hogea i-a furnizat lui Alecsandri subiectul pentru vodevilul Arvinte si Pepelea (1869). in urma citirii acestei lucrari numai, a putut Eminescu ajunge la gandul identificarii lui Nastratin Hogea cu Pepelea, amandoi poznasi populari, la a caror sfatosenie si vioiciune Pann a fost un adevarat invatacel ("finul").
Manuscrisele lui Kminescu si articolele publicate de acesta sunt marturie a cunoasterii adanci si a pretuirii lui Anton Pann. Vezi si Eminescu si literatura populara, studiul introductiv la ed. noastra aparuta la Craiova, 1936. intr-un articol din Timpul, 19 iunie 1879: "Adevarata cultura nationala merge s-asa alaturi cu cultura generala, si ea isi va gasi temeliile atunci cand fiecare taran va sti a citi si a scrie. Orasele care in locul sanatosului Anton Pann citesc dramele nesanatoase ale Parisului s-asa si-au pierdut tot rostul unei culturi adevarate si vor redeveni intr-adevar romanesti cand vor incepe a-si reinvata limba si obiceiurile de la badea Toader."
Strofa aceasta a dat mult de lucru comentatorilor. Anghel Demetriescu (op. cit., p. 369) socoatc caracterizarea lui Eliade un "galimatias" si adauga: "cititorul se intreaba daca nu cumva poetul vrea sa-1 mistifice sau sa-si bata joc de inteligenta lui". Dupa D. Caracostea, "delta" ar fi triunghiul de deasupra intrarii in biserica. Victor Morariu (Buletinul "Mihai Eminescu", 1930, p. 5-6) crede ca "delta" se refera la Biblicele sau notite istorice, carte in care-se amesteca tot felul de cunostinte. Epitetele "sfinx patrunsa dc-nteles", "munte cu capul de piatra", "stanca arsa" s-ar referi la personalitatea complexa a lui Eliade.
Este necesar sa privim strofa in cele doua parti ale ei: versurile- 1-2 se refera la lucrarea lui Eliade, Biblicele sau notite istorice, filozofice, religioase si politice asupra Bibliei (Paris, 1858). in cursul cap. III, Genese, in explicarea doctrinei lui Moisi, Eliade scrie ca acesta adopta Autoritatea divina ca punct de plecare, apoi Spiritul universal si Materia universala ca singurele principii din care se crea lumea prin autoritatea divina. Eliade exprima prin formule procesul dialectic al triadelor, reprezentand teoria grafic sub forma de delta (litera gTeaca d):
Acestea sunt doua mari trinitati universale, si din ele urmeaza altele partiale care compun universul in infinit si pe care Eliade le insiruic schematic: Activ - Pasiv Efect; Suflet - Corp - Om; Mire - Mireasa - Familie; Lucratori - Materiale Edificiu etc. Aceste grafice au atras atentia lui Eminescu, si astfel "delta biblicelor" devine o expresie cat se poate de clara.
Si partea a doua a versului, anume "profetiilor amare", isi gaseste explicatia tot in Biblicele. Comentariile lui Eliade in legatura cu versetele Bibliei sunt adesea intrerupte de expuneri violente, in care autorul se apara ori isi acuza adversarii politici. Nu o data vorbeste Eliade de soarta Principatelor Romane (vezi si Din izvoarele poeziei "Epigonii", Buc, 1936).
in versurile 3-6, Eminescu caracterizeaza Biblia, (In 1858 aparuse la Pajis Biblia sacra, traducere din greceste, pana la cap. II, din Cartea regilor).'
"Sfinx" este de genul feminin dupa Eminescu, asa cum el stia din limba germana. Si in Geniu pustiu: "O sfinx ce plange, cand te trada" (vezi ed. Scrieri literare. Craiova, 1935, p. 173). Si din cartea lui Reinbeck (p. 152) putea cunoaste cuvantul: Die Sphinx.
Trebuie ortografiat ca-n ms. 2257, f. 71 73, caci numai asa avea un inteles: dintre nouri de eres (Biblia), "vegheaza o stanca arsa" adica: vegheaza (ca) o stanca arsa. "Stanca arsa" este o metafora, pentru Biblie. Toate imaginile, folosite de Eminescu pentru a arata cat de mult adevarul din Biblie este coplesit de elemente fabuloase, cat inteles adanc poate sa aiba o opera plina de enigme, cat de furioase lupte s-au dat impotriva credintei cuprinse in Biblie, cat de nelamurite sunt inca parti din ea si cat de triumfatoare rezista in mijlocul ereziilor noian isi gasesc o explicare, luand lucrurile in general bineinteles, in amestecul bizar de interpretari serioase, de informatii pseudostiintifice, de aluzii politice ori de efuziuni sentimentale care constituie lucrarea Biblicele.
in Lepturariu, vol. I, se reproduce din Bolliac indreptaciunea copilului lenes, Floarea si moartea, iar in voi. IV, partea I, O dimineata pe Craraiman, Pruncul, Sila, care in strofa a VIII-a cuprinde cuvintele: "ca-i rau in iobagie", iar la sfarsit ia accent de implorare: "O, Doamne, fie-ti mila'De rob si de clacas". in ed. Poezii, 1847, este si Muncitorul. Mentionam ca Bolliac este caracterizat dupa Sila si Muncitorul, care sunt prelucrari dupa Lamennais, Paroles d'un croyant, XXV, si Une voix deprison, III. Nici Eminescu si nici contemporanii lui nujjtiu ca Bolliac a folosit, ca izvor, pe acest scriitor francez (vezi si I. Suchianu, introducere la C. Balaccscu, Poezii, ed. Bucuresti, 1898).
In Convorbiri literare si-n toate editiile poeziilor lui Eminescu, v. 27 este atribuit caracterizarii lui Carlova, iar caracterizarea lui Gr. Alexandrcscu incepe cu v. 28. Si ed. Perpcssicius urmeaza editiile mai vechi.
Se poate usor constata ca v. 27 nu se refera la nici una din poeziile lui Carlova, nici chiar la Ruinurile Targovistei. Aron Pumnul, in urma unei confuzii, a publicat in Lepturariu, III, p, 521 poezia lui Eliade O noapte pe ruinele Targovistei. dand-o drept a lui Carlova. Eminescu ar fi putut deci sa caracterizeze pe un poet cu ceea ce-i sugerase versurile celuilalt:
Eu n-am venit, o, umbre! sa tulbur pacea voastra
Fiinta-mi ratacita alearga intre voi;
Este si-a mea odihna salasluirea voastra:
Eu sunt insumi o umbra impinsa de nevoi.
Am fi ramas la aceasta constatare (vezi Din izvoarele poeziei "Epigonii"), daca Eminescu s-ar fi informat despre Carlova numai din Lepturariu. Realitatea insa este alta: Marsul ostirii romane nu se afla in Lepturariu si a putut fi cunoscut de Eminescu din Curierul romanesc, 1831. sau din Revista romana, 1861, in aceasta din urma publicandu-se totodata si Ruinurile Targovistei si Marsul ostirii romane. Mai adaugam ca Lepturariu, IV, partea I (1864), cuprinde si Umbra lui Mircea la Cozia, la care de fapt se refera v. 27. Datele istoriei literare si intelesul textului admit numai forma strofei asa cum o dam.
Caracterizarea lui Gr. Alexandrescu este, totodata, aceea a lui Byron. De remarcat ca Eminescu ramane credincios spiritului si expresiei din poezii ale inaintasilor. La G. Creteanu, in La lord Byron (Romania literara, 1855) urmatoarele versuri:
0, bard al desperarii! in inima-mi, ca tine.
Eu port o rana-adanca, de-aceea te admir
*
Iar lumea te acuza, caci canturile tale
Rasufla desperarea si patimile vii
La Sihleanu, in Strofe, IV:
Cetesc cu desfatare pamfletul, poezia
Ce muge ca furtuna cand biciuie trufia,
Cand blestema tiranii pre falnicul lor tron.
imi palce cand dezgustul si ura ma framanta
S-ating coarda de-arama a harpei care canta
Salbateca durere a tristului Byron.
Versurile se refera la Anul 1840. Anghel Demctriescu (loc. cit., p. 368) face observatia: "Anul 1840 nu «stinge santa candel-a sperarii», ci dimpotriva, aprinde facla sperantei intr-un viitor mai bun".
Isi urm. intreaga strofa se refera la O fata tanara pe patul mortii. Poetul avea 24 de ani cand i-a aparut poezia in Curierul de ambe sexe, periodul IV, din 1843, cu urmatoarea nota a lui Eliade: "Cati cunosc frumusetile poeziei, acea leganata si lina cadentare, acel repaos regulat al semistihului, acele espresii si asemanari rapitoare ce intineresc inima, cati, pe langa acestea, dupa dreptate, mai cer si o limba, de la poet, pot judica versurile d-lui Bolintineanul, acestui june necunoscut inca, ca floricela impresurata in mijlocul unei lese,-ii saluta talentul si a astepta de la dansul opere vrednice de un veac mai ferice". Eminescu a cunoscut mica povestire mitologica greaca, tradusa de Herder sub titlul Der sterbende Schwam. Grandea a tradus povestirea, publicand-o in Albina Pindului, din 1870: Lebada murinda.
Dupa Victor Morariu (loc. cit., p. 69, "miticul poet" ar fi Orfeu, la al carui cantec se miscau pietrele, isi opreau cursul fluviile, isi framantau copacii ramurile. Dar atributii asemanatoare are si Amphion, despre care Eminescu avea cunostiinta chiar si din cartea lui Reinbeck: "Apollon schenkte ihn die Leyer, durch deren Tone die Steine sich selbst zur Mauer um Theben fugten" (p. 66).
Mai tarziu, prin 1880, Eminescu a tradus oda lui Horatiu Catre Mercur, a carei prima strofa aminteste pe acelasi cantaret mitic (vezi D. Murarasu, Eminescu si clasicismul greco-latin, 1932).
D. Petrino, in Putine cuvinte despre coruperea limbii romanesti in Bucovina, Cernauti, 1869, da pentru intaia oara lui Alecsandri titlul de "rege al poeziei". Eminescu, combatand in O scriere critica (Albina, 1870, nr. 3-4) brosura lui Petrino, persifleaza expresia, dar recunoaste valoarea deosebita a lui Alecsandri: "in cap. IV criticul il lauda pe d-1 Alecsandri si-1 face regele poetilor, lucru la care aplaudam si noi, pana ce vom avea si un imparat al poetilor, care adica sa-1 intreaca pe dumnealui, ceea ce, spus fara compliment, va fi cam greu, desi suntem de o natura care nu dispera niciodata'".
Aluzie la insira-te, margarite - legenda dedicata D-nci Zoe Cantacuzin (voi. Margaritarele, 1£52 1862). insira-te, margarite, a aparut in Revista romana, 1862. Poezia Dridri (voi. Suvenire) este scrisa in 1851 si a aparat mai intai in editia de poezii din Paris, 1853. Dupa evocarea veselei actrite, avem amintirea sfarsitului in plina tinerele a acestei frumuseti.
in 1869, in Convorbiri literare, Alecsandri a publicat schita Dridri, care cuprinde si amintiri tineresti din viata traita la Paris, dar si informatii despre activitatea revolutionara a poetului in Moldova anului 1848.
Versurile sunt un comentar al poeziei Vis de poet (publicata in Romania literara, 1855, sub titlul Margarita si apoi in Margaritarele). Dupa cum arata 1. M. Rascu, Eminescu acorda deosebita atentie acestei poezii (Eminescu si Alecsandri, p. 7-8).
Versurile sunt o marturie a cultului lui Eminescu pentru figura mareata a lui Stefan cel Marc, evocata de Alecsandri in Poezii populare (Movila lui Burcel, Stefan-voda si soimul. Cantecele lui Stefan-voda) si in Doine (Altarul Manastirii Putna). Poemul istoric Dumbrava Rosie, Imn lui Stefan cel Mare si Oda la statuia lui Stefan sunt de dupa aparitia poeziei lui Eminescu.
Toata aceasta parte de antiteza are frumuseti poetice, pe care le recunoaste si Anghel Dcmetriescu, desi socoate ideea poeziei fundamental gresita: "Sub o mana mai putin dibace, acest contrast mestesugit si intentionat prelungit in aproape cincizeci de versuri ar face pe cititor sa arunce cartea din mana. La Eminescu, el intereseaza prin indrazneala expresiei, prin vigoarea loviturilor, prin neasteptatul inventiei, printr-o verva impetuoasa, care arunca un decor splendid peste o idee fundamental gresita" (op. cit., p. 370).
S-a intors masina lumii, s-a intors cu capu-n jos
Scrierea lui Fabian Bob, in Lepturariu, III (1862), p. 512 si urm. (Apropierea intre Fabian Bob si Eminescu, si in I. M. Rascu, indreptar, I, nr. 11, 1939, p. 14) "Masina lumii" si in La moartea lui Neamtu, v. 27-28.
La Young in Noaptea IV, versiunea franceza: "Pour en jouir ii ne lui fallait que des jours. Helas! tant d'eclat n*a servi qu'a la faire remarquer plus tot de la mort." Eminescu a cunoscut insa lucrarea lui Simion Marcovici, in care avem amplificarea textului: "Numai zile ii tTebuia ea sa fie fericita. Dar a ei stralucire, in loc sa-i impodobeasca viata si sa-i semene dramul cu flori, a facut-o sa o insemneze moartea mai cu osebire."
La Alecsandri, in Vis de poet:
Ca o lira dulce inima-mi trezita
Canta si serbeaza bunurile vietii.
Versul; dupa cum arata insusi Eminescu, este un citat, G. Bogdan-Duica, in lucrarea sa despre izvoarele Luceafarului, arata si textul pe care 1-a cunoscut Eminescu din lntroduction a l'histoire du boudhisme indien de Eugene Burnouf, Paris, 1844, p. 152-153, pasaj despre doctrina lui Budha: "Sa doctrine, qui selon Ies Sutras etait plus morale que metaphysique, au moins dans son principe, reposait sur une opinion admise comme un fait, et sur une esperance presentee comme une certitude. Cette opinion, c'est que le monde visible est dans un perpetuei changement; que la mort succede a la vie, et la vie a la mort" (Vezi Despre "Luceafarul" lui Eminescu, 1925, p. 17).
Cand ici triumfa, cand colo, puterile-a tot ce e viata,
insa infrante-s la rand; si-n bocetul inmormantarii,
Strigate-nalta nascutii ajunsi pe-nsoritele tarmuri.
Nici n-a urmat unei zile o noapte ori noptii aurora,
Fara safie-auzite alaturi de jalnicul scancet.
Gemete - tristul alai al cernitelor duceri spre groapa.
in scrisoarea catre lacob Negruzzi, din Viena, 5/17 iunie 1870, Eminescu, o data cu diferite lamuriri in legatura cu Epigonii, stabileste si importanta fantaziei in lucrarea poetica: "Numai drept vorbind, mama imaginilor, fantazia, mie-mi pare a fi o conditiune esentiala a poeziei, pe cand reflectiunea nu e decat scheletul, care-n opere de arta nici nu se vede; desi palidele figuri ale unor tragedieni isi arata mult oasele si dintii decat formele frumoase. La unii predomina una, la altii alta; unirea amandurora e perfectiunea, purtatorul lor, geniul."
Ceea ce expune teoretic in scrisoare este in acord cu aceasta condamnare a artei -simplu joc al imaginatiei si-i in acord cu gandirea de mai tarziu a lui Eminescu, in Criticilor mei:
E usor a scrie versuri
Cand nimic nu ai a spune,
insirand cuvinte goale
Ce din coada au sa sune.
Gandirea este in acord si cu versurile din Christ, o poezie din dec. 1869 (ms. 2259, f. 29-29v.), in care, la fel ca in Epigonii, poetul constata lipsa de credinta, de afectivitate sincera si adanca la oamenii vremii lui, chiar daca au dibacia de-a exprima ceva in mod artistic. Intre .anima" si "mana" nu exista armonie.
"Noi reducem" "azi la noi", "si ca dansa suntem noi". Acest "noi" trebuie sa-1 luam numai a un mod de expresie reverentioasa. in realitate, poetul, prin insasi lauda trecutului si prin atitudinea critica fata de prezent, se exclude dintre acesti "noi"."Lumea cum este" se descopera simturilor, lipsita de poezie si pieritoare: praf. Eminescu insa, ca poet, are o arzatoare viata interioara, si realitatea, pentru el, nu e cea dinafara, ci aceea din intimitatea lui, realitate cu totul suhiectiva. Poetul traieste realitatea cu sensibilitatea lui vibranta si cu imaginatia lui avantata, si reprezinta ceea ce vede in el, fireste, invaluit in iluzionare, fantazie, vis - o viziune. De aceea si lauda modul vizionarilor dc-a vedea si exprima realitatea.
inscriem aici caracterizarea facuta de D. Caracostea: "Si imagini ca acestea: «S-a intors masina lumii, cu voi viitorul trece./Noi suntem iarasi trecutul, fara inimi, trist si rece», rastumand ordinea fireasca a timpului, echivaleaza cu o stranie intoarcere pe dos, o dezaxare a lucrurilor, in care totusi ramane o afirmare de valori. Cand deci in strofa finala, acest ramas bun de la o intreaga forma a culturii noastre, apare apostrofa:
sante firi vizionare
Ce creati o alta lume pe-asta lume de noroi
in opozitie cu Epigonii, pentru care: «sunet, sufletul, lumina/Toate-s praf» este evident ca tot sufletul poetului neaga noroiul, deci sensul imaginilor tinteste tot in sus" (Arta cuvantului la Eminescu, p. 143).
La Shakespeare, in Hamlet: "Ei bine, in ochii mei, ce-i aceasta cvintesenta de praf?" (act. II, se. 2). ,Alexandru a murit, a fost ingropat si s-a facut praf (act. V, se. 1). La Young, in Noaptea V, dupa versiunea franceza Letoumeur: "Avant que la cloche funebre m'envoie enrichir la terre de ma poussiere la poussiere que je foule certe poussiere que je traine"
La Byron, in Cain:
Cain:
O, unde e pamantul meu?
Sa-l vad,
Caci eu din el am fost facut.
Luci fer:
Departe,
De nu-l mai poti vedea si e mai mic I
n univers decat esti tu intr-insul;
Dar sa nu crezi ca poti scapa de el;
Te vei intoarce-ndata
Ia pamant,
La pulberea lui iarasi; este-o parte Din vesnicia ta si dintr-a mea.
(Act. II, sc.l, Trad. P. Grimm)
Cain:
recunoscator
De ce as fi?
Fiindca sunt tarana Si prin tarana ma tarasc pan' ce
Ma voi intoarce iarasi in tarana?
(Act. III, se. 1)
Si-n epoca maturitatii, in in van cata-veti,
Eminescu subliniaza zadarnicia a tot din lume:
Chiar papii mandri, cu trei coroane-n cap.
Pastori de natii cu stramba carja-n mani,
Pulbere-s astazi.
Pulbere sunt chiar vii fiind.
